Gabriel
García Márquez
POVESTIRI
ÎNECATUL
CEL MAI FRUMOS DE PE LUME
Cei dintâi copii care au văzut promontoriul întunecat
şi tainic înaintând în mare şi au închipuit că era un vas duşman. Apoi au văzut
că n avea steaguri şi nici catarge şi au crezut că ar putea fi o balenă. Dar
când a ajuns la ţărm, împotmolindu se, i au dat la o parte puzderia de alge,
braţele de meduze şi rămăşiţele de peşti şi naufragii ce l acopereau,
desco¬perind abia atunci că era un înecat.
Se jucaseră cu el toată după amiaza, îngropându l în
nisip şi dezgropându l, până când cineva a dat cu ochii de ei din întâmplare şi
a dus vestea, sculând întregul sat în pi¬cioare. Bărbaţii care l au purtat pe
umeri până la casa cea mai apropiată au băgat de seamă că era mai greu decât
sunt morţii de obicei, aproape ca un cal şi şi au zis că stătuse poate prea
mult în voia valurilor iar apa îi pătrunsese în oase. Când l au întins însă pe
jos au văzut că era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă,
dar au crezut că însuşirea de a creşte şi după moarte era poate în firea
anumitor înecaţi. Mirosea a mare şi numai conturul mai dădea de bănuit că era
leşul unei fiinţe omeneşti, căci pielea i era acoperită de o platoşă de
peştişori şi de mâl.
N au fost nevoiţi să i cureţe faţa pentru a pricepe că
era un mort de pe meleaguri îndepărtate. Satul avea doar vreo douăzeci de case
de lemn, cu curţi pietruite fără flori, îm¬prăştiate la marginea unei fâşii
deşertice. Pământul era atât de îngust, că mamele trăiau veşnic cu frica n sân
că vântul le ar putea răpi copiii, iar
puţinii morţi pe care i făceau anii erau aruncaţi de pe ţărmul stâncos. Marea
era însă molcomă şi darnică şi toţi bărbaţii din sat încăpeau în şapte luntre.
Astfel încât atunci când l au găsit pe cel înecat le a fost de ajuns să se uite
unii la alţii spre a şi da seama că erau cu toţii.
În noaptea aceea n au mai ieşit la pescuit, în vreme
ce bărbaţii cercetau dacă nu lipsea careva de prin satele vecine, femeile au
rămas sa se îngrijească de înecat. I au dat jos mâlul cu mănunchiuri de bucsău,
i au desprins din păr ciulinii din adâncuri şi i au răzuit platoşa cu cuţitele
de curăţat peştii. Pe măsură ce înaintau, şi au dat seama că ier¬burile de pe
el proveneau din oceane îndepărtate şi din ape adinei şi că îmbrăcămintea i era
zdrenţuită, de parcă ar fi plutit prin labirinturi de corali. Au mai luat
aminte că şi Indura moartea cu trufie, căci n avea chipul singuratic al altor
înecaţi în mare şi nici înfăţişarea sordidă şi mizeră a înecaţilor în râuri.
Dar numai după ce l au spălat au înţeles ce fel de bărbat era şi atunci li s a
tăiat răsuflarea. Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros şi
mai bine înzestrat din câţi le fusese dat să vadă vreodată, ci acum, când
stăteau şi se uitau la el, nici nu le venea să şi creadă ochilor.
N au găsit în sat un pat destul de lung pe care să l
întindă şi nici o masă îndeajuns de solidă pe care să l privegheze. Nu i se
potriviră pantalonii de sărbătoare ai bărbaţilor cei mai înalţi, nici cămăşile
de duminică ale celor mai vânjoşi dintre ei, nici pantofii celui cu picioarele
cele mai mari. Fermecate de disproporţia şi de frumuseţea lui, femeile au
hotărât atunci să i facă nişte pantaloni dintr o bucată de pânză de corabie şi
o cămaşă din văl de mireasă, ca să şi poată purta mai departe moartea cu
demnitate. Pe când coseau aşezate roată, contemplând cadavrul între două
împunsături, li se părea că vântul nu fusese niciodată mai înverşunat şi nici
Marea Caraibilor mai zbuciumată ca în noaptea aceea şi bănuiau că aceste
schim¬bări aveau cumva legătură cu mortul. Se gândeau că dacă bărbatul acela
minunat ar fi trăit în sat, casa lui ar fi trebuit să aibă uşile cele mai mari,
tavanul cel mai înalt şi podeaua cea mai trainică, iar rama patului său ar fi
fost făcută din grinzile cele mai zdravene prinse cu ghinturi de fier, şi
femeia lui ar fi fost cea mai fericită dintre toate. Se gândeau că ar fi avut
atâta putere, încât ar fi scos peştii din mare doar strigându i pe nume, că ar
fi muncit cu atâta îndârjire, încât ar fi făcut să ţâşnească izvoare din piatra
cea mai seacă şi ar fi putut semăna flori pe ţărmurile stâncoase. L au asemuit
în taină cu bărbaţii lor, gândindu se că aceştia n ar fi fost în stare să facă
în toată viaţa lor ceea ce era el în stare să facă într o singură noapte, şi
până la urmă au ajuns să i dispreţuiască în adâncul sufletului ca pe făpturile
cele mai nevolnice şi mizerabile de pe pământ. Rătăceau pierdute prin aceste
labirinturi închipuite, când cea mai bătrână dintre ele, care, fiind cea mai
vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină:
— După chip pare să îl cheme Esteban.
Era adevărat. Celor mai multe le a fost de ajuns să se
mai uite o dată la el ca să înţeleagă că n ar fi putut avea alt nume. Cele mai
îndărătnice, care erau şi cele mai tinere, îşi păstrară mai departe iluzia că
odată îmbrăcat, întins printre flori, cu nişte pantofi de lac, s ar fi putut
chema Lautaro. Dar iluzia s a dovedit deşartă. Bucata de pânză n a ajuns,
pantalonii, prost croiţi şi încă şi mai prost cusuţi, i au ieşit strimţi, iar
puterea ascunsă a inimii făcu să i sară nasturii de la cămaşă. După miezul
nopţii, şuierul vântului se domoli şi marea se cufundă în toropeala zilei de
miercuri. Liniştea alungă cele de pe urmă îndoieli: era Esteban. Femeile care l
îmbrăcaseră, cele care l pieptănaseră, cele care i tăiaseră unghiile şi i
răseră barba nu şi putură înfrânge fiorii de milă când au fost nevoite să se
resemneze şi să l aşeze pe podea. Au înţeles atunci cât trebuie să fi fost de
nefericit cu trupul acela uluitor, care l stingherea chiar şi după moarte, îl
văzură în viaţă condamnat să se stre¬coare într o rină pe toate uşile, să şi
spargă capul de pragul de sus, să rămână în picioare când mergea în vreo
vizită, neştiind cum să şi ţină mâinile netede şi trandafirii de focă, în vreme
ce stăpâna casei căuta de zor scaunul cel mai solid şi l implo¬ra, moartă de
frică, stai aici, Esteban, te rog, iar el, sprijinit de pereţi, zâmbind, nu vă
faceţi griji, doamnă, stau bine aşa, cu călcâiele jupuite şi spinarea vătămată
de atâta chin ce se repe¬ta în toate vizitele, nu vă faceţi griji, doamnă, stau
bine aşa, numai ca să nu păţească ruşinea de a rupe scaunul, şi poate fără să
fi ştiut vreodată că cei care i spuneau nu pleca, Esteban, aşteaptă măcar până
se face cafeaua, erau aceiaşi care mai apoi şuşoteau s a dus în sfârşit prostul
cel uriaş, prostul cel frumos. Aşa se gândeau femeile, stând lângă el cu puţin
înainte de revărsatul zorilor. Mai târziu, acoperindu i chipul cu o batistă ca
să nu l supere lumina, îşi dădură seama că era mort pe vecie, atât de
neajutorat şi de asemănător cu bărbaţii lor, încât le ă podidit plânsul. Una
dintre cele tinere prinse să bocească. Celelalte, care mai de care, trecură de
la suspine la bocete şi, cu cât se jeluiau mai aprig, cu atât erau mai
îmboldite s o facă, fiindcă înecatul era pentru ele din ce în ce mai mult
Esteban, până când îl bociră atâta, că ajunse omul cel mai năpăstuit de pe
lume, cel mai blând şi mai supus, bietul Esteban. Astfel că, atunci când
bărbaţii s au întors cu vestea că înecatul nu era nici de prin satele vecine,
ele au simţit, printre lacrimi, bucuria alinării.
— Lăudat fie Domnul, suspinară, e al nostru!
Bărbaţii socotiră că toată zarva aceea nu era altceva
decât nazuri muiereşti. Osteniţi de anevoioasele căutări de peste noapte, tot
ce şi doreau era să scape de povara nepoftitului înainte de a se înteţi
dogoarea soarelui din ziua aridă şi fără vânt. Au încropit o năsălie din
resturi de pânză de corabie şi ghiuri şi le au legat cu carlingi, ca să reziste
sub greutatea trupului până la ţărmul stâncos. Au vrut să i înlănţuie glez¬nele
cu ancora de la un cargobot, ca să se scufunde fără oprelişti în străfundurile
mării, acolo unde peştii sunt orbi, iar scafandrii pier de nostalgie, şi pentru
ca nu cumva curenţii potrivnici să l aducă la ţărm, cum se mai întâmplase şi cu
alte trupuri. Dar cu cât se grăbeau mai tare, cu atât femeile se înverşunau să
născocească tot felul de tertipuri spre a pierde vremea. Mişunau ca nişte găini
speriate căutând talismane de mare prin cufere, stând mereu în drumul lor,
unele pentru că voiau să i pună înecatului scapularul vântului prielnic, altele
ca să i lege la mână o busolă călăuzitoare, şi după atât du te vi¬no, femeie,
nu mi mai tot sta în cale, uite că era gata să cad peste răposat, bărbaţii
intrară la bănuieli şi începură să bombăne că la ce bun atâtea zorzoane pentru
un străin, ca nişte podoabe de altar, de vreme ce oricâte ţinte aurite şi
tinichele ar avea pe el, tot îl vor devora rechinii, însă ele îşi vedeau mai
departe de relicvele acelea de doi bani, ciocnindu se între ele în acel du te
vino, în timp ce oftau din rărunchi şi lăcrimau, astfel că bărbaţii se apucară
şi ei să trăncănească, ce i cu atâta zarvă pentru un mort în voia va¬lurilor,
un înecat al nimănui, un hoit nenorocit? Una dintre femei, înfuriată la culme
de atâta nepăsare, trase atunci batista de pe chipul mortului, iar bărbaţii
rămaseră şi ei cu răsuflarea tăiată.
Era Esteban. N a fost nevoie s o mai spună o dată ca
să recunoască. De le ar fi spus o şir Walter Raleigh, ar fi rămas poate şi ei
impresionaţi de accentul lui de venetic, de papa¬galul de pe umărul lui şi de
archebuza cu care omora cani¬bali, dar Esteban nu putea fi decât unul pe lume,
şi el zăcea acolo ca un peşte uriaş, cu nişte pantaloni de bogdaproste şi cu
unghiile acelea pline de pietricele ce nu se puteau tăia decât cu cuţitul. A
fost de ajuns să i ia batista de pe faţă ca să şi dea seama că se simţea parcă
ruşinat, că n avea nici o vină că era aşa de mare şi atât de greu şi atât de
frumos, şi că de ar fi ştiut ce avea să se întâmple, ar fi căutat un loc mai
ferit să se înece, zău aşa, mi aş fi atârnat cu mâna mea de gât ancora unui
galion şi m aş fi împleticit printre stânci ne hotărât, ca să nu vă dau atâta
bătaie de cap cu mortul în ziua de miercuri, cum spuneţi voi, să nu supăr pe
nimeni cu hoi¬tul ăsta nenorocit care n are nimic de a face cu mine. Era atâta
adevăr în felul lui de a fi, că până şi bărbaţii cei mai bănuitori, cei pe care
i muncea gândul în nesfârşitele nopţi petrecute pe mare, temându se că
nevestele se plictiseau să i tot viseze pe ei şi se apucau să viseze înecaţi,
chiar şi aceştia, precum şi alţii mai neînduplecaţi, se înfiorară până n măduva
oaselor de sinceritatea lui Esteban.
Şi astfel i au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce
se puteau imagina pentru un înecat de pripas. Câteva femei s au dus după flori
prin satele vecine şi s au întors cu alte surate care nu dădeau crezare celor
povestite, iar acestea, la rândul lor, au plecat să aducă şi ele flori după ce
au văzut mortul, şi au venit puzderie de femei cu noiane de flori, până când de
atâtea flori şi de atâta omenire abia daca se mai putea croi drum. În ultima
clipă le a mustrat cugetul sa l arunce în apă orfan şi i au ales un tată şi o
mamă dintre cei mai destoinici, iar pe alţii i au făcut fraţi, unchi şi veri,
aşa incit prin el toţi sătenii au ajuns până la urmă rude între ei. Nişte
marinari care au auzit bocetele din larg au rătăcit drumul şi s a aflat că unul
a cerut să fie legat de catargul cel mare, în amintirea străve¬chilor poveşti
cu sirene. Pe când îşi disputau privilegiul de a purta mortul pe umeri pe
coasta povârnită a ţărmului, bărbaţii şi femeile şi au dat pentru prima oară
seama de tristeţea uliţelor lor, de ariditatea curţilor, de meschinăria
visurilor pe care le visau faţă de splendoarea şi frumuseţea înecatului lor. L
au aruncat fără ancoră, ca să se întoarcă dacă aşa îi va fi voia şi când va
dori el, şi toţi şi au ţinut răsuflarea cât a durat acel crâmpei de veacuri
scurs în căderea trupului în abis. N a fost nevoie să se uite unii la alţii ca
să şi dea seama că nu mai erau cu toţii şi că nici n aveau să mai fie în veci.
Însă mai ştiau şi că totul va fi altfel începând de atunci, că locuinţele lor
vor avea uşi mai mari, tavane mai înalte, podele mai solide, pentru ca
amintirea lui Esteban sa se poată strecura pretutindeni fără să se lovească de
praguri şi pentru ca nimeni să nu se încumete în viitor să mai murmure că a
murit prostul cel mare, ce păcat că a murit prostul cel frumos, fiindcă ei
aveau să şi zugrăvească faţadele în culori vesele spre a face să dăinuie
memoria lui Esteban, şi aveau să se spetească săpând după izvoare în stânci şi
semănând flori pe ţărmuri, pentru ca în zorii anilor ce vor veni, călătorii de
pe marile vapoare să se trezească sufocaţi de parfum de grădini în larg, iar
căpitanul să fie nevoit să coboare de pe puntea de comandă în uniforma i de
gală, cu astrolabul său, cu steaua sa polară şi cu şiragul de medalii de
război, şi arătând pro¬montoriul de trandafiri în zarea Mării Caraibelor să
spună în paisprezece limbi, priviţi într acolo, unde vântul e acum atât de
blând că se strecoară să doarmă pe sub paturi, acolo unde soarele străluceşte
atât de tare, că floarea soarelui nu mai ştie încotro să se întoarcă, da, acolo
se află satul lui Esteban.
1968
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu