IRINA
LUCIA MIHALCA - FATA DIN VIS
CUVÂNT
ÎNAINTE:
Cunoscută pentru prezența sa constantă
în lirica contemporană, pentru frecvența apariției poemelor sale în mediile
literare, succesul în concursuri literare naționale și pentru abordarea facilă
a postmodernismului literar, Irina Lucia Mihalca, după apariția
creației sale poetice, atât în volumele de versuri colective, cât și în cele
trei volume de versuri personale, intitulate „Aliterația timpului”, Editura
Însemne culturale, 2012, „Dincolo de luntrea visului”, Editura Mușatinia,
Roman, 2016 și „Cerul din inima mea”, apărut la Editura Euroastampa din Timișoara,
2017, se remarcă acum cu cele cincisprezece elegii ce constituie un poem
faustian de lung metraj în care se îmbină genul liric cu cel epic, înserate în
volumul „Fata din vis”. Abordarea textuală este una gnomic-reflexivă și
ontologică, și nu sugerează neapărat sentimente elegiace, înscrise într-un
registru elegiac.
Volumul a fost realizat în cadrul
proiectului Concursul Național de
Literatură „Eminescu la Oravița”, fondat în 1989, manuscris premiat la ediția
2018 și apărut cu sprijinul CLUBUL MITTELEUROPA VIENA / ORAVIȚA, fotografia coperților fiind realizată de
autoare.
Vorbind de Irina Lucia Mihalca, palmaresul ei
literar este impresionant, de aceea se cuvine a releva câteva date care reușesc
să o repereze pe aceasta în axisul social și literar.
S-a născut la data de 05. 05. 1967, în municipiul Piatra Neamț.
După studiile generale și liceale a urmat cursurile Facultății de Chimie –
specializarea Tehnologia Chimiei Anorganice din cadrul Institutului Politehnic
din Iași și, ulterior, cursurile Academiei de Studii Economice București,
specializarea Gestiune Economica-Finanțe-Bănci, precum și cursuri
post-universitare în domeniul managementului și afacerilor.
Activitatea
literară a Irinei Lucia Mihalca este marcată de o experiență redacțională
îndelungată, de publicarea volumelor de poezii colective și personale și de
apariția scrierilor sale în numeroase antologii literare, în multitudinea de
reviste literare din țară și străinătate, impresionantă fiind și participarea
poetei la numeroase concursuri literare de poezie și proză organizate de
diferite instituții culturale și de reviste literare din țară și din străinătate.
Experiența sa
redacțională începe din anii 2002 - 2005, periodă în care o găsim redactor –
editor la revista IT „Era Comunicațiilor”, unde manageriază rubrica „Software
de la A la Z” și este, probabil, locul din care și perioada în care Irina Lucia
Mihalca își descoperă calitatea de arhitect al cuvântului, unde începe să
cocheteze serios cu literatura și să-și certifice valențele literare, să
participe la concursuri literare și să-și expună din creațiile sale în presa
literară din țară și din străinătate. Așa se face că în anul 2009, I.L.M.
participă la concursul literar organizat de revista literară „Esențe”,
finalizat cu publicarea textelor valide într-un volum colectiv. În anul 2010, o
aflăm participantă la concursul literar „Poezie și suflet”, organizat de
publicația „Algoritm literar”, unde i se atribuie „Mențiune”. Tot în anul 2010, participă la Concursul național
de poezie, proză și scenarii, intitulat „Incubatorul de condeie” - IDC 2010,
ediția I, secțiunea poezie romantică și suflet, este declarată finalistă unde i
se decernează Premiul I. În anul 2011 participă la concursul „Pașii
profetului”, ediția a II-a, organizat de Cenaclul literar „Lucian Blaga” din
Sebeș-Alba, organizat de publicația „Algoritm literar”,și i se atribuie Premiul
II. În aceeași perioadă, a anilor 2010–2011, o găsim pe Irina Lucia Mihalca,
secretar de redacție la „Cititorul de
proză” și redactor colaborator la revista virtual-literară „Faleze de piatră”.
În anul 2013, participantă la Festivalul de poezie și muzică aromânească
„Lumina Maicii Domnului” și „Constantin Belimace” și în concursul literar
organizat de Ministerul Afacerilor Externe la Scopie din Macedonia, pentru
românii de pretudindeni, aceasta având origine aromână, este declarată
finalistă și i se decernează Premiul I. În anul următor, 2014, Irina Lucia
Mihalca o aflăm participantă la trei concursuri literare, respectiv la:
Concursul Național de Poezie organizat de Asociația Culturală „Vatra
Dudeșteană” și revista „Sintagme literare”, unde prestația sa literară este
apreciată cu Mențiune, apoi, participantă la a XXXIII-a ediție a Concursului
Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni
Luceafărul”, în același an, primește Premiul I, la secțiunea manuscrise,
acordat de Editura Vinea, și, tot în
același an, participă la Concursul Internațional–The Internațional Contest „Art
&Life”, Japan, din Tokio, o manifestare literară internațională în care i
se decernează Marele premiu la secțiunea poezie. În anul 2016 participă la Concursul Internațional de Poezie „Călător
prin stele”, ediția I, Onești-Bacău unde i se decernează Premiul „Nomen Artis”.
În perioada 2012 – 2016, poeta activează ca redactor la departamentul cultură la revista
„Actualitatea Irl” – Dublin – Irlanda.
În anul 2017 i se decernează de
către „Centrul Cultural și Complexul Muzeal Teatru Vechi „Mihai Eminescu” și de
Clubul Mitteleuropa Viena / Oravița, „Premiul de excelență” pentru un volum de
poezie în manuscris și i se atribuie titlul de „Laureat în Litere și Arte”. Și,
tot în anul 2017 i se decernează Premiul special – The International Poetry
Prize – English (Franga Bardhi – 2017). În sfârșit, în anul 2018, participantă
la Concursul Internațional de Publicații ”Expresia ideii”, i se decernează
poetei Irina Lucia Mihalca „Premiul Special al Juriului” pentru volumul de
poezii ”Cerul din inima mea”, apărut la
Editura Eurostampa din Timișoara, 2017.
Începând cu anul
2010, creația sa poetică apare în numeroase antologii literare, dintre care
amintim: „Antologia de poezie tipărită a finaliștilor concursului național
literar ”Incubatorul de condeie”, 2010; Antologia de poezii ”Însemne”, Editura
Docucenter, Bacău, 2010; Antologia de versuri ”Lanțul Prieteniei”, Editura Contrafort,
Craiova, 2011; Antologia de poezie ”Arta sfâșiată” – 73 poeți contemporani”,
coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART din Sibiu; Antologia de poezie și proză ”Confluențe lirice”-
Editura Pim, Iași, 2012; Antologia de poezii ”Amprente temporare”, volum 2, Editura
Doducocenter Bacău, 2012, coordonator Cronopedia; Antologia ”O zi ca un poem”–
dedicată zilei internaționale a poeziei, Editura Armonii Culturale, 2013;
Antologia poeziei românești contemporane „Însemne culturale”, Editura Armonii
culturale, Adjud, 2013; Antologia Poeziei Românești Contemporane „Meridiane
lirice (Aripi de vis)”, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2013; Antologia de
poezie „Roșu mocnit” sub egida „Casa gândului – Cleopatra”, Editura Rovimed
Publishers, Bacău, 2014; Antologia de poezie feminină „Vina zilnică a frumuseții”
îngrijită de Daniela Toma, Editura ArtCreativ, București, 2018 ș. a. De
asemenea, îi găsim creația sa poetică deseminată într-o multitudine de reviste
de cultură și literare din țară și din străinătate, dintre care amintim
revistele: „Agora”, Cluj-Napoca; „13 Plus”, Iași; „Absolut”, București;
„Actualitatea literară, Lugoj; „Apostrof”, Cluj; „Ateneu”, Bacău; „Bucovina
literară”, Suceava; „Caiete silvane, Zalău; „Citadela”, Satu Mare; „Cronica”,
Iași; „Destine literare”, Montreal – Canada; „Familia”, Oradea; „Feed Back”,
Iași; „Familia noastră”, Tel Aviv- Israel; „Hyperion”, Botoșani, „Luceafărul”,
Botoșani; „LitArt”, Târgu Mureș; „Levure litteraire”, Paris-Franța; „Oglinda
literară”, Focșani; „Onyx”, Dublin – Irlanda; „Ardealul”, Deva; „Arumunet” Albania;
„Actualitatea irl”, Dublin – Irlanda; „Algoritm literar”, Hunedoara; „The Alternative”, Toronto – Canada;
„Alternanțe”, Munchen – Germania; „Sintagme Literare”, Dudeștii Noi–Timiș ș.a,
precum și în almanahul „Sintagme Literare”, editia din 2016/ 2017/ 2018,
Editura Eurostampa, Timișoara.
Din anul 2016, Irina Lucia Mihalca devine membră a Uniunii
Scriitorilor Europeni din Moldova.
Volumul,
intitulat ”Fata din Vis”, despre care vom vorbi în continuare, abordează teme
meditative cu seriile de principii categorial-filosofice, expuse într-un mixaj
de scenarii, în proză și în versuri, scrise cu
simțire, cu fascinantă imaginație și erudiție, toate în registrul onirismului
generalizat și accentuat reflexiv, al cunoașterii în timp – în fond, al cuvântării
ideatice a efebului în transă, fascinat de toate trăirile sale, în reamintirea,
de nesfârșitele interogații ale intensei perioade existențiale, declanșată de
visul comun prin care pășește, însoțit de iubita sa în Templul de Aur, în
imperiul dialogului ideatic-platonician, „El”, confundat cu sufletul liniștit –
Chanchala Sarvaga, „Ea”, confundată cu sufletul neliniștit – Shanti Ramya, și,
uneori, cu ”Fata din vis”– Catrinel. Pentru reușita călătoriei în vis are loc
dedublarea apolinică și chiar tanathică a sufletului liniștit și transfigurat –
Chanchala,care poate al înțeletului sau chiar al poetei Irina Lucia Mihalca –
autoarea acestei cavalcade de teme – scenarii meditative interesante.
Temele-meditații sunt parcurse în visul
lor comun, numai pentru a deveni realitate, structurate în cincisprezece
elegii, realizate cu recuzita și consecvența-i caracteristică discursului
propensiv și auctorial al Irinei Lucia Mihalca, expuse cu lejeritate și cu
multă siguranță în cadrele articulate ale genului liric și epic, condiție care
îi aparține de mai mult timp și o particularizează pe autoare în literatura
română contemporană.
Pentru relevarea ipostazelor
existențiale în teme de meditație, aduse din vis, din mediul de transă într-un
registru al realității, ale efebului și ale Fetei din vis, într-un vis comun,
autoarea îi înobilează pe amândoi cu principiile genezei, ale permanenței
iubirii, ființării duale și antinomice și ale eternității, întâlnirea celor
două suflete în planul ficțiunii, fiind redată, astfel: „Ca în transă, începu
să coboare treptele ce duceau spre adâncul fântânii. Păşi prin oglinda apei,
trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise
Poarta Stelară spre o lume paralelă, scăldată într-o lumină neobişnuită,
intensă şi pură.”, iar: „Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi
adânc. Zâmbindu-i, îi spuse: - De când
te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte
totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!”
(…) „O senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi
încetinire a curgerii timpului. Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti
Ramya!”
Discursul
celor doi, „El” și „Ea”, are loc în ținutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur,
aduși aici și lăsați de Pasărea Phoenix într-un zbor elegiac, pe firul gândului călător.
Este un discurs mixat lyric
și epic, consistent reflexiv și dual, „El” și „Ea”, presărat de principii
filosofice categoriale și de efuziunile adolescenței, caracteristici
temperamentale și reflexive ale spiritelor celor doi nominali: „El” și „Ea”,
exprimate de ambii „pe firul gândului
călător” comun, elegiac, de-a lungul întregii lor călotorii în vis. La intrarea
în templu, amândoi „… simțiră pacea și albul liniștii, făcură câțiva pași în
față și îngenunchiară, ținându-se de mână. Privind în ochii ei, se derula
trecutul unei povești, povestea vieții lor. Știa că a mai fost aici, o
recunoștea ca fiind sufletul-pereche, știa aceste locuri și viața prin care a
mai trecut cândva”, (…), „… lacrimile îi inundară ochii, își revedea întreaga
acea viață, totul, inclusiv despărțirea care le-a fost dat să fie, ruptura
firului lor de teama lui în fața iubirii, de oscilația și neîncrederea
lui. La ieșirea lor din templu, care corespunde
cu sfârșitul reveriei, al transei: „Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramaya îl
îmbrățișă strâns, îi mângâie chipul și-l
sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedeslușit după care
tânjea.”, reamintindu-i de motivul
despărțirii anterioare și de siguranța reîntâlnirii conditionate: „Ea: -
Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista, hai, zâmbește, Chanchala Sarvaga!
Știi că ți-am înțeles frica, te-am înțeles și iertat. Trebuie să te ierți, să
fii liber! Singur va trebui să descoperi pașii pierduți. Ai repetat lecția prin
atâtea vieți și-o vei tot repeta până o vei parcurge. Te voi aștepta, voi avea
răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!”.
Abia,
atunci, când el este asigurat de o nouă revenire în timp și de o nouă reîntâlnire
cu fata din vis are loc coborârea în lumina sufletului comun, în duhul
liniștii, motivul regăsirii și al ieșirii din vis, la realitate: „Tânărul trecu
prin oglinda apei fântânii și, fără să-și dea seama, se trezi la masa de lucru,
în camera lui”.
Pe această călătorie realizată de cei doi în mirific, prin timp, într-un
cadru ontogenetic și cu origini temporal-ancestrale, scriitoarea reușește să o
expună cu rafinament și să o redea în formule de dialog presărate cu metaforele
genuine ale reîntâlnirii în templul din care cândva amândoi plecaseră, să o
condenseze cu migală și succes într-un excurs aparținător celor doi, „El”
și „Ea”, în acest fascinant dialog dual și reflexiv
antinomic care se constituie principiu sentențial al unei instanțe competentă
în abordarea și soluționarea întregii problematici existențiale, expusă imnic
în cele cincisprezece elegii, și cuprinse în acest volum, într-un mixaj savuros
de proză și poezie și care ne introduce, din aproape în aproape, cu onirismul
și transa, conservate pe întreg parcursul acestei ficțiuni captivante, în real.
Dialogul dintre cei doi culisează constant
în complexul transcendental al rațiunii din câmpul cunoașterii metafizice
generalizate, fiecare având un discurs doct și metaforic, expus în cele
cincisprezece elegii, fiecare dintre acestea, abordând ca temă principială,
viața, adusă de efebi din vis, expusă și trăită de „El”
și de „Ea”, într-o realitate obiectivată în mediul transei, de un determinism frecvent
declarat.
Începutul
călătoriei mirifice, prin vis și prin oglinda apei spre deschiderea porții
stelare, spre o lume paralelă nu ar fi
avut loc dacă acest adolescent „El” nu ar fi fost abstras din cotidian și
transferat în vis, în mediul de transă, condus de o parteneră „Ea” - pereche a
vieții sale, a sufletului său neliniștit,
o fată interesată de destinul efebului pe întreg parcursul călătoriei
elegiace, călătoria devenind comună prin timp, apariția acesteia fiind solemnă
și excepțional relevată în textul: „Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă
o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se
părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde. O mai văzuse, era sigur, simţea
asta intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles.”
„Sunt gândurile unui tânăr pierdut în propriu-i trecut imaginar,
care-și regăsea o plimbare uitată pe străduțe magice, lângă o fată care,
cândva, era sensul și esența lui.”(…) „
În călătoria imaginară
asistăm la trei ipostazieri ale cadrului, la trei timpi schimbători și
materiali ale fetei din vis, percepuți de efebul în transă, de revenire din alt
timp, cu schimbări care: „depind de intensitatea focului care poate purifica
sau doar incendiază totul în scrum.”.
Sunt transfigurările
lăuntricului fetei din vis pe care le recunoaște elegiac și le expune în
ultimul capitol al poemului: „Atât de
mult pentru fericire…”: În primul timp „era fata pe care o visase, iar apoi
o regăsise în orașul secund”, cu
trăsături puternic asiatice, vibrând de iubire. Sufletul ei era și al său. (…)
Atunci a simțit-o profund a lui, pentru eternitate. (Ea) iubea din toată inima,
ca o fată khazară, iar el, din tot sufletul, ca fanaticii arberi… Un suflet
complicat”(…); În al doilea timp „iubita revenită într-un alt timp îi apărea
imaginea ei nelămurită… avea suflarea de 15 ani, sufletele s-au contopit
deja”, iar în al treilea timp, ”când a
plecat, i-a privit fericirea și dorul. Avea în sânge gustul ei. Lângă el
rămăsese Cealaltă pe care o vedea (…) Plângea. I-a sărutat lacrimile.”. Era
Catrinel.
De
aici, încolo, începe călătoria lor elegiac-baladescă, memorabilă și imaginară
în timp prin Templul de Aur, caracterizată de mobilitatea dezinvoltă și de
expunerea retorică – duală și elegiacă, cu rafinament, a tuturor efuziunilor
adolescentine trăite și aduse în visul comun, laolaltă cu eluviile ființării
umane din reîntâlnirea sufletului liniștit aparținător lui Chanchala Sarvaga cu sufletul neliniștit al
Shantei Ramya.
Sunt spiritele ce locuiesc
în adâncimea lăuntricului lor, purtate de Irina Lucia Mihalca și expuse cu
abilitate ca teme de meditație, într-un imagism al înobilării evenimențiale,
necriptic, sub forma principiilor gnomice și ontice și readuse teme din vis în real, redate prin
lumină și prin umbre, prin cuvinte și tăceri, prin iubire și ură, prin eternitate și trecere-în finitudine, prin
singurătate și regăsire, printr-un discurs dual, de multe ori antinomic dar
constructiv dialectic, din iraționalitate în simțire, în certitudine și în
liniștire, în raționalitate metafizică.
În imperiul acestui moment-vis creat
de Irina Lucia Mihalca s-a aflat cheia regăsirii sufletelor celor doi în lumină
și unificării lor prin transă, prin: „O energie pozitivă, ceva ce te face să
plutești, să te desprinzi ușor de tine”, într-o rezonanță cu universalul, până
la contopirea lor spiritual-meditativă, atunci când: „Barierile se estompează
încet, chiar și prin opacitatea întunecată a nopții. Spiritele noastre comunică
cu mult mai mult, o profunzime interioară, dincolo de viață și situațiile ei…”.
Sunt apologii meditative ale
ființării sufletelor în regăsire și contopire pozitivă în lumină, pe un câmp cu
petale de flori, expuse cu obstinație de autoare, ca laitmotiv în cele
cinsprezece elegii, cuprinse în volumul său ”Fata din vis”, în fiecare din elegii
creându-se un peisaj interior al sufletelor contopite în lumina iubirii, dintre
care unele sunt simboluri cu frecvențe constante ale universului liric, pe care
îl augmentează prin cavalcada temelor de meditație asupra sensurilor
existențiale, în metafore și, acestea
toate, sau cele mai multe din ele, nu pot să nu fie reținute de un cititor
pasionat de lectură.
De aceea, am ținut ca pe
câteva dintre acestea să le relev în continuarea acestui „Cuvânt înainte”.
Da!... Prin vis se identifică lumina ta
care, transfigurată, îți înverzeste și îți presară petale de margarete, de
myozotis și de maci, irizând pe câmpia sufletului din „cerul nostru interior de
un albastru pur”, invitându-ne la iubire, în armonii leibniziene: „Viața
înseamnă destin, iar cei din jurul nostru - peisajele, decorul și întâmplările
– sunt influențate de factorii de destin”, îi spune El, Ei, și: „… Omul e pus într-un complex de împrejurări,
dar are libertatea deciziei. Mintea pusă în situații limită acționează
surprinzător. Pas cu pas învățăm (…) Lasă-te purtat pe aripile visului tău și
adu la suprafață lumina din tine”, îi răspunde ea, lui. ( ELEGIA I pe firul gândului
călător).
“ELEGIA
II pe firul gândului călător” localizează liric de la început în versuri și
o dezvoltă în proză pe aripile visului, tema începutului contopirii sufletelor
pe un drum călăuzit prin simple bătăi de aripi de fluture, spre paradis sau
spre infern: „El e în oglinda ochilor ei, în fântâna adevărului,/ are culoarea
ochilor ei, culoarea liniștii,/ cufundat în umbra ei cu același contur/ nu
poate dormi, ochii ei îl privesc mereu.” (…) „ visele ei evaporă, în abur,
lumina solară./ îl fac să uite de el, să râdă, să vibreze, să simtă/ și să
vorbească, pur și simplu să fie./ - O privighetoare a inimii și sângele lui!”.
Și tot el, îi va spune: „…Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr ce se
stinge în mare (…) Singura moarte dulce, este din iubire. (…) Acolo unde-i
libertate este motiv de creație a sufletului. Iubirea nu există, există doar o
continua căutare a ei! I-a răspuns El. (…) Hazardul plutește în verticala
stelei! a zâmbit ea.”
Și sufletul ei îi spune
sufletului lui, împreunat cu al ei într-o oglindă de fenomenologii panteiste: „-
Eternitatea clipei! În veșnicia rece, doar piatra zâmbește. Suntem piatra
dintre izvor și cer. În adâncul amintirilor, doar copacii mai știu frunzele
scuturate în liniștea absent. Mâine e doar inscrpția pietrei din deșertul
tăcerii”.
În ”ELEGIA
III pe firul gândului călător” autoarea reușește ca sufletele lor în vis să
le transfigureze în copii cuminți, pentru ca acestea să rezoneze
regenerator-meristemic și să comunice cu universalul, ea amintindu-i lui, unui
suflet devenit nostalgic, că: „Sub cerul nostru, cuvintele/ nasc inscrpții pe
pietre, pe frunze, petale,/ pe drumul unde zefirul le risipește.”, El,
dedublându-se în visul devenit realitate pentru ca să se defere într-o viziune
a finitudinii chiar și tanathosului prin determinare, își expune teoria
deterministă în axiome - principii existențiale, confirmată textual de ambele
suflete: El: „ Dincolo de trup este adevărul” (…) Îmi place să arunc cu pietre
în mare, pietre verzi, roșii, albastre, lucioase, să scriu pe nisip, să-mi
încânt sufletul”; Ea: „ Undele se propagă în multe cercuri concentrice (…)
Dincolo de marginea vieții mereu e una nouă cu granițe
necunoscute. Un nou tărâm cu un cer mai limpede, cu un aer mai proaspăt. Orice
desprindere naște un început uluitor.”
Este vorba, dar, de El, ce
din lăuntricul lui se naște și ”Fata din vis” pentru care El, scindându-se,
spre a se dubla, reușește devenirea cauzală și determinarea atemporală a ”Fetei
din vis”, căreia pentru evidență trebuie să-i construiască ”…fundația unde să vină Catrinel -Ea,
respectiv dublura lăuntricului său, iar „Pentru asta trebuie să-i pun un câmp
de petale la temelie…” , ea, realizând că „…în candela timpului nu există
distanțe între suflete”, iar din petalele florilor ce răsar din nou, din
semințele lor „purtate de vânt prin sărutul lacrimei de rouă”; „…petalele lor
sunt răsfirate într-un alt câmp de zefir. Un câmp cu petale în care se
construiesc ”fundații – (chiar și morminte)” în multe culori.
. În “ELEGIA IV pe
firul gândului călător”, Irina Lucia Mihalca realizează o meditație asupra
relativității temporale și ontologice a
sufletelor reîntâlnite. „-Tu unde ești, draga mea? Spuse El./ - Aici, acolo, și
aici, și acolo. Doar sunt sau fără doar, SUNT. Dar tu, tu unde ești? întreabă
Ea./ - Eu? O să mă gândesc, spuse El.”. Este un enunț presărat cu metafore de
incandescență în care-s presărate petale de flori prin textul lui Shanti Ramya, precum :
„Adevărul este oglinda cuvântului din ochii tăi,/frumusețea este vindecarea din
inima ta,/ iubirea este zâmbetul impregnat pe fața ta,/ dorința este atingerea
mânii tale.” (…) sau …„ ea zâmbește de
dincolo de timp și are pe buze mireasma începutului”, a gândului cel călător,
cu valențe duale, antinome și holistice și, în același timp, deterministe: „ se
spune că se vor căuta mereu până vor deveni UNU, dar până atunci, se vor
întoarce în locurile dragi, iar în moartea ce-i va uni vor fi doar – EU SUNT.”
Este un adevăr. „…Cuvintele emană puterea misterioasă de-a vorbi prin tăceri,
de-a exista în absențele lor.(…) „ Sufletul este în căutarea perechii sale.”.
„ - Tu știi care este cel mai frumos vis
de pe lumea asta? întrebă El…iar Ea îi spuse: - cel care devine realitate.” (…)
„ în urma fiecărui pas, timpul mușcă cu forță spațiile, lumina eliberează
căderea secundelor din trecerea cuvintelor.”(…) „ toate lucrurile se-tâmplă
într-un timp. Multe nu se întâmplă, dar timpul trece.”
“ELEGIA V pe firul gândului călător” se
constituie într-un tratat despre structurile minerale astrale, al tiparelor
reușite din consistența lor materială și spirituală comună și omogenă, în
curcubeie celeste – în simfonia de gânduri-culori în materia de dincolo de
cerul albastru. O prezență a sufletelor combinate, constantă, în termenii antinomici ”Da” și ”Nu”, cu o dominantă a confirmărilor și a
infirmărilor, acel schimb energetic ce echilibrează plusul și minusul, toate
supralicitate de discursul holistic și idoneist al lui Chanchala în materia
ontologicului, realizat de autoare în metafore litote: ”Trecutul uimește
prezentul, întregul își surprinde partea, râul surprinde izvorul”, un recurs
pentru revizuirea sentințelor fenomenologic-temporale spre pozitivare cu o
dialectică evenimențială pozitivă a
ontologicului.
În
“Elegia VI pe firul gândului călător”
se descifrează tainele scrisului, ale stărilor interioare transfigurate și
aduse de El la suprafață în meditații, precum stări, trăiri, vise, povești
scrise de El și de Ea, de umbra lor din timpul cu umbre -cu Fata din vis-
Catrinel, de toți poeții rămași în visare și de cei în clubul lunaticilor
romantici sau a celor căzuți în melancolie, scrise pe curcubeie, pe bilete, pe
foi, pe lacrimă, pe lumina din ei, pe suflet, scrisori în inimă pe clipă, pe
cer, pe scoică, pe vise, pe câmpul cu maci, pe jumătatea din umbra gândului,
pe umbra florilor și pe unda sufletelor
pereche, pe palma întinsă din care se scurg fire de nisip în delta vântului și
în orele clepsidrei, pe scara viselor cu rațiune în realitatea care este acolo
unde ești cu gândul, în toate acestea, adevărul găsindu-l meditând la un întreg
spectacol într-un om, într-un alt om, la triumful rațiunii metafizice scăpate
din lățul fideismului… „Perfecțiunea este doar în gândul nostru…, alergi după
iubire! Și când o atingi, deja numai
ești!”, accentuează în discursul ei, spre finalul acestei elegii, Irina Lucia
Mihalca.
“ELEGIA
VII pe firul gândului călător” descrie o incursiune a sufletelor contopite
și însoțite de copia Chanchala -
Catrinel, Fata din vis, păstorul din umbră al sufletelor mari care circulă
lejer prin spațiile providenței, ale astrelor în iubire cu pământenii, tocmai
spre o reconvertire a acestora în finitudine la teluric, dar și cu recurență la
iubirea simplă, la emoțiile dulci, de mulțumire a sufletului și de întoarcere
la viață în fiorii regăsirii prin vis, însăși El se lamentează de lipsa de
întoarcere a sufletului, constatând : „- Dureros este că sufletul nu are
dreptul la memorie”(…) „- Sufletul este
mereu un nou născut”.
În “ELEGIA VIII pe firul gândului călător”
se pun în evidență meditațiile cu serii de teme existential-antinomice, precum:
„Strângerea în brațe cu răutate poate deveni plăcere, sau când ”El: - Tot ce
nu-i permis ne face să fim noi la adevăratele dorințe” (…) , „…iar dorul este, când te-a durut, odată
revine într-o dulce durere.”, abordând, în același context și perenitatea
memoriei: „El: Tot ce construim și tot ce scriem, rămâne, în rest niște
cruci.”(…) „Ea: … roțile timpului fără repaos se rostogolesc. Să spargem în
două clepsidra ca din ea să iasă somnul adânc!” (…) „ -Fiecare vine în viața
noastră și lasă o bucată din el, din spiritul și sufletul lui. Vor veni și
zorii când vom deschide Marea Poartă a norilor! Pentru noi vor cânta îngerii
”(…) Anotimpuri nedespărțite în care vom asculta cântecul celor două voci ale
celor două suflete îmbinate în călătoria din vis – copilul și bătrânul -, „
prin care vor spune cuvântul de început și de sfârșit ”iubire (…)”. „Foarte
aprope vin, sunt acolo în inima ta. Inimile au format o singură inimă.”.
“ELEGIA
IX pe firul gândului călător” ne
conduce la tema întâlnirii de împăcare, cum ar fi cea a gândului cu
lacrima: „… gândul tău și neputința
lacrimei,/ un labirint al nostalgiei” (…) și, în acest exercițiu elegiac, nu
putem avea decât termeni raționali metafizici, care impun găsirea dialectică a
soluției existențiale într-o ecuație exponențială a creației, a gândirii
superioare a sufletului dublu și unic, devenit mare și sistemic: ”El: - Fiecare
lucru își cere timpul lui, fiecare vis, visul lui, fiecare emoție, emoția ei,
totul e doar o stare ce curge”, iar Ea - Shanti ramya ne introduce în sufletul
sistem, în a doua ecuație existențială cu mulți termeni liberi și necomparabili
cu cei din ecuația Chanchala Sarvaga, dintre care unii dificil de eliminat,
decât numai prin transformări și algoritmări Gauss. Dar „- E loc de toate
într-un suflet mare; avem totul- iubire, culoare, sunet, lumină, esența ideii
din spatele formei , comunicarea din interior și exterior, bazată pe rezonanță.
Stelele cunosc drumul, iar luna îl urmează.”, iar „Gândul curge ca și râul”.
„El.: - Ne facem cursul până ajungem la fluvial ce ne-nghite pe toți”, iar „
Ea: - creația se transformă în noi forme, contururi, direcții, universuri. Tot
timpul căutăm, stagnarea nu există. Ăsta-i universul – pulsații, respirații,
floarea de lotus a luminii care se activează!”, „ parfumul toamnei îți
vorbește/ de primăverile pierdute.”, mai ales atunci când fiecare dintre
suflete este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuși.
Ce inteligent aprofundat și
ce frumos spus!
“ELEGIA X pe firul gândului călător”
este o expunere dialectică a temelor de meditație cu privire la principiul
categorial realitate, în experiența Shanti Ramya: „Ea: … Contează mult trăirea,
urcarea, nu atât privirea de pe vârful muntelui.Realitatea este acolo unde ești
cu gândul.” , o expunere dialectică a luminii și fericirii: ”Ea: … Lumina e în
noi, în fiecare. În stele suntem noi, în lumina veșnică ce-nchide două suflete
în aceeași crisalidă…”; și: „Ea: - Fericirea celuilalt contează mai mult decât
a ta. Simplitatea e doar acel pur și simplu, e cea spre care ne întoarcem
atunci când coborâm în inimă.”. Realitatea este în satisfacerea sufletului și
trupului:
”Ea: - Orice nevoie se
satisfice, altfel psihicul va îmbolnăvi un organ intern. Un om senzitiv trebuie
să-și găsească corespondentul, nu stoca emoția, eliberează-te!; - Doar el,
sufletul, decide plecarea; … Iubirea e dincolo de viață și moarte, lumină și
izvor, vibrație și frumusețe; Catrinel s-a întors în câmp să culeagă petalele
margaretelor, nu-i iese numărătoarea; Ea:
… doar prin întoarcere vom găsi drumul spre lumină”.
“ELEGIA
XI pe firul gândului călător”, pe cel din seria de meditații ideatice
asupra vieții interioare, în experiența comună a călătoriei prin vis în timp:
”El: În decursul vieții nu evenimentele ne doboară, ci ideile care ni le formăm
în urma derulării lor, nivelul ăsta uneori ucide, ține de câmpul fiecăruia,
depinde ce cultivă acolo.” (…) ”Ea: prin noi îngerii vorbesc, râd, glumesc,
plâng, iubesc.”(…) Cuvintele vin înșirate după ce gândurile au dansat între
sufletele noastre.”.”El: - Să nu mișcăm lespezile! Ascund și au o memorie a
durerii”.(…) ” Ea: Tăcerea este apropierea de Dumnezeu.”(…)” Ea: - Ne separă
timpul și spațiul, pentru a reuși să ne întâlnim dincolo de gânduri. Prin inimă
și suflet am deschis o poartă, poarta care duce spre Templul Soarelui, spre
omul interior, unde locuiește adevărul.
“ELEGIA XII pe firul gândului călător”
abordează o tema concluzivă a prezenței
sufletului fetei transfigurat din vis – Shanti Ramaya în preajma sufletului
meditativ – Chanchala Sarvaga: ”O fată ți-a traversat timpul-/ reamintirea unui
alt timp sau doar/ o trecere temporară printr-un nou timp./ Acesta-I misterul
și cheia timpului ei!”
Din
“ELEGIA XIII pe firul gândului călător”
reținem din variația temelor de meditație în care sunt antrenate cele două
suflete în abordarea destinului, necunoscutului, timpului, trăirii în
reamintire, imaginilor interioare, simțirii și în căutarea celeilalte jumătăți
de măsură: ”El: - Ai nevoie de evenimente care-s inevitabile în viața asta
pentru a te descoperi. Monotonia este ucigașul tău.” Și ” El: Nu poți avea
reacții dacă nu ai emoții, nu poți astfel să te uiți în oglindă” iar ” Ea: Fără
emoții nu intrăm pe nicio poartă.” (…) „El : - Pot face orice persoană să
devină curgătoare pe râul meu, eu nu-mi schimb cursul, merg pe unde trebuie
doar.” (…) „ Ea: - Să privești urmele scăldate de valuri.”(…) ” Două unice
clipe încearcă să se atingă,/ să simtă aerul primului zbor./spre soare-ai
fugit,/ca astrele stinse de mult sunt gândurile…/ timpul își cere fulgii
uitării,/ în fiecare frunză te imprimi, ca o aripă ireală te simți./ ce te
frământă, ce echilibru ai pierdut? Ce tempo te străbate,/ te urmărește vântul
sau ploaia?” (…) un surâs luminat doar de stele,/o viață frumoasă/ cu privirea
întoarsă spre inima ta! Te îmbrățișez într-Unul,/ eu, iubita ta, cea zidită în
tine, vie, veșnic vie,/ cea care am avut parte de iubire,/ o iubire care a
depășit moartea însăși,/ punându-mi amprenta pe ea…”
Din
“ELEGIA XIV- pe firul gândului călător”
se desprind meditațiile cu privire la viață și la trăirile ei adânci, cu esențele
și tainele ei, la reamintire, trecere temporară, nimicnicie, plecarea
sufletului, rechemare, simțire și iarăși iubire.
„El: - Oare, doar cei puri
pot avea un răsărit de soare al lor?” … ”Ea: - Pentru toți răsare și apune
soarele, cei puri reușesc să-l înțeleagă. Doar Helios surâde… știe el ce știe.”
(…)
„ El: - Frumusețea o găsești
unde vrei dacă știi să o privești și să ți-o adaptezi, iar prietenia perfecta
este atinsă doar dacă ne este dirijată de intensitatea luminii” și, în sfârșit,
în “ELEGIA XV pe firul gândului călător”
s-a abordat tema conștiinței sufletului, precum și temele luminii și
întunericului, având ca demers trecerea treptelor spre apropierea și atingerea
celor două spirite.
Aici, Irina Lucia Mihalca
dezvoltă și sintetizează profunzimile conștiinței comune ale sufletului călător
pe treptele axisului cunoașterii, în apropierea inimii, de unde vin și lumina
abisală, și umbrele vieții, din mai mult decât a simți stările oprite la primul
palier al iubirii. Fiecare simte și gândește ceva, percepe într-un anumit fel.
”El: - Sunt foarte puțini cei ce trec de prima fază (prima treaptă-
instinctuală , n.n.), majoritatea devin robi acolo. A doua oară nu vor obține
mai mult decât prima oară.”. „ - La unii lipsesc din schema treptele. Sunt
robi, acolo, la poalele vieții”. Este liberă gândirea și alegerea: „Ea: - … tu
ești mai sus. Un manuscris scris de divinitate. Un paradox pe care mulți nu-l
înțeleg- cauți esența privind de pe o treaptă, simțind poezia lumii. Doar
privind atent creația îi vei înțelege esența. Fiecare treaptă o pășești prin
tine, prin dorința de a urca și-a înțelege altfel ”panorama” și „- De nu ne
atingem sufletul atunci nu e viață; Acum sufletul tău știe ce îmbrățișez când
îți spun că te îmbrățișez? Cu adevărat Omul, frumos care ești; … Odată intrând
acolo, simțindu-ți șoapta, eram conștientă că arderea ne va fi intensă. Suntem
aceeași emoție, simțim instantaneu totul, observăm cu aceeași privire și
înțelegere; M-ai incitat să-ți aprind candela spiritului, prin chemarea interioară.
Sunt luminile noastre.”. Sunt pricipiile vieții într-o călătorie a sufletelor
comună, obsevate și evaluate prin vis. Frumos spus!
”Totu-i
o trecere spre ceva. Un sens ascuns vederii noastre opace, doar visul mai
ridică, uneori, voalul Tăcerii, și, uneori, simțurile ne cern clipe din
adevărul luminii.”
Transfigurarea
meditativă a raționalității vieții în
toată complexitatea sa, Irina Lucia Mihalca o certifică în elegiile - sublimat
al trăirilor înalte însumate, demonstrând o adâncă cunoaștere a principiilor
gnozice și ontologice ale universalității.
Dar, problema care rămâne mereu actuală este
depășirea trecerii!
Gheorghe APETROAE, Sibiu, eseist, poet
și critic literar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu