„Protestul
diasporei”: o haltă pe drumul destatalizării României
Motto:
„M-or răzbuna copiii mei.
Și-acum
omoară-mă de vrei
Și-aruncă-mă la
câini!”
(George Coșbuc)
Eram Președinte
al Adunării Parlamentare a OSCE când au fost fraudate alegerile americane în
Florida. Eram Președinte Emerit al Adunării Parlamentare a OSCE când s-au pus
la cale „revoluțiile colorate”. Eram raportor permanent al Parlamentului
European pentru relația cu Rusia și vicepreședinte al Grupului Socialiștilor și
Democraților Europeni din PE când s-a declanșat „Pimăvara arabă”. Între aceste
momente am mai fost Raportor special ONU pentru drepturile omului (în Belarus),
vicepreședinte al Comisiei juridice și pentru drepturile omului a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei și șeful Delegației PE pentru Ucraina.
Printre altele. În executarea acestor misiuni am fost martor și participant,
dar și, în măsura puterilor mele, opozant, la planificarea sacrificării
statelor națiune pe altarul unei ordini globale pe care în mod greșit și chiar
criminal unii o concepeau ca incompatibilă cu existența acestora. Nici un alt
român nu a mai trăit în acest mod o asemenea experiență. De aceea pot citi și
înțelege ce se întâmplă în aceste zile în România dincolo de perdeaua de fum
lacrimogen al detaliilor faptice.
Unii comentatori
(ex. Adrian Năstase) au observat că în mod normal nu există protest fără motiv,
iar motivul este existența unei crize care poate fi socială (ex. crește
șomajul, se introduc curbe de sacrificiu, adică se taie salariile și pensiile,
cresc dările către stat etc.), economică (ex. crește inflația, crește deficitul
bugetar, se prăbușește moneda națională, se blochează creditul) sau politică (ex.
guvernul nu își mai poate promova măsurile legislative întrucât nu mai are
sprijinul unei majorități parlamentare iar un alt guvern nu se poate forma
întrucât o altă majoritate nu se poate constitui). Or, România nu cunoaște nici
una dintre aceste crize. Atunci de ce nemulțumiri de o asemenea amploare?
Răspunsul trebuie căutat în afara României, acolo unde nu prea se uită lumea.
România este într-o criză…geopolitică (cu dimensiunea sa geoeconomică).
Alți comentatori
(ex. Alina Mungiu-Pippidi) au subliniat inutilitatea aparentă a protestului. Să
protestezi fără nici un program, fără nici o listă de revendicări pe care să le
poți negocia, dar și fără nici un lider-negociator, cerând numai, într-un
limbaj trivial, demisia guvernului – care se poate reconstitui imediat sub un
alt nume în Parlament – și eventual, alegeri anticipate – care cel mai probabil
ar fi câștigate de aceleași partide – este o absurditate. Prin urmare toată
tevatura nu ar fi decât rezultatul lipsei de cultură politică, exploatată de pescuitorii
în ape tulburi care își pot promova mai ușor interesele într-un mediu instabil
politic, negociind cu un stat slab. Căci în spatele unor idealuri înalte
colcăie interesele cele mai josnice. Nedumerirea este justificată dar problema
nu este tactică, ci strategică. Nu căderea guvernului PSD este urmărită, și
nici înlocuirea lui (pentru moment, practic, imposibilă) cu un guvern
PNL/USR/MRÎ, ci distrugerea capacității de autoguvernare a României.
În sinteză,
actorii crizei geopolitice – care are caracter global – preconizează rezolvarea
acesteia prin destatalizarea României. Și nu numai. România este doar un caz și
așa zisul „miting al diasporei” doar o haltă pe acest drum. Obiectivul este
crearea unui sistem de guvernare fluid, fără legitimitate electorală și fără
constrângeri legale, care să poată fi dirijat operativ de la distanță, de
factori suprastatali, prin intermediul unor grupuri minoritare cu geometrie și
identitate variabilă, nelegate de vreo agendă națională coerentă și
neidentificate prin ea.
De aceea s-a și
apelat la ficțiunea „diasporei” ca entitate chipurile de sinestătătoare,
conștientă de sine și acționând pentru sine, distinctă de ceilalți români, cei
de acasă, prea slabi, prea indolenți sau prea needucați pentru a „salva
România” de la niște pericole nedefinite clar, dar cu siguranță teribile. S-a
conturat astfel imaginea unei „Românii exterioare” (întreprinzătoare, cinstită,
harnică, responsabilă, angajată, democratică) superioară celei „interioare”
(asistată, coruptă, leneșă, iresponsabilă, pasivă, oligarhică). Această Românie
„salvatoare” (fără organizare politică stabilă) are, în virtutea apartenenței
sale la „națiunea culturală” română, ca minoritate de elită, misiunea sacră de
a elibera „națiunea civică” română (adică pe românii trăitori pe teritoriul național,
în legea statului care le este armură politică) de tirania liderilor naționali
corupți, incapabili să înțeleagă comandamentele ordinii globale.
Descifrând
„identitatea diasporei” descoperim realitatea modelului care ni se impune: o
forță externă, o forță minoritară, o forță cu contur vag și structură fluidă, o
forță civică (deci opusă politicului), o forță nelegitimată electoral, o forță
acționând în afara legii, o forță opusă ordinii de stat. Astăzi ea se cheamă
„diasporă” (ceea ce sugerează o națiune fără stat) iar nu „emigrație”. Mâine,
după ce ne obișnuim cu ideea, se poate chema altfel. Emigranții români nu au
nici o vină în această tenebroasă afacere; ei sunt numai folosiți.
Vineri, 10
august 2018, am avut manifestații violente. Ele nu urmăreau decât testarea
capacității de reacție a statului și punerea în defensivă a forțelor de ordine,
inclusiv prin gesturi defetiste precum dezertarea „comandantului suprem” de la
misiunea de a le încuraja și legitima prin transferul legitimității sale morale.
Sâmbătă, 11 august 2018, manifestațiile nu au mai fost violente, dar au fost le
fel de ilegale. Timorate, forțele de ordine s-au bucurat că nu se mai aruncă cu
pietre, și au acceptat fără rezistență blocarea traficului. Ieșirea în afara
perimetrului legal devine astfel o cutumă. Pe zi ce trece, aplicarea legii
devine tot mai … ilegală. Și statul tot mai … inutil.
Zilele următoare
lucrurile se vor repeta. Inclusiv cu unele episoade violente, căci, puterea
statului, slăbită inclusiv prin anchetele la care parchetul va supune
jandarmeria, trebuie măsurată periodic și diminuată treptat. Astfel statul se
stinge, încetul cu încetul.
Majoritatea,
înțelegând că legea a devenit facultativă și ocrotirea guvernului aleatorie, se
va refugia în forme arhaice de socializare, căutând în proximitatea sa
protecția unor potentați locali. La rândul lor, aceștia vor acorda protecție
numai în măsura în care primesc protecție de la o putere externă căreia, în
acest scop, i se supun. Când haosul va depăși limitele de toleranță, o altă
„minoritate mare” cu caracter „civic”, constituită ad hoc, va interveni pentru a aplica o terapie de șoc făcând ca
inacceptabilul să devină inevitabil și astfel acțiunea brauniană a vectorilor
locali să devină sinergică.
Acest mecanism a
fost folosit cu succes în Italia pentru schimbarea premierului Berlusconi. El
este acum în plină desfășurare în Marea Britanie pentru a întoarce din drum
Brexitul. Cu mult mai mare violență se manifestă în SUA pentru a anula efectele
votului favorabil Președintelui Donald Trump și a legitima managementul politic
al unor forțe nealese. Aceste forțe susțin înlocuirea democrației
reprezentative, bazate pe alegeri libere și pe monopolul violenței legitime de
către stat, cu o democrație zisă „participativă”, ai cărei exponenți nu pot fi
sancționați politic, întrucât nu sunt aleși, și nu pot fi sancționați legal,
întrucât guvernează prin șoc iar nu prin lege. Minorități nevalidate prin
mecanisme democratice și constituționale impun astfel puterii constituționale o
politică neconstituțională. Ele se validează și legitimează insurecțional; pe o
asemenea bază „guvernează” de manieră nonidentitară și nonstatală.
Asemenea procese
și-au arătat deja efectele în Ucraina și Moldova. Ele au fost încercate masiv
în Ungaria, Polonia și Turcia. În aceste din urmă țări rezistența fermă a
statului națiune a reușit deocamdată amânarea deznodământului. Căderea României
este esențială pentru că ea va antrena și căderea lor. Poate că Victor Orban va
înțelege în sfârșit ceea ce i-am spus în 1997, și anume că niciodată în toată
istoria lor Ungaria și România nu au mai fost atât de legate prin interesele
lor strategice comune ca în epoca prezentă.
Din acest moment
criza politică cerută de președintele Iohannis s-a declanșat. Obiectivul nu
este reînnoirea mandatului său (tot mai improbabilă pe căi democratice firești),
ci oficializarea unei uzanțe politice care să rupă legătura dintre legitimitate
și autoritate, și astfel dintre voința populară și actul de guvernare. Cu toate
păcatele sale enorme, PSD este ultima structură politică națională care se opune
acestui demers. În următoarele săptămâni se va finaliza construcția resursei
insurecționale capabilă să îl anihileze. Formula „reacția disproporționată a forțelor de ordine” îmi este foarte
cunoscută. A fost folosită pentru a justifica intervenția externă împotriva
guvernelor legitime care au încercat să apere ordinea de drept în Ucraina,
Egipt, Georgia, Azerbaidjan etc. sau pentru a paraliza acțiunea accestora.
Destatalizarea
României este un proces în desfășurare. El nu favorizează un anumit partid sau
om politic. Urmărind să permită tocmai schimbarea permanentă de identități,
valori și paradigme, în funcție de evoluția jocului de interese al puterilor
parastatale care îl promovează, se va putea îndrepta, după nevoi, chiar
împotriva cozilor de topor care l-au susținut și pe care inițial părea a le
susține. El neagă orice formă de liant stabil apt a transforma o colectivitate
într-o comunitate, o populație într-un popor, o structură politică într-o
națiune.
Conflictul care
se desfășoară sub ochii noștri nu este între „diasporă” și Guvern sau între PSD
și PNL/USR/MRÎ. Nu este nici între ordinea de drept internă și grupări
anarhiste. El este unul între identitatea națională românească exprimată în și
apărată prin instituțiile publice, și nonidentitatea globală; între stat și
antistat; între democrația națională și plutocrația globalizată. Nu despre
combaterea corupției locale este vorba, ci despre capturarea resurselor
naționale.
Cine nu înțelege
acest conflict nu poate găsi o soluție împotriva procesului de destrămare
statală la care este supusă România. Fără să știe, jandarmeria nu a apărat în
aceste zile ordinea publică, ci siguranța națională. Ceea ce nu se poate
realiza cu mijloacele și tacticile forțelor de ordine, ci numai cu cele
afectate apărării naționale.
Din nefericire
primul care nu înțelege cum stau lucrurile este chiar Guvernul României.
Adrian Severin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu