Mircea Dorin Istrate - Să ne-amintim de Eminescu 2025 Anul Eminescului

 

Poezii pentru sâmbăta seara

Mircea Dorin Istrate

 

 

~*~

 

Reînoiți-vă iertarea

motto

Îmi vreți o lume rai mereu să fie?

Fiți iertători și răbdători vecie

Și în credință viața s-o trăiți

Având exemplul cerul plin de sfinți.

*

Mărite Doamne, rai ai vrut să fie

Pământu-ntreg, felie cu felie,

Și-așa a fost o vreme, lungă viață,

Mai până când, cea Evă băgăreață,

Pe-Adamul ei frumos mi l-a momit,

Un măr să-i de-a din pomul cel oprit.

 

De-atuncea Doamne, se porniră toate

Ce și acuma-n lume mi-s păcate:

Cea sete de avere și mărire,

Cea ură și minciună în neștire,

Hoții, omoruri, jafuri și războaie

Cu sângele ce curge în șiroaie,

Trădări de Iudă veșnic pofticioasă

De-arginții răstignirii păcătoasă,

Și câte și mai câte toate vrute,

Ce zilnic se petrec pe neștiute.

*

Schimbată-i lumea Doamne, toată-n rău

Și-așa de-o ținem mergem către hău,

Aproape nu-i putință de-ndreptare,

Că a slăbit credința cea fost tare

Și-n locul ei s-au adunat păcate

Ce-or să ne-ndrepte sigur, către moarte.

 

I-atât de greu să fim mai iertători?

Și nimănui să-i fim cumva datori?

Treziți-vă iubirea și-ndurarea,

Credința cea cu care treceți marea

Și veți vedea cea lume în schimbare,

Reînoită-n bine-n fiecare.

 

28.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Lăcrimatele tristeți

Motto

Plouă mărunt, de zile lungi, întinse,

Dar și de nopți adânci neadormite,

Eu deapăn în plăceri noian de vise,

Din timpuri care fost-au înainte,

Dulcețí de rai din cea copilărie,

Ce niciodat ’napoi, n-or să mai vie.

*

Într-o seară întristată, cum sunt multe rând la rând,

Gândul meu, mereu te cată într-o lacrimă de gând,

Ca aminte să-ți aducă de o vreme, când odată

Noi eram minunea lumii, dintr-o dragoste curată.

 

Simt și-acum a ta privire, ce pe dată m-a-nvrăjit,

Și cum prima-mbrățișare fost-a dor de neoprit,

Iar apoi, cea sărutare, fost-a foc ce m-a cuprins

Și de-atuncea, ori ce-aș face, el rămas-a-n veci nestins.

**

Au fost zile mari, nebune, ce trecut-au în clipite,

Raiuri parcă din cerescul, cel cu toate fericite,

Azi, rămas-au în uitare, amintiri cu gust divin,

Ce trecutu-le-am prin vremuri, în tristețe și în chin.

*

Unde-mi ești dulce iubire, ce pierdutu-te-am în vreme,

Cum aș vrea măcar o clipă, înapoi ea să mă recheme,

Cu un zâmbet mă robescă, cu o caldă-mbrățișare,

Cu-n sărut arzând făclie, preț pe lumea asta n-are.

 

Ești de-acum în alte brațe, ce te țin în legănări

Și-ți spun calde jurăminte cu peceți de sărutări,

Și mai cred, că nu odată te-a-ncercat o amintire

Din a noastră tinerețe,  ce ne-nvăluia-n iubire.

 

Știu c-ai lăcrimat în taină, ca-n atâtea alte dăți,

Când ascunsu-ți-ai în gându-ți roua ochilor ca plăți,

Simt că încă nu uitat-ai ochii care te-drăgesc,

Până când ei s-or închide pe aicea, prin lumesc.

 

Ai de toate cîte încă, al tău suflet îți dorește,

Numai prima ce-a iubire, n-o mai ai, și îți lipsește,

De-asta tot mi-o chemi în gându-ți într-o rugă tăinuită,

De-asta ochi-ți sunt în lacrimi și-a ta inimă-i zdrobită.

*

Cum aș vrea, măcar odată, într-o zi să te-ntâlnesc

Și cu ochii mei din suflet, îndelung să te privesc,

Să las inima să-ți spună în cuvinte mari și mute

Toate câte pătimit-a și de lume nu-s știute.

 

Tu, la fel mereu îți spus-ai, cu-ai tăi ochi înlăcrimați,

Cât de doruri și suspine fost-au mult întunecați,

Noi, lăsa-vom cele inimi să-și vorbească în tăcere,

Să își spună cum ne fost-a acea vreme, numai miere.

 

Poate-așa a fost să fie, vrerea sorții neștiută,

Să despartă două inimi, în dorința lor cea vrută,

Să le pună la-ncercare și-ntr-o viață viitoare

Să renască din durere, cea iubire, ce nu moare.

*

Vezi, cum viața nu îmi uită, chiar de vrei, prima iubire,

Ea rămâne-n al nost’ suflet toată viața-n amintire,

Las-o acolo, te frământe, până-n clipa când te-ai dus,

Către cerurile-nalte, spre vecia cea de sus.

 

29.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Să ne-amintim de Eminescu

2025

Anul Eminescului

 

 

~*~

 

Într-un timp, cât o clipită

motto

Ție, Eminescului mărire, cu-al tău vers, dumnezeire,

Din cuvânt fac plecăciune pentru gândul tău, minune,

Și-un cuvânt de slavă-nchin pentru versul tău divin,

Că-mi dă vis și alinare, dor de viață, vindecare,

Să te facem, neuitare.

 

Într-un timp, cât o clipitătă din eternul univers,

Tu, iubite Eminescu, scrisu-ți-ai măritul vers,

Să rămână omenirii urma gândurilor tale,

Cât ea mers-a neoprită, pe sortita-i cea cărare.

 

Câte toate tu trăit-ai, pusu-le-ai în al tău vers,

Să se facă nemurire, înimii să-i deie ghes,

Știe toți cum îndrăgit-ai crângul, lunca și pădurea,

Zmeurișuri din poiene și la magini încă mura.

 

Rai ți-a fost copilăria cu-ale sale dulci povești,

Spuse-n seri de rece iarnă, sub luceferii cerești,

Când regina nopții, luna, cu-a ei rază de lumină,

Ți-nchidea cea greua pleoapă, așteptând somnul să vină.

 

Vint-a-n rând cea tinerețe, ce ți-a-nmugurit iubirea,

Cu îmbrățișări, săruturi, înalțându-ți fericirea

Către ceruri înstelate, către zări în nesfârșit,

Facă-ți rai cu o codană, pe un braț de fân cosit.

*

Ne-ai lăsat pe fila cărții, versul simțului curat,

Ce l-ai scos din al tău suflet, fie pur și-adevărat,

Și cu harul care Domnul ți l-a pus ca dar ceresc,

Tu ai fost al nost’ Luceafăr, peste-ntinsul pământesc.

 

Azi, de nu erai poete, am fi fost a nimănui,

Fără cine să ne știe că suntem ai Dumnealui,

Că născut-a neamul ăsta un luceafăr peste lume,

Fie astră lucitoare, ce cu versu-ți ne cunune.

 

30.03.2025

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Întrebări fără răspunsuri

 

Tot mă-ntreb, cum poate oare bobul cela mic de minte,

Să cuprindă totul lumii, ce simțim, ori nu se simte,

Ceru-ntreg, mai până unde nici privirea nu mai poate

Cu-ale sale toate simțuri și cu gândul a-mi străbate.

 

Apoi bobul cel de minte, tot adună, socotește,

C-am ce-ar fi prin cele hăuri, unde viața poate crește,

Seamănă cu noi ca oameni, ori sunt chipuri vii, hidoase?

Sterpe-s ale lor pământuri, ori au câmpuri mari, mănoase?

 

Până unde ei ajuns-au să-nțeleagă lumea lor?

Au și ei ca noi credință, simt și ei ce e un dor?

Știu ce este cea iertare, ori războiului sunt dați?

Cine oare mi-i conduce, oameni buni sau scelerați?

*

Doamne, bine-i că făcuta-i între noi , niște pigmei,

Depărtări de ani lumină, să ne apere de ei,

Timp s-avem, milenii multe, ca să fim și noi școliți,

Să putem oceanu-al trece, spre cea lume-ncet, cuminți.

 

Dă-ne Doamne numai pace și iubire și iertare,

Buna cea frățietate, adevărul și onoare,

Și în umbra Ta fim veșnic trăitori în cea credință,

Ne ferește de păcate, de greșim dă-ne căință.

**

Suntem mici, suntem nimicuri, în acea imensitate

Unde totul e posibil, în cea viață și-n cea moarte,

Până unde cel nimicul, adunând boabă cu boabă,

Îmi clădește infinitul, din putereaa lui cea slabă.

 

1.04.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Cele 7 arte

 

Dacă n-ar fi POEZIA, cu frumoasele-i cuvinte,

Cine oare o să-i facă la cel suflet, la cea minte

Îndulcita cea simțire, să-l înalțe în ceresc,

Din mâloasa ceia humă, ce mi-l ține-n pământesc?

 

De n-ar fi pe lume CÂNTUL, ce să-moaie răul lumii

Cine oare lăcrima-va ascultând jelitul humii,

Dorul care face DOINA și ROMANȚA întristată,

Trubadurul  ce unește două inimi laolaltă?

 

De n-ar fi ZUGRAVI-n lume, cine sfinții mi-i PICTARĂ,

Îndumnezeind altare pentru viața cea amară,

A nenorocosului pe lume, care veșnic plânsu-mi-s-a,

Dar și chipuri vii de semeni, cum îmi este, Mona Lisa.

 

De n-ar fi pe lume DANSUL cu mișcarea-i unduită,

Cine veseli-va omul în BALET și-n TROPOTITĂ,

Într-o HORA rotitoare cu năvalnice perechi,

Ori BĂTUTA îndrăcită la moșnegii mei cei vechi?

 

De nu fost-au ZIDITORII, făcători de mari palate,

De cetăți să-nfrute tipuri, și-ncă veacurile toate,

Piramidele bătrâne din a lumii început

Cine oare-mi  construi-va viitorul pe-ăsta lut?

 

De n-ar fi pe astă lume CIOPLITORI în piatră tare,

De biserici monumente, de statui nemuritoare,

N-ar avea cum Semeția pe-astă humă să rămână

Veșnicitul semn de carte din istoria bătrână .

*

Haruri, daruri pentu oameni, sunt să-ncânte pe vecie

Sufletul și mintea celui ce muncește în robie,

Ca să-și țină viața, traiul și-ntr-o clipă de frumos,

Să-și înalțe a lui suflet ce-i atât de păcătos,

Spre frumosul și divinul unei tainice minuni,

Ce să facă păcătoși,  fie-mi mai frumoși, mai buni.

 

2.04.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Ne re-amintește drag părinte

 

Părinte,fă de ne-amintește, tot rând la rând la fiecare,

Că vine de acum ca mâine, cea Sfântă, mare sărbătoare

A Paștelui, cu întristare, dar și cu mare bucurie,

Când El, Măritul, Iertătorul, călcat-a moartea pe vecie,

Și-apoi urcase sus la ceruri, de-a dreapta Tatălui să fie.

 

Trădat a fost de-al nostru Iuda, ne apărat  de-ai săi adepți,

Bătut pe cruce-n grele cuie s-a dus din lumea celor drepți

În fund de Iad, să-nvingă Moartea și pe vecie să re-nvie,

Ne-aducă iară cea speranță și marea ceea bucurie.

*

Ne fă părinte a-nțelege, mai cât Issusul a-ndurat,

Și ca s-avem un loc în ceruri, chiar viața pentru noi și-a dat,

Iar noi în schimb, de-atâta vreme, scurtimea ei ne-o tot trăim

În dulci păcate, lăcomie, în ură și-n minciuni ne știm,

Și-n orice zi care ne trece, tot mai adânc, ne înrăim.

 

Acum, cea mare sărbătoare nu-i cum a fost mai altădată,

Trăită-n post și-n sfântă rugă, să fie binemeritată,

Al nostru gând e la mâncare și la petreceri îndelungi,

Nu stănd în față la altare, spunând în lacrimi sfinte rugi.

*

Ne iartă Doamne necredința și înc-odată cea trădare,

Ce-ncet cu-ncetul ne cuprinde tot rând la rând pe fiecare,

Ne dă s-avem durere multă și suferință și-ntristări,

Să ne-amintim iară de tine, de vrem a Tale iar iertări,

Ca în curat aceste Paște, ne fie sfinte vindecări.

 

Abia atunci putem a spune că revenit-am la credință,

Că am simțit cum Jertfitorul a pus în noi bunăcuvință,

Smerit, iubire și iertare și milă pentru-nevoit

Și că în suflete-mpăcare, e pus la toți, în renoit.

 

3.04.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

La schimb

 

motto

Curg zile ca valuri de râuri prin munte,

Mai bune, mai rele, mai fără noroc,

Tu-ți pui peste toate credința ca punte,

Să treci peste ele, cum scris ți-e-n soroc.

 

Te plângi că viața ți-e vis și tristețe,

Că nu-i cum tu vrut-ai mereu cu noroc,

Că zile-n iubire și nopți cu ospețe,

Puține-s la număr, s-au poate deloc.

 

Că n-ai bogăție, bănet și avere,

Pământuri întinse și case luxoase,

Și încă pe-atâta voită putere,

Și măcar o sută de titluri pompoase.

*

Oprește-te-o clipă și cugetă dară,

De nu ceri prea multe la câte tu dai,

La câte făcut-ai de-acum  pentru țară,

Și-atuncea balanța se-nclină... și-i bai.

 

Că tu, ca ceilalți trăiți în minciună,

Că-nșeli cât se poate, cum și-alții înșeală,

Că sufletul încă ți-e fiere și ură,

Că nu vezi la tine să ai vre-o greșeală.

 

Uitat-ai iubirea de toate, smeritul,

Și rugi de iertare nu ’nalți spre ceresc,

Cu munca-ți puțină, puțin și truditul,

Ești tina mâloasă din ăst pământesc.

**

Când omul îmi cere prea mult fie-i bine

Și vrea ca în raiul din cer să trăiască,

Întâi să îmi vadă ce-a dat de la sine

La ceilalți, la țară, la partea cerească.

 

Apoi, dacă da-ta-ți cu vârf și-ndesat,

Ca neamului, țării, să-i fie mai bine,

Atuncia fiți sigur c-aveți de luat,

Tot binele lumii, în vremea ce vine.

 

4.04.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Vis și visare

motto

Mari roiuri de stele, în nopți se adună,

Pe bolta cerească, sclipind lucitoare,

Din ele ți-oi face-o măreață cunună

Și-o salbă-nflorată, să-mi fii răpitoare.

 

Oare cum de nu uitat-am, prima ta îmbrățișare,

Toată flacără-nvăpaie și-ncă prima sărutare,

Jurămintele nespuse la a gândului chemare,

Și cea lacrimă pe geană, tremurată, arzătoare.

 

Tu, erai dulce codană, de iubire doritoare,

Toată vis în așteptare, toată dor și încântare

Toată-nmugurită floare, toată zâmbet și chemare,

Toată roua dimineții, toată vrere, nerăbdare.

 

Fost-am mugurași lumii, amândoi într-o chemare,

Ce topitu-ne-am atuncea în a dorului vâltoare,

Dar, ne-a despărțit el, timpul, prin nimicuri trecătoare,

Noi tânjind la alte raiuri de dulcți, ademenitoare.

**

Și așa trecut-a vremea, din cea tristă întâmplare,

Și-am ajuns uitații lumii, cu-a lui viață fiecare,

Iar acum, când suntem gata, amândoi de cea plecare,

Rugă-ți fac Mărite Doamne, împlinește-mi o rugare:

 

Fă că poți acum Mărite, nu ne duce în uitare

Raiul ce a fost atuncea clipă dulce de-mbătare,

Adă vremea dinainte și ne-o pune-ntr-o visare

La-ntâlnirea cea de taină, ce-o tot țin în așteptare,

La portița ei de-atuncea, stând în dor și-nfiorare

Să îmi fie-n nopți cu stele, întristată lăcrimare.

 

5.04.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Pusnicitul

motto

Gârbovită e spinare de povara dusă-n spate

Că-n desaga-ngreunată îndesată-i multă carte,

Ce-o să-i ţină pentru vreme cât aicea în uitare

O să-mi steie pustnicitul de a lumii căutare.

 

 

Învechite cărţi preasfinte îmi citeşte pusnicitul,

Şi spetit în sfiiciune nalţă gânduri la Măritul,

Să mi-l ierte de făcut-a nedreptăţi în a lui faptă,

Ori uitat-a să se-nchine la lucrarea Lui cea dreaptă.

 

Iar de-n post şi rugăciune petrecute cu credinţă

Pune-o Domnu-a Sa putere în umila lui fiinţă,

Har avea-va ca să-mi curme suferinţele de-o viaţă

La acei ce-n deznădejde au o boabă de speranţă.

 

Mulţumit cu tot ce are, în cea neagră sărăcie,

El, bogatul fără margini fi-va-n viaţa ce-o să vie,

Iară sufletul de-i  pleacă pe de-antreg s-o însfinţi

Că făcutu-şi-a menirea, cât mi-a stat printre cei vii.

 

***

In chilia mucezită, dintr-un muc de lumânare

O lumină licărită se împarte la-ntâmplare

Până-n colţul dinspre vatră, unde şade pustnicitul

Ce-mi citeşte cărţi preasfinte, tot cu gândul la Măritul.

 

6.04.2025

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Înțeleptul

Gânditorul unei lumi deşarte.

 

Umbra serii se prelinge până-n colţuri de odaie,

Focu-n vatră adormit-a în tăciunii negricioşi,

Dar sub bolţile bătrâne, unde varul se despoaie,

Candela lumină pune, pe păreţii răcoroşi.

 

Pe o masă-n vălmăşală îmi stau cărţile cetite

Lângă foile ce-s scrise tăinuite, cu încetul,

Toate scoase cu migală dintr-o margine de minte

Încăpută-n capul celui, care-l ştim că-i Înţeleptul

 

Doritor să afle taine înmiitu-şi-a silinţa

De-a sorbi înţelepciune din a cărţilor avere,

Ce făcutu-l-au mai vrednic, subţiindu-i neştiinţa

Şi-ndreptându-l spre lumina dătătoare de putere.

 

*

Acum stă cu capu-n mână şi cu gândul dus departe

Lunecând prin infinituri pe cărări de el ştiute,

Tot adună şi desparte, înmulţeşte şi socoate

Un ceva ce nu se vede, un nimic, ce-i cât un munte.

 

Pune ceruri peste ceruri înălţându-le-ntr-o parte

Şi-ndesând în large hăuri universuri ca să-ncapă,

Apoi toate le cuprinde într-un semn, din a sa carte,

Ce-i vecia, ori nimica, dar din care lumi se-adapă.

 

Şi-n adânc de infinituri el ajunge în clipite,

Iar de-acolo-n neştiuturi, necuprinsul înconjoară,

Nu cu aripi fermecate, ci cu gându-n a sa minte

Unde toate el le face, le desface şi le ară.

 

***

Când la urmă, către ziuă, cea lucrare stă s-o gate,

O lumină mi-l străbate întinzându-se mereu

Și cu mâna-i tremurândă, scrie-n taină pe-a sa carte:

Astă noapte-am stat de vorbă, îndelung, cu Dumnezeu!

 

7.4.2025

Mircea Dorin Istrate

**

 

 

 

Dezlegând mistere sfinte

 

Pe cărarea șerpuită, care parcă-n ceruri urcă,

Un căluț, cu grea povară, ia în piept bătrâna stăncă,

Cremenea, cu-a sa copită mi-o lovește scânteid,

Pipăind cu grijă piatra și încet înaintând.

 

În desaga zdrențuită are-n grijă o comoară,

Cărți preasfinte, vechi cât veacul, ce urcarea-i fac ușoară

Pe drumeagul unde-mi știe orice piatră și tufiș,

Ar putea pe-acol’ să urce, de o vrea, cu ochi-nchiși.

 

Îl mai sprijină c-o mână, pe la coturi, în urcare,

Starețul, cu barba sură, nici nu știe ani câți are,

Ce pe astă scurtătură cu căluțul cela blînd,

Duce hrană pentru suflet, pentru inimă și gând.

 

Cum cea iarna nu-i departe și cum noaptea se lungește

Cuprinzând cu-a sale umbre mari postăți, împărătește,

Starețul mi se silește să ajungă pe lumină

Sus la schit, în pusnicie, de se poate, pân’ la cină.

 

Dar mai e până acolo, cale lungă, în urcare

Și mai au de-acum a trece prin pădure, pe-o cărare

Unde omul și jivina se-ntălnesc adeseori

Și atuncea, unul-altul, îmi trec clipa în răcori.

 

Dar c-o rugă și c-o cruce, cum făcut-a și-altădată,

El pe el se-mbărbătează, iar credința lui cea dreaptă

Pavăză de-acuma-i face dac-o fi cumva de rău,

Și așa se duc ‘nainte, omul bun și calul său.

*

În chilia lui umilă, la un muc de lumânare,

Învechitul cel prin lume e cuprins de nerăbdare,

Și citește pân’ la ziuă slovele din sfânta carte

Care-i duc a lui gândire, către cerurile ‘nalte.

 

Și așa îmi stă de vorbă chiar cu Bunul Dumnezeu,

Întrebând ce nu-nțelege, ce pricepe el mai greu,

Ca să poată da la alții din a Lui învțțătură,

Să priceapă toți ce spune, adevăr, Sfânta Scriptură.

 

Și cum schitul de pe munte mai aproape e de cer,

El aici dezleagă-ntruna ne-nțelesul din mister,

Că de vrea răspuns la toate, care par fără răspuns,

În a linișii tăcere, gândul lui prin cer e dus.

8.04.2025

***

 

 

 

Sub a Tale tălpi

 

Doamne, sub a Tale tălpi e cerul

Și pământul nost’ cu toate,

Unde noi ne ducem greul

Sub povara de păcate.

 

Doamne, sub a Tale tălpi sunt stele

Și luceferii din noapte,

Infiniturile cele

Ce au viață fără moarte.

 

Doamne, sub a Tale tălpi e viața

Ce-ai făcut-o din nimic,

Negrul nopții, dimineața,

Nesfârșitul, eu, cel mic.

 

Doamne, sub a Tale tălpi sunt toate,

Universuri, cela Timp,

Viața, Moartea, Zi și Noapte,

Eu pe humă, Tu-n Olimp.

 

Doamne, sub a tale tălpi e visul

Ce mă nalță-n cer, pe rând,

Să pot ține necuprinsul

Într-o țandără de gând.

 

Doamne, sub a Tale tălpi ne ține

Fim în umbra Ta în toate,

Dă-ne ce Tu știi că-i bine

Și ne iartă de păcate.

*

Suntem, cum ne știi de-acuma,

Oameni răi,dar mulți și buni,

Și în oastea Ta într-una

Noi am stat, de la străbuni.

 

9.04.2025

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Ni-i plânsul răstignit

 

Ni-i plânsul răstignit, Mărite Doamne,

Iar visele urcatu-le-am pe cruce,

În suflet cuibărite-s ierni și toamne

Că primăveri pe-aici, nu pot s-apuce.

 

Lăsatu-ne-ai Mărite-n voia sorții?

Te-ai mâmiat pe noi așa de tare?

Pribegi să fim în veac prin crucea nopții

Să nu avem la suflet alinare?

 

Mereu te-am întristat, o știm prea bine,

Ba încă te-am uitat de-atâtea ori,

Ne-am lepădat mult prea ușor de Tine

Și cerul vieții l-am umbrit cu nori.

 

Ne-ai dat pe mână începutul vieții

Și pusu-ne-ai Adami aici să fim,

Picior de rai făcut-ai dimineții

Gândind că-n veci pe Tine te slăvim.

 

Dar ne-nfrânați noi fost-am la păcate

Și-ncet, încet, pe toate le-am pierdut,

Am vrut s-avem prea multe și-n de toate

Să fim, dar fără muncă multă și durut.

 

Așa din bravi ce-am fost cândva, odată,

Din oameni de cuvânt și de-omenie,

Din strângători și răbdători pe vatră,

Din oameni iertători și de-omenie,

 

Ajuns-am astăzi hoți la drumul mare,

Nemernici, lași, păgâni și trădători,

Ne vindem țara pe un drob de sare

Și neamu-ntreg îl vindem uneori.

 

Ne-am dezunit și le-am pierdut pe toate,

Pe toți îi slugărim pe-un pumn de bani,

Nu ne gândim ce fi-va mai departe

Cu țara asta peste câțiva ani.

 

Orbecăim prin viață la-ntâmplare,

N-avem un plan, un țel, un ideal,

Mai nou de țară nici în cot ne doare,

Noi să fim bine, chiar pe-un ultim val.

 

Chiar suntem orbi și surzi, ca niciodată?

Înguști la minte, tâmpi, nesocotiți?

Ne merităm osânda ce ni-e dată

Că am ajuns pigmei nenorociți.

 

S-a nomolit izvorul vieții noastre

Și cu păcate suntem întinați?

Nu mai privim la ceruri către astre

Și doar în furtișaguri suntem frați?

*

Sărman norod, iar ți-ai pierdut credința

Și toate cele bune ce-ai avut,

Ți-e șubredă voința și ființa

Și-o umbră ești, din ce-ai fost în trecut.

 

Te-or umilii și te-or scuipa vecinii,

Te-or rupe ei în câte vor bucăți,

Coroane o să ai pe cap, iar spinii

Te-or sângera de-acuma-n alte hărți.

 

Te-ai lăcomit mai mult de cât nevoia,

Mi te-ai umplut ca râia de păcate,

Trufia ta a vrut să-și facă voia,

Să ai aici ca-n rai, tot cât se poate.

 

Vei pierde tot și-o să ajungi calicul

Ce-ai fost în zorii vieții de-nceput,

Vei fi cum ai mai fost atunci, nimicul

Și vieți la rând vei plânge, ce-ai pierdut.

 

Mereu se prind de tine cele rele,

Mereu te crezi de-asupra la ceresc,

Mereu îți pierzi măsura-n toate cele

Și nu te poți desparte de lumesc.

*

Mi te deplâng sortit la re-nvățare

Că repede prea uiți năravul bun,

Îmi ține minte, tu ești cela care

Te ’nalți în spirit, ori rămâi nebun.

 

~*~

10.04.2025

mircea Dorin Istrate

***