Istoria
așa cum s-a scris - Eroi ai Revoluției de la 1848. Preotul Radu Șapcă din
Romanați (Corabia - Celei)
Prof.
Niculina Merceanu, Președinte al Asociației Culturale „La noi, la români”
09
Martie 2025
„O
națiune care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște
părinții” (Nicolae Iorga)
Întreg pământul are înscris în istoria sa, a zecilor
de mii de ani, nenumărate neamuri, dintre care unele consumându-și existența,
le-au rămas doar amintirea. Românii, cu toată zbuciumata lor istorie, au
rezistat în fața celor care au încercat sa-i distrugă și să-i împrăștie.
Am ajuns în mileniul al treilea, când se configurează
o nouă lume, tot cu numele de români ca popor și România ca țară, impunându-ne
istoric, geografic, etnic și lingvistic deopotrivă, fiind recunoscuți în
civilizația mondială, de când există conștiința culturii nemurilor. Ca neam și
ca națiune, nu am trăit ca niște frunze în bătaia vântului risipite și apoi să
pierim, ne-am impus și am rămas ca eroi cu nume în toate perioadele istorice,
rezistând curgerii timpului, înscriși în paginile istoriei civilizatiilor.
Referitor la istoria poporului român, Nicolae Iorga spunea: „Cine nu cunoaște
istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”.
Cercetând istoria României, un episod epocal în
trecutul nostru zbuciumat îl constituie, fără îndoială, Mișcarea de la 1848
care „reprezintă începutul, germenele din care s-a dezvoltat viața de stat
modernă a României”. Revoluția de la 1848 a dus la o totală schimbare a modului
de gândire și a aspirațiilor politice și naționale ale românilor, constituind
premisele începerii războiului pentru emanciparea de sub tutela marilor puteri
vecine, de sub suzeranitatea Turciei și cu deosebire de sub protectoratul rusesc.
„La 1848 s-a zămislit România modernă”. În Principatele Române de la Dunăre,
Mișcarea de la 1848, deși se leagă în multe privințe cu revoluția generală din
Europa, în special din Franța de la 24 februarie, are totuși un caracter
specific românesc, generat de starea politico-socială internă. De la
intelectualii renumiți ai timpului, la oameni simpli, toți revoluționarii
pașoptiști erau animați în acele momente de același crez: Unirea în cuget și
simțiri pe pământul moștenit din moși strămoși.
De-a lungul timpului, activitatea ecleziastică a
Bisericii a avut o strânsă legătură cu evoluțiile politice și culturale ale
societății, fiind o caracteristică a națiunilor europene din epoca medievală și
modernă. Opulența și bogăția întemeiata pe proprietăți întinse și venituri
uriașe, conferea Bisericii posibilități de educare, susțiere pe plan
intelectual, dar și promovare socială, tinerilor talentați. La sfârșitul
secolului al XVIII-lea, chiar începutul secolului al 1X-lea, în Europa
Orientală clerici de seamă își împleteau activitatea spirituală cu momente
importante pentru evoluția popoarelor lor. Petru Maior, Veniamin Costache,
Gheorghe Șincai sau Andrei Șaguna se evidențiază mai mult ca istorici,
luptători pentru drepturile românilor, decât pentru activitățile ecleziastice.
În secolul al XVII-lea, personalitățile importante ale clerului românesc nu
aparțineau marilor familii boierești, ci se trăgeau din țărănime. Așa se spune
despre Theodosie Veștemeanul sau Antim Ivireanul aflat în scaunul mitropolitan
al Ungrovlahiei, „o odreaslă - născut într-un sat prost și dă nemica, de întru
niște oameni oarecum” (Predoslovie la Îndreptarea legii, Târgoviște 1952). Așa
se explică cum astfel de cărturari ajunși în poziții sus-puse, datorită
originilor sociale, rămâneau alături de cei „necăziți si obidiți”, apărând prin
operele lor, aspirațiile acestora.
Nu întâmplător vom întâlni alături de Tudor
Vladimirescu, în timpul Mișcării din 1848 din Țara Românescă, pe preotul Radu
sin popa Tudor Dobre Șapcă din Celei, cunoscut sub numele de Popa Șapcă, ca
figură reprezentativă rămasă în istorie, prin mărturiile scrise și nescrise ale
vremii.
Mișcarea revoluționară de la 1848, care izbucnise
puternic în apus, a avut un ecou puternic mai întâi în Moldova. La 27 martie,
Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri și alții, având alături revoluționari
tineri și mai vârstnici, s-au adunat la Iași într-o sală publică, împotriva
domnului Mihail Sturza. Mișcarea a avut slabe legături cu masele, participând
mai mult intelectualii. Totul s-a consumat într-o singură zi, fiind înăbușită,
conducătorii arestați, o parte dintre ei fugind în Bucovina și în alte parți
ale țării. În Muntenia a fost mai bine organizată, rezultatul fiind un guvern
care a ținut 3 luni. La mișcare au participat intelectuali, boieri și militari,
printre care Ion Heliade-Rădulescu, Alecsandru Golescu, Gheorghe Magheru -
conducătorul dorobanților din Oltenia, Christian Tell, căpitanul Pleșoianu, Ion
Brătianu, Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti, în fruntea lor aflându-se marele
istoric și luptător Nicolae Bălcescu. Dar planul lui Bălcescu nu a reușit, însă
ideile sale s-au înfăptuit mai târziu. Nicolae Bălcescu era un adânc cunoscător
al realităților din țară și străinătate, în acea vreme fiind considerat de
către prof. univ. Petre Constantinescu-Iași drept „primul marxist, pentru că
cunoscuse imediat de la apariție Manifestul Comunist a lui Marx, iar acesta a
citat lucrările de economie și istorie socială ale lui Bălcescu” („Popa Radu
Șapcă - un conducător de frunte al Revoluției din 1848”, prof. univ. P.
Constantinescu-Iași).
În Țara Românească, revoluția a început la 9 iunie
1848. Pentru ca domnitorul să nu poată interveni la timp să înnăbușe din fașă
revoluția, s-au stabilit 4 locuri diferite pentru declanșarea ei: București,
Ocnele Mari (jud. Vâlcea), Telega (jud. Prahova) și Islaz (jud. Romanați).
Pentru stabilirea locurilor s-a ținut cont de potențialul revoluționar, soarta
grea a populației și atitudinea favorabilă a garnizoanelor militare. În Oltenia
era izvorul sănătos al țărănimii, aici fiind tradiția mișcării revoluționare,
încă din vremea lui Tudor Vladimirescu. Județul Romanați era un focar puternic
și mai sigur de unde putea să pornească mișcarea revoluționară pe baze
țărănești, având ca centru satul Celei, unde trăia Părintele Radu Șapcă.
Cine a fost însă acest preot Radu Șapcă, cu un nume
atât de rezonant și pe care îl poartă numeroase străzi din orașele și comunele
României[1]? În anul 1795 se năștea în bordeiul sărăcăcios al preotului Tudor
Dobre Șapcă, din Celeiului Romanaților, viitorul cap revoluționar, Radu Șapcă.
Acesta a făcut parte din categoria preoților grămăticiți, învățând să scrie și
să citescă de pe carțile de ritual din biserica tatălui său pe care o frecventa
încă din anii copilăriei.
Celeiul era situat în sudul țării, acolo unde câmpia
pare nesfărșită, tivită pe marginea de miazăzi de apele „bătrânului Danubiu”,
fiind o comună ce făcea parte din fostul județ Romanați, plasa Balta, după o
mai veche împărțire administrativă. Astăzi, Celei este un cartier al orașului
Corabia, aparținând județului Olt, în centrul său regăsindu-se vestigiile
epocii medievale, Cetatea Romană Sucidava
Pe timpul preotului Radu Șapcă, în Celei, sat de
clăcași, nu era nicio casă deasupra pământului, sătenii locuiau în bordeie(
așezări semiîngropate) datorită deselor năvăliri ale turcilor care distrugeau
totul și prădau, încât oamenii nu mai aveau timp să-și construiască case. În bordei se pare că locuia și preotul
(deși nu s-au tras concluzii clare), pe ulița princpală, doar că bordeiul său
era mai încăpător: „avea trei camere, o cămară, un gârlici (încăpere strâmtă pe
unde se intra ca într-o pivniță) în față și era acoperit cu stuf”, scria
Gheorghe Cunescu (fost preot, publicist, scriitor, critic literar și istoric
literar) într-o lucrare a sa.
În romanul său, „Un om între oameni”, Camil Petrescu
ni-l prezintă pe preotul Radu Șapcă în momentul de după înnăbușirea revoluției
lui Tudor Vladimirescu, cum își lucra singur pământul la Celei: „Sătean ca
oricare altul… În cămașă lunga și izmene, încins cu bete, în opinci și pe cap o
pălărie cu marginile late. Purta barbă, nu prea mare, dar plină și frumoasă, de
culoarea tutunului. Cu mâinile pe coarnele plugului apăsa cu dârzenie”.
Dialogul imaginat de autor arată că preotul Radu Șapcă, întrebat de ce nu își
lucreză pământul cu clăcașii din sat, a dat un răspuns plin de compasiune
pentru aceștia: „Vai de capul lor... Tot anul robotesc ca robi pe moșia
boerească, n-au timp să-și lucreze pământul care li se cuvine. Ce să fac? Cele
cinci pogoane care ni se cuvin mi le lucrez singur”.
La 18 mai 1818, Radu Șapcă a fost hirotonisit preot,
iar în 1843, după intrarea în vigoare a noului regulament „pentru seminarii,
protopopi și preoți”, a fost ales de locuitorii Celeiului ca preot la biserica
satului, cu hramul „Sfântului Nicolae”. Unul dintre descendenții celei de a 7-a
generații a preotului Tudor Dobre Șapcă (tatal lui Radu Șapcă), Dumitru Șapcă
(cunoscut drept „Gică Șapcă din Celei, Sucidava 33”) povestește de unde vine
porecla de Șapcă a preotului Tudor. Alături de mulți învățați ai vremii, și
acest Gică Șapcă susține că locul de naștere al tatălui preotului Șapcă ar fi
în Macedonia, iar când a venit la Celei a traversat Dunărea dezbracat, doar cu
o șapcă pe cap. La ieșirea pe mal, jenat, și-a acoperit părțile intime cu acea
șapcă, de atunci rămânându-i porecla de Tudor Șapcă, nume pe care l-a preluat
mai târziu și fiul sau, Radu Șapcă.
La 1848, Islazul era un sat mai mare din sudul
județului Romanați. Aici își avea reședința compania a 5-a din regimentul 1
Dorobanți, comandată de căpitatul Pleșoianu, prieten cu maiorul Christian Tell,
comandantul armatei din Giurgiu și unul din întemeietorii organizației
revoluționare secrete „Dreptate și Frăție” (înființată în 1843), având printre
membri și pe preotul Radu Șapcă. La Islaz, vin în noaptea de 6-7 iunie ultimii
fugari ai răscoalei din Muntenia, dar și Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell,
căpitanul Nicolae Pleșoianu și părintele Șapcă.
Un document al vremii menționează despre acest moment:
„Tot aici avură norocul să dea peste un brav slujitor al altarului, Radu Șapcă,
din comuna Celei, om cu minte pătrunzătoare, cu sufletul îndrăzneț și cu
dragoste de neam”. Întâlnirea a avut loc în ostrovul de sub sat, unde Nicolae
Pleșoianu pregătise declanșarea revoluției, ținând secret motivul adunării, cu
teama de a nu fi trădați. Sub pretextul că vin la „petrecere la iarbă verde”,
revoluționarii au trecut cu luntriile în Ostrovul din fața satului Celei. Pe
când ciobanii preotului „frigeau crapii la proțap, tăvălindu-i în postăviile cu
saramură de usturoi”, ei țineau sfat sub tinda târlei preotului. Când totul a
fost gata, i-a trimis un mesaj codat preotului Radu Șapcă din Celei printr-un
călăreț mesager: „Părinte, ia-ți Crucea și Evanghelia și vino, că mireasa e
gata”. Oamenilor veniți la Islaz li s-a spus că s-au strâns pentru sfințirea
unei biserici care se va construi aici. Din Ostrovul Mare, adunarea sub comanda
lui Pleșoianu și a celorlalți capi ai revoluției, sub deviza „Dreptate și
frăție” (cusută pe steaguri de către fiica lui Gheorghe Magheru), au pornit
către Biserica „Sfântul Gheorghe”, cunoscută de localnici în acea perioadă ca
„Biserica lui Radu Măglașu” - o biserică de tip bordei, ulterior luată de apele
Dunării. Islăzeanul Anton Alecsandrescu, cunoscut în sat ca Tone dascălul din
Islaz, învățător, casier și secretar al Băncii Populare „Libertatea” din Islaz,
povestește ca era atâta norod adunat de „să fi aruncat paraua, cădea pe cap de
om”.
După terminarea ceremonialului de sfințire a
steagurilor tricolore și a proclamației, toată adunarea din fața casei
primarului Alexandru Voiculescu s-a deplasat spre Câmpia Islazului, numită și
Câmpul lui Traian sau al Regenerațiunii, aflată în fața Parohiei numărul 2
Islaz, cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi”. Aici era amenajată o tribună cu un
pristol (masă din mijlocul altarului unde se țin obiectele necesare slujbei) pe
care erau așezate Crucea și Evanghelia. De la tribună, preotul Radu Șapcă -
înconjurat de capii revoluției, Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Ștefan
Golescu, preotul Gheorghe de la Biserica „Sfântul Gheorghe” și preotul Oprea de
la Biserica „Sfântul Spiridon” din satul Racoviță - începe slujba în prezența
norodului înfrățit în cuget și simțiri. După emoționanta slujbă a preotului
Șapcă, Ion Heliade-Rădulescu dă citire celor 22 de puncte ale Proclamației
Guvernului Provizoriu, din care punctul 13 se referă la emaniciparea clăcașilor
care vor deveni proprietari prin despăgubire. Apoi se formează Guvernul
Provizoriu cu preotul Radu Șapcă în frunte, apoi Ștefan Golescu, Ion
Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu.
Într-un glas cu preotul Șapcă, miile de participanți au jurat apoi pe programul
revoluției ca „să lucreze și să moară pentru regenerarea țării”, pentru
îndeplinirea celor 22 de puncte ale Proclamației. Primul act al Guvernului
Revoluționar Provizoriu a fost scrisoarea adresată domnitorului Gheorghe
Bibescu de a se pune în slujba maselor pentru a înfăptui reforme structurale,
ea purtând semnătura membrilor Guvernului condus de preotul Radu Șapcă. De la
Islaz, revoluționarii pornesc spre Caracal în noaptea de 9 iunie, fiind
găzduiți și ospătați de preotul Radu Șapcă din Celei. Datorită țărănimii adunate
de către preot, revoluția a căpătat caracter popular, creând premisele unei noi
ere în dezvoltarea Țărilor Române, a prefacerilor sociale, economice și
politice.
Neavând diplome oficiale, drept urmare fiind
considerat neștiutor de carte, preotul Radu Șapcă este exclus din lista cu
membrii Guvernului Provizoriu și înlocuit cu Mitropolitul Țării Românești
Neofit Cretanul.
După ce revoluția a fost înfrântă, preotul Radu Șapcă
a fost arestat în ziua de 6 octombrie 1848 și trimis într-un car cu boi în
arestul Mitropoliei din București, în 29 octombrie fiind predat generalului rus
Damilevski și ținut în arest la Mănăstirea Văcărești, alături de ceilalți
conducători ai revoluției.
La 9 martie 1849, Comisia de anchetă constituită
pentru judecarea preotului îl declară „unul dintre cei dintâi întreprinzători,
în timpul revoluției”. În 6 iunie 1849, firmanul turcesc hotărăște exilarea din
țară a capilor revoluției și a preotului Radu Șapcă la Constantinopol, preotul
suferind diverse prigoniri și umilințe. Pe data de 8 iunie 1849, părintele este
dat de către autoritățile române pe mâna turcilor care îl trimit în surghiun la
muntele Athos, în Grecia, unde duce o viață grea din cauza statutului său de
deținut politic. Este supus multor umilințe, fiind apoi exilat la Brussa.
Neavând niciun venit, preotul Radu Șapcă este nevoit să trăiască din mila
celorlalți emigranți.
În timpul revoluției din Crimeea (1853-1856),
revoluționarii exilați în Constantinopol și Brussa, primind permisiunea de a
locui mai aproape de granița Țării Românești se îndreaptă spre Șumla, în nordul
Bulgariei, unde se va stabili carierul general a lui Omer Pașa, comandantul șef
al armatei otomane în acest război. Cu acest prilej, preotul Radu Șapcă îl
roagă pe Ion Heliade-Rădulescu să intervină pe lânga Omer Pașa, pentru a-i
îngădui să vină în țară, trecând Dunărea pentru a-și vedea copiii. Pe 9 iunie 1855,
domnitorul Barbu Știrbei îi permite să se întoarcă în țară, astfel că la 18
iunie 1855, vineri seara, intră în țară prin punctul de la Turnu Măgurele și
grăbit, sâmbătă dimineața, pleacă spre casa din Celei, districtul Romanați.
Reîntors acasă, rămâne mai mulți ani printre țărani, la Biserica „Sfântul
Nicolae” (Foto nr. 5), unde slujise din 1832 și până în iulie 1848.
Anul 1859 oferă poporului român realizarea speranțelor
sale de unire și libertate. După Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru
Ioan Cuza, la rându-i fost revoluționar pașoptist, îl numește pe Radu Șapcă ca
preot „curator” al latifundiilor mănăstirești, la Mănăstirea Hotărani, mai
aproape de Celei, iar la 11 noiembrie 1863, îl înlocuiește pe egumenul Nifon
Dichiofilaxul, care fusese numit aici din 1861, pentru că nu s-a ocupat
îndeajuns de mănăstire. Decretul de numire al preotului a fost semnat de însuși
marele domnitor A. I. Cuza și de către ministrul Cultelor și Instrucțiunii
publice, Dimitrie Bolintineanu, oferind preotului Radu Șapcă un loc de merit în
galeria bărbaților de frunte care au luptat pentru făurirea unei noi lumi. De
altfel, postul de curator era o funcție administrativă ce nu corespundea stării
de călugăr, deoarece preotul a avut totdeana familie, începând din 1817.
Dezinteresul călugărilor greci pentru treburile
mănăstirilor și invidia lor, face ca preotul să fie transferat la ctitoria
marelui Voievod Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia, cel mai de preț lăcaș de
cult aflat la sud de Carpați. Înlocuirea lui Ipolit Arhimandritul de către
Alexandru Ioan Cuza și numirea preotului Radu Șapcă, aduce acestuia din urma o
perioadă grea de invidie și uneltiri din partea monahilor cozieni care nu
înțelegeau cum, un preot de mir era pus să conducă o obște monahală și nu un stareț
ales de viețuitorii mănăstirii. Popa Șapcă fusese numit acolo în calitate de
„curator civil”, cu un salariu de 1000 de lei. Înființând un act de
filantropie, preotul donează familiilor năpăstuite 567 de lei din salariul său,
timp de un an (1864-1865). Anul 1867 îi îngreunează și mai mult sufletul
părintelui prin pierderea soției, Ioana, care ani în șir a vegheat ca un stâlp
buna rânduială și întreținerea chibzuită a gospodăriei din Celei, având în
vedere viitorului ei și al copiilor. La cererea sa, la 21 iunie 1867, preotul
se află la Mănăstirea Brâncoveni din județul Romanați, unde îl găsește pe
arhimandritul Pimen care refuză să părăsească mănăstirea, ceea ce duce la
pensionarea preotului de către Minister, dar să rămână mai deprate în
mănăstire, fiind mai aproape de Celei. La 17 februarie 1876, într-o scrisoare
adresată vechiului său prieten de la Vama Islaz, Costache Alexandrescu,
părintele Radu Șapcă la cei 81 de ani ai săi, afirmă o mare vigoare fizică și
spirituală, deși mărturisea că „sarcina anilor m-ajunge după urmă”. Aflat la
Mănăstirea Brâncoveni la 3 iulie 1876, preotul Radu Șapcă se stinge din viață
în preajma a doi bărbați, posibil angajați sezonieri la muncile de vară, după o
îndelungată activitate depusă în slujba patriei și a poporului său.
Cronica vremii a consemnat multe pagini despre
activitatea și eroismul preotului Radu Șapcă. Într-o monografie din 1927,
revoluționarul de la Celei a fost caracterizat ca un reprezentant al „țărănimii
oltene, istețe, sprintene, vioaie și plină de curaj. Popa Șapcă a trăit, a
luptat și a căzut ca un mucenic, punându-și sufletul în lupta sfântă pentru
ușurarea nevoilor și suferințelor sătenilor săi”. Spiritul revoluționar al
preotului l-a făcut nemuritor peste timp și epoci, până astăzi, regăsindu-l în
literatură și în eposul popular românesc care i-a închinat cântece și balade
chiar din perioada vieții: „Foaie verde, foaie lată,/ Să trăiască Popa Șapcă,/
C-a scăpat țara de clacă./ Foaie verde, foi de tei,/ Cu Goleștii câte trei/ Și
Eliade cu ei.....
Așadar preotul Radu Șapcă poate fi considerat un model
de slujire ecleziastică și socială deopotrivă, un mare luptător pentru
drepturile și libertățile contemporanilor săi, o personalitate a Bisericii
românești, dar și a neamului. Amintirea sa continuă să dăinuie și astăzi
printr-o frumoasă baladă, care mai răsună în zona de sud a Romanaților:
„Foicic-a bobului, la ruptura Oltului, pe câmpul Islazului/ Popa Șapcă din
Celei, cu goleștii câteștrei,/ Ei s-au strâns, frate, cu toți, să scape țara de
hoți./ Muriei și duriei, cam pe valea Dunării,/ Unde-i pasul murgului și taina
haiducului,/ În mijloc de codru verde, mititel focșor se vede,/ E făcut pe
iarbă verde/ Mititel și potolit, de mulți haiduci ocolit,/ Toți haiducii
codrului si pandurii locului./ Căpitan mi-e peste ei, Popa Șapcă din Celei!/
Popa Șapcă le vorbea:/ - Ascultați voinici încoace, eu pe cruce m-am jurat/ Că
nu e niciun păcat să nu mai văd om sărac./ Vacilii mi le-au luat, oile mi le-au
mâncat,/ Seceta ne arde campu’, biru’ ne arde pământu’,/ Mamele plânge cu jale,
copilașii plâng de foame/ Dar copiii ce-mi făcea?/ Voinicii când auzea, cu
pandurii alăturea,/ Pe paloșe se jura, la revoltă că pornea,/ Popa Șapcă-i
comanda, dar boierii ce-mi făcea?/ Care pân’ munți că fugea, la stână se
ascundea/ Popa Șapcă-i urmărea, cu pandurii alături/ Unde boieri că-mi găsea,
pe palme mi-i cunoștea,/ - Nu sunt palme țărănești, ci sunt palme boierești!/
De parale-i scutura, paralele ce-mi lua/ Vaci și oi că-mi cumpăra, și la săraci
le-mpărțea/ Dară turcii ce-mi făcea?/ Când așa că-mi auzea/ Ei, frate, se
necăjea/ Pe Popa Șapcă mi-l prindea, mi-l prindea, mi-l aresta,/ La temniță
mi-l băga, lacătele că-i punea./ Dar poporu’ că-mi striga:/ - Dați afar’ pă
Popa Șapcă, c-a scăpat lumea de clacă/ Multe-n lume le-a facut, pe țărani i-a
dezrobit./ La țărani le-a dat pământ/ Dar voinicii ce-mi făcea?/ Ei din gură
că-mi striga:/ - Fire-ați voi să fiți, ciocoi, n-a veni vremea d-apoi/ Să vă
judecăm și noi, cum ne-ați judecat și voi!”
Bibliografie:
- Albini, Septimiu, „1848 în Principatele
Române”, Editura Imprimeriile ,,Independența”, 1910
- Dobre, Cezar, „Românitatea. Origini și
perspective”, Editura Semne, 2006
- Constantinescu-Iași, Petre, „Popa Radu
Șapcă - Un conducător de frunte al Revoluției din 1848”, Editura Apărării
Patriotice, București, 1945
- Cristea, Gherasim - Episcopul Râmnicului
și Argeșului, „Un pașoptist de seamă - Preotul Radu Șapcă”, Editura Episcopiei Râmnicului și Argeșului,
1988
- Neațu, C. Ion, „Arc peste timp. Cronica
Islazului” - studiu de monografie vol. 1, Editura Hoffman, 2023
- Nijloveanu, Ion, „Balade populare
românești”, Editura Muzicală, 1984
- Andrei, Nicolae A., ,,Craiova - Pagini
de Istorie și Civilizație 150 de ani de la Revoluția din 1848”, Editura Helios,
1998
------------------------------------------
[1] Spre exemplu în: Aiud, Bacău, Bârlad,
Balș, Botoșani, Brașov, București, Calafat, Câmpina, Craiova, Drăgășani,
Focșani, Găiești, Galați, Hunedoara, Pitești, Piatra-Neamț, Sibiu, Slatina,
Timișoara, Târgu-Jiu, Râmicu-Vâlcea, Vălenii de Munte, Vitomirești; cartierul
Popa Șapcă din Pitești sau chiar și un penitenciar - „Popa Șapcă” din
Timișoara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu