La
noi, la români - Cultura tradițională, factor al identității naționale
Prof.
Niculina Merceanu, Președinte al Asociației Culturale „La noi, la români”
02
Martie 2025
„Păstrați-vă graiul, portul și obiceiurile cele vechi
românești, pentru că acestea sunt temeliile întregii nații românești”[1].
Tradițiile, obiceiurile, meșteșugurile, cântecul,
dansul, portul popular, graiul și celelalte manifestări care au făcut parte din
existența zilnică a neamului nostru au definit spiritul românesc de-a lungul
timpului, dovedit ca factor al identității sale naționale.
Evoluția științei și tehnicii determină schimbări
majore ale existenței umane, influiențând firesc toate aceste elemente care
determină identitatea unui popor. Fiecare perioada istorică a influențat
pozitiv sau negativ aceste elemente. Stă în puterea noastră, în acest vârtej al
evoluției lumii, să ne păstrăm identitatea națională.
Un înaintaș al folcloristicii - preotul Teodor Bălășel
din Oltenia (Râmnicu Vâlcea), foarte apreciat de Nicolae Iorga și Ovid
Densușianu, „ctitor al folclorului oltenesc” cum l-a denumit Constantin
Nicolaescu Plopșor, spune într-una din lucrările sale că „printre multele
noastre datorii pe care le avem față de țară este și aceea de a păstra cu
sfințenie tot ce ne-a rămas din trecutul nostru, ca monumente, ca podoabe,
manuscrise și tot felul de obiecte vechi”.
Eu vin să adaug că avem obligația morală ca toate
acestea să le păstrăm nu numai pentru a impresiona, pentru a crea niște emoții
de moment, ci să ne determine în a contribui la reînvierea lor, recrearea lor
ducând mai departe specificitatea, frumusețea spiritului românesc, cu alte
cuvinte identitatea noastră.
Realitatea pe care o trăim cu toții, în urma
cercetăriilor mele, este că din dorința de a ne moderniza, de a fi acceptați de
lumea vestică, am șters cu buretele mare parte din ceea ce a fost bun: de la un
mod de a fi, de a gândi, până la lucruri simple, chiar cuvinte din vocabularul
românesc.
Începem să asimilăm din specificul altor culturi în
detrimentul culturii noastre naționale și mă refer la unele obiceiuri, care se
reflectă în comportament, în felul de a ne îmbrăca, de a ne manifesta, de a
gândi, în gastronomie, în arhitectură etc. Uneori aspectul este evolutiv,
alteori involutiv.
Îndreptându-mă către tânăra generație, că doar ea
reprezintă viitorul, se constată că este preocupată într-o mai mică sau mai
mare măsură de arta tradițională. Există perspectiva tinerilor care aleg din
cultura populară strict cântecul popular. Găsim în discursul lor ideea că au
învățat să cânte de la bunici, părinți și că vor să ducă mai departe tradiția,
însă, adevărul este motivația financiară venită în urma nunților, petrecerilor,
care îi determină să își construiască o imagine comercială, și mă refer la
aspect fizic, costum popular, repertoriu (improvizații rapide, ieftine, dese),
pentru ca publicul să nu se plictisească. Este o realitate care este definită
de un public cu puține cunoștințe muzicale - uneori, chiar de educație. O altă
parte a tinerei generații, refuză termenul de creație colectivă dat folclorului
erijându-se în creatori - poeți și chiar compozitori-, abordând tot felul de
teme cu conținut vulgar chiar agresiv - injurături, blesteme, exacerbare a
sexului. Aceștia au creat o adevarată industrie a cântăreților de ,,așa zisă
muzică populară” pentru nunți, botezuri și alte sindrofii, care duc de fapt la
denaturarea adevăratelor petreceri ce caracterizează ciclurile vieții la noi,
la români.
Există însă și acei tineri, care pe baza unor studii
cu adevărat însușite, aprofundate, ajung să înțeleagă că fenomenul culturii
tradiționale românești, care este încă unul neexploatat la adevărata lui
valoare, și mai mult, nu este adus în atenția publicului larg și prin
instrumente de comunicare moderne. Astfel de tineri iau anumite elemente ce țin
de tradiție și cărora le găsesc utilitate în realitate. Ei caută acei bătrâni
lăutari, care încă mai păstrează parfumul cântecelor de altădată, le înregistrează
dându-le o nouă interpretare, reactualizează vechile tarafuri, semn că acel
,,foaie verde” face parte din ADN-ul nostru spiritual și nu trebuie dat
uitării. El reprezintă izvorul nesecat de inspirație al poporului nostru,
talentul să creator, colectiv, starea sa de spirit de-a lungul vieții,
identitatea sa.
Și totuși, în Bucovina, tineri cu educație, conștenți
și pasionați, caută case bătrânești, vechi, cu arhitectură tradițională, chiar
gospodării, le restaurează și încearcă să le introducă în circuitul turistic.
În Oltenia, sunt recuperate elemente de costum popular tradițional,
deteriorate, sunt recondiționate, alcătuind adevărate colecții particulare,
spre a fi expuse în muzee, în atenția publicului larg.
Atât la sat, cât și la oraș, sunt tinere care crează
haine cu specific tradițional din materiale și țesături naturale. La Timișoara
și Sălaj s-a reluat cultura cânepii din care se confecționează îmbrăcaminte și
obiecte pentru interiorul casei. În Vâlcea se încearcă reînvierea unei vechi
îndeletniciri - creșterea viermilor de mătase pentru obținerea borangicului din
care se confecționează cele mai frumoase podoabe pentru învelirea capului la
fete și femei - marame-, chiar rochii și
cămăși.
Se crează cursuri atât pentru copii, cât și pentru
adulți, de țesut, olărit, încondeiat ouă, confecționat zgărdane din mărgele
colorate. În acest sens Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din
București a devenit o adevarată „școală de vară” pentru învățarea acestor
meșteșuguri și îndeletniciri.
În vârtejul acestei lumi care se contruiește,
modificări substanțiale se petrec la nivelul satului românesc. Oare, mai putem
susține pledoaria poetului Lucian Blaga, cum că „veșnicia s-a născut la sat”
sau acea teorie susținută de-a lungul timpului, conform căreia spiritul satului
românesc reprezintă un factor de identitate națională?
Aș sublinia idea de „spirit” având în vedere că satul
românesc de astăzi (fizic), cu unele excepții, nu mai reprezintă o valoare –
referirea fiind la satele care au sărăcit fără generația tânară (plecată în
alte țări pentru a-și câștiga existența ori pentru un nivel de trai mai bun),
fără perspective sau oameni educați, fără acces la sănătate.
În alte situații, satele nu mai sunt sate. Au devenit
mici așezări urbane cu arhitectură străină celei tradiționale, unde portul și
limba au suferit modificări.
Și totuși, în Maramureș, în Transilvania și Oltenia
mai găsim sate cu un mod de gândire specific, în legătură profundă cu
divinatea, unde se îmbracă costumul tradițional și încă se respectă obiceiurile
tradiționale, care includ sărbătorile și riturile de trecere. Aici poți auzi
vorbindu-se românește și vorbind cu oamenii poți deprinde limba curată
românească, o moștenire din bătrâni și totodată o avere, care nu trebuie să se
piardă niciodată. Tot aici poți întălni vechi meșteșuguri, poți asculta acei
lăutari de țară interpretând clasicele cântece și dansuri populare românești.
Pledând pentru valorile satului românesc, vorbind
strict în sintagma „sat românesc – marcă identitară”, care explicate și
înțelese în cuvinte simple sau expresii (metafore, vorbe din bătrâni) și
introduse în tipicul societății de acum, aceasta cred că ar fi cheia către
reconstruirea identității de neam, a reasumării și responsabilizării fiecărui
om.
În concluzie, evident că unul dintre cei mai
importanți factori care dau identitatea națională este cultura populară, însă,
problema care apare astăzi și care ne ține departe de șansa de a fi mândri de
noi stă în faptul că nu avem o educație a culturii populare. Deși tânăra
generație este interesată de anumite aspecte ale artei tradiționale, din
păcate, prea puțin se vorbește în mediul online sau TV despre rigorile și
diciplina care definesc o identitate națională, care ajută la evoluția unei
societăți.
Despre inovație și creativitate în cultura populară se
vorbește mai puțin, deși se fac fapte mai multe... doar că nu ajung încă în
prim plan, pentru că nu vin din partea celor care conduc anumite instituții, ci
pentru că vin din rândul societații, din rândul oamenilor, așa cum s-a creat
până la urmă totul... din rândul oamenilor, din rostul și nevoia unei societăți
dintr-un anumit timp. Dar asta nu înseamnă că este „okay”. Asta înseamnă că nu
tinerii au uitat de valorile tradiționale, ci că adulții au uitat să îi învețe
pe cei tineri valorile identitare pentru că, la rândul lor, mulți adulți nu au
habar de ele.
Există și acele cazuri rare, care atrag atenția
întotdeauna: cupluri, care după ani buni de muncă într-o multinațională,
într-un oraș aglomerat, aleg să se retragă la țară... la viața de altă dată.
Acolo vom vedea cel mai bine cum pe fundamentul timpului trecut se construiește
„noua viață tradițională românească”.
Am meditat adesea scriind despre aceste valori, despre
acea rânduială în care s-a desăvârșit viața nației române, cernută prin lacrimi
și durere de-alungul veacurilor, tinzând către ordine și perfecțiune, pentru
creație. Privite cu ochiul imaginației, lacrimile acestea seamână cu picăturile
de rouă care hrănesc verdele crud al primăverii, al unui nou început, al
redeșteptării noastre naționale.
-------------------------------------------------------
[1] Una dintre cele „10 porunci ale poporului român”
ce au apărut într-o publicație din 5 octombrie 1930).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu