Adrian Munteanu - A murit Florin Fătulescu (pagini de roman)

 

A murit Florin Fătulescu

Adrian Munteanu

 

Ieri s-a stins la Los Angeles regizorul și prietenul FLORIN FĂTULESCU.

   Florin a însemnat tinerețea mea fizică și artistică. La 18 ani eram colegi la clasa de actorie de la Școala Populară de Artă din Brașov condusă de actorul George Ferra. Avea să devină regizor profesionist, angajat al teatrelor din Petroșani, Sibiu și Brașov, a pus spectacole memorabile la aceste teatre, dar și la Teatrele Național, Mic și de Comedie din București. A plecat din țară, împreună cu soția sa, pianista Rodica Fătulescu, înainte de 1989 și a montat spectacole de teatru la Los Angeles. Și-a dorit să vină frecvent în România și a continuat să monteze spectacole. Mai puțină lume știe că începuturile sale regizorale au avut loc înainte de Institutul de teatru și devine un titlu de mândrie pentru mine acela de a fi fost distribuit în prima piesă montată de Florin Fătulescu. Ea a însemnat o premieră națională.

Regret și plâng. Îmi revăd tinerețea. Romanul meu, „Fereastra Orbului”, care este gata să iasă din tipografie, cuprinde o secvență în care descriu acest episod important pentru teatrul românesc, în ansamblul său. Este un moment din istoria teatrului românesc care trebuie cunoscut.

Redau aceste pagini din roman în memoria regizorului și prietenului care a avut o contribuție decisivă la profilul meu artistic .

La revedere, Florin! Ne vom revedea. Ordinea, iată, nu o știe nimeni, Uneori e nesigură și mereu dureroasă. Oricum, pe curând!

 

Fragment din romanul „Fereastra Orbului” , în pregătire la editura Arania

      Citește asta! Neapărat! Florin îmi întinde revista ,,Secolul XX’’. E o piesă de Beckett, „En attendant Godot”.

Este anul 1969.

Nu se poate spune că n-am timp. Iar faptul că Florin Fătulescu citește în disperare piese de teatru nu este o noutate. Probabil e ceva care l-a interesat, i-a plăcut, l-a făcut să aibă vreo idee. Dacă nu sunt legate de imediata prezență în cotidian, ideile lui Florin sunt întotdeauna niște provocări. Revista nu mi-e străină. Răsfoiesc din când în când ,,Secolul XX’’, găsind mereu texte din literaturi străine, pe care alte reviste nici nu visează să le poată prezenta în paginile lor. Întotdeauna ceva nou, iar când este vorba de recuperări, ele devin adevărate evenimente de istorie literară. Revista asta nu se compară cu nimic. Hai să vedem cine e acel Samuel Beckett!

Acasă, am liniște când vreau și loc unde să mă izolez. Casa coșcovită în care locuiesc împreună cu mama și cu sora mea, Giovanina, mai simplu Nina, cum o strigam, în absența tatălui Mihail, mutat brutal în hrubele închisorii din Aiud, este întinsă pe orizontală, are mai multe încăperi, dar noi ne-am restrâns în vreo două și cu un hol lung, nelocuibil, friguros, cu geamuri multe dând spre grădina din spatele casei. Restul este mai mult depozit pentru tot felul de mărunțișuri. Apa se scurge pe pereți când plouă puternic, se simte miros de mucegai, de atmosferă stătută. De unde bani de reparații, pentru o casă în care locuiești prin mila Sfatului Popular?

    Suntem într-un fel de prelungire a Liceului Pedagogic. Locul cel mai bun este în grădina destul de mare din vecinătatea internatului liceului, dar tot mai bine e să citești în casă, fără zgomote din natură care te-ar putea deturna de la atenția îndreptată spre literele cărții. Răsfoiesc revista meticulos, pagină cu pagină. Lucruri interesante, merită revenit. Și iată pagina cu Beckett.

 Ce drăcovenie poate fi? Începe mai mult decât ciudat. ACTUL  1 Drum de ţară, cu copac. Seara. ESTRAGON, aşezat pe jos, încearcă să-şi scoată gheata. Se opinteşte îndârjit, cu amândouă mâinile, icnind. Se opreşte, istovit, se odihneşte gâfâind, reîncepe. Acelaşi joc. 

Dacă m-ar urmări cineva, dacă ar vedea cum mi se schimbă trăsăturile feței după fiecare pagină pe care o parcurg cu febrilitate, mirare și neastâmpăr! Timpul nu mai trece sau nu mai contează decât fila revistei. Și altă filă și alta. Rareori, gura întredeschisă, ca în fața unui număr de circ în care aștept să înceapă evoluția, dar văd doar actorii care stau, nu fac nimic sau își curăță pantofii, își netezesc frizura, se cercetează cu privirea, își caută locul pe care continuă să nu-l găsească. Așteptarea rămâne personajul principal. Așa simt. ESTRAGON: Ia te uită! (Ridică restul morcovului, de capătul cu frunze, şi-l răsuceşte prin faţa ochilor.) Curios, cu cât înaintez, cu atât e mai puţin bun. VLADIMIR: Pentru mine, e contrariul. ESTRAGON: Adică? VLADIMIR: Eu mă deprind cu gustul, pe măsură ce mănânc. ESTRAGON (după ce s-a gândit îndelung): Ăsta e contrariul? VLADIMIR: Chestie de temperament. ESTRAGON: De caracter. VLADIMIR: N-ai ce-i face. ESTRAGON: Oricât te-ai zbate. VLADIMIR: Rămâi cum eşti. ESTRAGON: Oricât te-ai suci. VLADIMIR: Fondul nu se schimbă. ESTRAGON: Nimic de făcut

    Ce se întâmplă de fapt? Mă întreb după fiecare pagină, după fiecare capitol. Nimic, e doar așteptare. De ce e așa de captivant, pentru că trebuie să aștepți ceva sau pentru că nu e nimic de așteptat?

E seară. ,, De ce nu aprinzi lumina?’’, întreabă mama, intrând în cameră. Nu îi răspund, nu sunt decât în paginile revistei. VLADIMIR: Un câine vrea să fure (Fiindcă a luat un ton prea jos, se opreşte, tuşeşte şi reîncepe ceva mai sus.)Un câine vrea să fure  Cârnatul din dulap  Dar şefu' îl croieşte  Cu polonicu-n cap.  Iar ceilalţi câini la groapă  îl cară în sicriu... (Se opreşte, se gândeşte un pic, reia:)  Iar ceilalţi câini la groapă îl cară în sicriu Şi-i pun la cap o cruce Şi peste cruce scriu: Un câine vrea să fure Cârnatul din dulap Dar şefu' îl croieşte Cu polonicu-n cap. Iar ceilalţi câini la groapă Îl cară în sicriu...(Se opreşte. Acelaşi joc.) Îl cară în sicriu...

     Ceva în fibre se schimbă. Stare neclară. E altceva. Ceva ce nu am mai citit. Am auzit de teatrul absurdului și de Eugen Ionescu, dar nu am citit încă nimic. Florin știe mai multe.

O seară cu altfel de adieri.

    ,,Vreau să jucăm piesa asta, să fiu regizorul ei!’’ Sunt primele vorbe ale lui Florin, după ce m-a întrebat dacă am citit textul. ,,Vrei să-l joci pe Estragon? Fănel Lupașcu va fi Vladimir.’’

Nu sunt un tânăr extrem de decis în convingerile și acceptările mele. Viața, de voie de nevoie, m-a modelat altfel decât pe mulți alții. Sunt mai reținut, mai temător, deseori ezitant, aștept să văd ce se întâmplă în jur, ce spun ceilalți, dacă nu sunt pericole pândind din umbră. Asistasem la perchezițiile securității după arestarea tatălui meu. Nu înțelegeam ce căutau. Rămâneam lipit de un perete, în timp ce doi indivizi în haine de piele răsfoiau caiete, dosare, sertare de birou, reviste, cărți pe care le scuturau, ca să găsească vreun document ascuns între file, vreo însemnare. Apoi, confiscările prețioasei averi a tatălui, refugiat din Moldova în timpul războiului, fără să-și poată termina facultatea. Uriașa lui avere, formată dintr-un lavoar de tablă, un dulap scorojit și un covor uzat.

    Acum, răspund însă din prima. Da! Nici nu încape vorbă. Simt că are să fie ceva ce nu s-a mai văzut și nu s-a mai întâmplat. Indiferent cum va fi, chiar dacă Florin vrea, dar poate, nu va avea tăria și cunoștințele să o facă, va fi altceva. Pentru mine, cel de douăzeci de ani, trecut prin câteva străduințe artistice conforme cu tiparele impuse în vreme, niciodată în răspăr cu ele, mai presus de canoane și impuneri din birou, pentru că nu am avut când și cu cine să fac altceva. Textul mă fascinează, fără să-mi pot explica clar de ce. Necunoscutul, tentația acelui altceva pe care-l intuiam că, la capătul drumului, înseamnă noul, calea care deviază de la parcursul clasic, inovația. Da, inovația, misterul căilor neumblate. Mă văd un salahor la defrișări.

     Fănel Lupașcu a acceptat din prietenie și cu sufletul deschis, fără să înțeleagă la ce se înhamă, cu ce se mănâncă textul ăsta nou. Pasionant era că urma să joace într-o piesă între colegi. Când a văzut că el urma să îngâne chestia aia cu câinele care fură cârnatul, i-a plăcut la nebunie. Toată ziua, inventa și îngâna refrene, cu sau fără text.

     Avem cheia de la sălița în care ne întâlneam pentru cursul de actorie. Profesorul nostru, actorul George Ferra,  a fost informat despre ce se pune la cale și a acceptat din prima. Putem să ne întâlnim oricând. Am înghițit textul într-un timp record. Trăiesc o stare de exaltare. Nu ne mai trebuie nici mâncare, nici plimbare, cu sau fără fete, nici somn. Trei săptămâni au durat repetițiile. Un iureș fără odihnă. Florin știe tot ce trebuie să se întâmple, stabilise mișcarea, un decor minim. Ceea ce ne indică să facem este mereu uimitor și tentant, sporește farmecul ineditului. Neașteptat de exact și nuanțat în toate, demonstrează o abilitate și o știință a întregului care-l propulsează fără dubii în postura de conducător al jocului, al întregii desfășurări. Nu pentru că trebuia să conducă cineva, ci pentru că era el, cu certitudine, conducătorul. Mă surprinde mereu cu știința amănuntului relevant și născător de conflicte vizuale care nu pot decât să fie surprinzătoare și încărcate de semnificații pentru spectatori. Evident, noi, cei doi, în scenă, nu avem multe mișcări de făcut. Tot ce spunem, cu pauze imense sau fără respiro între replici, nu impune mișcarea. În esență, suntem niște statici până la exasperare, dezlânați, fără orizont. Sau orizontul nostru este așteptarea. În schimb, există mișcări nefirești, impuse de regizor, elemente care sparg monotonia sau o conduc pe alte trasee fără logică. Lipsa de coerență creează efecte neașteptate, uneori, de-a dreptul stranii, fascinante.

    Ne aducem de fiecare dată în plasă hainele care urmează să compună costumul nostru de scenă. Niște jerpelituri salvate de la coșul cu haine de aruncat. Am căutat și am găsit și niște ghete scâlciate care au mare căutare în spectacol, ne jucăm cu ele, sunt obiecte de preț. Totul este o aventură, o bucurie peste cele cunoscute și mărunte, de puști fără orizont, tentați doar de un cherry la terasa hotelului Aro și de o piesă pusă la tonomat, cu o monedă găsită într-un fund de buzunar. Suntem gata. Stabilim ziua spectacolului. Nu avea cine să ne facă afișe. Urmează să ne anunțăm prietenii, vecinii și sperăm în ajutorul colegilor care să anunțe și ei pe cine știau, în așa fel încât să se umple sălița noastră de 101 locuri. Pentru mine, vine într-un moment nepotrivit anunțul că trebuie să reprezint județul la concursul de interpretare a poeziei eminesciene de la Botoșani, dar nu puteam renunța la el. Urmează să mă întorc cu o zi înainte de premieră. Așadar, vom mai avea timp doar de o repetiție. Nu suntem neliniștiți. Mintea noastră este limpede, textul îl visăm, nu există ceva unde să bâjbâim, să mai fie nevoie de repetat. Emoțiile se încalecă una peste cealaltă în mintea mea, dar le pot duce pe toate. Sunt la vremea energiilor ce încă nu au fost descătușate pe de-a-ntregul și pot suferi orice nouă lovire în tâmple. Rezist și trăiesc euforic în centrul unor aventuri adevărate, nu încropite în cărți de povești. Să-l joci pe Beckett la douăzeci de ani, când nici nu se știe la noi bine ce e aia teatrul absurdului!

Sala și murmurul. Nu este niciun loc liber. O nerăbdare de a începe și mândria de a fi noi cei care aducem noutatea. Pot să-mi imaginez tăcerea unei săli, în care mirarea de pe chipuri anulează orice gest. Un adevărat șoc pentru spectatori, ceva ce nu s-a mai văzut.

Fănel rostește fără ezitare, îl simt că știe și înaintează, așa cum trebuia să o facem. La fel și pentru mine. Replicile noastre se succed cu o viteză incredibilă, dar și cu lentoare, în același timp. Fără pauze între noi sau cu pauze imense, un flux nesfârșit. Gogo și Didi, așa ne spuneam.  ESTRAGON: Acum să trecem la altceva. Vrei?  VLADIMIR: Tocmai voiam să-ţi propun,  ESTRAGON: Dar la ce?  VLADIMIR: Asta e! Tăcere ESTRAGON: Pentru început, dacă ne-am ridica?  VLADIMIR:  Să încercăm. Se ridică amindoi. ESTRAGON: N-a fost cine ştie ce greu.

VLADIMIR:  Totul e să vrei.  ESTRAGON: Şi acum?  ESTRAGON: Să ne cărăm.  VLADIMIR: Nu putem.  ESTRAGON: De ce?  VLADIMIR:  Îl aşteptăm pe Godot.

     Sala amuțită. De fapt, nu știu ce văd, nu înțeleg nimic, știind tot. Asta este cheia: să știi, fără să știi. Înțelesul de prim nivel, mai târziu. Lentoarea noastră și banalitatea noastră, și lipsa de orizont și bâjbâiala, și așteptarea fără scop și necunoscutul de ieri și neînțelesul de mâine. Totul în cele mai simple cuvinte, fără gesturi mari și tirade sforăitoare. Poate doar cu un cântec fără sens despre un câine și un cârnat. ESTRAGON: Dacă ne-am despărţi? Poate ne-ar merge mai bine. VLADIMIR: Ne spânzurăm mâine. Dacă nu vine Godot.  ESTRAGON: Şi dacă vine? VLADIMIR: O să fim salvaţi. Vladimir îşi scoate pălăria, se uită în ea, îşi vâră mâna înăuntru, o scutură şi o pune pe cap. ESTRAGON: Atunci, o-ntindem? VLADIMIR:  Saltă-ţi pantalonii. ESTRAGON:  Cum? VLADIMIR:  Saltă-ţi pantalonii. ESTRAGON: Să-mi scot pantalonii? VLADIMIR:  Saltă-ţi pantalonii. ESTRAGON: Adevărat. Îşi   ridică pantalonii. Tăcere. VLADIMIR:  O-ntindem?  ESTRAGON: Hai.  Nu se mişcă din loc.

     Parcă nici aplauzele de la final nu sunt cele obișnuite. Au o încărcătură de emoție derutantă.

Trăim un miracol cu toții, suntem creatorii și părtașii unui moment unic. Cu toții, ne simțim ca niște pionieri în spațiul teatrului modern.

     Da, da, da. Mai întâi, au fost Florin, Adrian și Fănel, în 1969.  Dinică și Moraru aveau să-l joace pe Godot în 1980. La teatrul radiofonic, piesa s-a difuzat în 2006.

Este o premieră națională. Prima piesă pusă de Florin Fătulescu.

    Urma să mai fie un moment, înainte de plecarea lui definitivă din țară, în 1989. Ultima piesă pe care a montat-o în România a fost tot alături de mine.

De data asta, propunerea urma să fie a mea.

Va urma

 

* două poze ale lui Florin, una din tinerețe, și o poză din ultima piesă pusă în scenă de Florin în 1989, înainte de plecarea din țară. Era "Inimile mulțămitoare" de Gheorghe Bariț, la Casa Municipală de Cultură din Brașov. Florin în centru, cu ochelari. Eu sunt în picioare, în stânga.