Alexandru Bochiş-Borşanu - Clovni inutili, fără angajament terestru

 

Clovni inutili, fără angajament terestru

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

27 Aprilie 2025

 

Ieșeam de la premiera piesei „Angajare de clovn” de Matei Vișniec, o capodoperă, după cum o aprecia critica. Pe mine m-a afectat, mi-a răvășit amintiri, eram îngândurat, realizând care este mesajul transmis de actori, nouă spectatorilor trecuți de o anumită vârstă. Realizez că pășisem într-o altă etapă a existenței. Una a posibilei inutilități. Întrezăream o asemenea perspectivă, reală și pentru faptul că, vizavi de persoana mea, premiera nu mai era ca altădată. Nu eram invitat să particip la sărbătorirea reușitei spectacolului, o obișnuință de altădată, până nu de mult, când în holul de la etaj, aproape de bufet, unde alături de actori erau invitați și admiratorii lor statornici. De data aceasta lipseam. Nici nu știu dacă a fost elogiată și apreciată ca altă dată, cu stimulentul adecvat. Piesa era jucată de trei actori cunoscuți, prieteni ai mei, pe care i-am cunoscut la sfârșitul deceniului șase: Puiu Văran, Jean Costea și Dan Antoci, atunci, juni primi ai teatrului. Acum jucau rolurile unor bătrâni clovni Filippo, Nicollo și Peppino, care se întâlnesc în fața unui afiș de angajare. Se căuta un clovn. Fiecare l-ar fi râvnit. Erau fără angajament, decăzuse, nu mai râdea nimeni de ei. Fiecare își amintește de perioada când erau tineri, în culmea carierei, când scamatoriile și trucurile lor prezentate în spectacolele de circ aveau succes la public. Acum, în fața afișului, doresc o nouă implicare, dar parcă nu realizează trecerea timpului, că filele calendarului derulându-se zi de zi, le-a fost afectată existența, că nu mai sunt „cine au fost odată”! Ei își jucau rolul lor adevărat, dar și pe al meu.

 

În sinea mea nu acceptam rolul, chiar dacă aș produce zâmbete, nu era suficient. Eu, în rol de clovn, desigur la figurat, trebuia să produc râs, un râs tonic, fortifiant, măcar pentru mine, dar nu-mi ieșea; și apoi, nu puteam să accept o stare vegetativă, fără vervă, nu agream această postură.  

 

Ieșim din incinta teatrului, aproape fără să vorbim, ne îndreptam spre tramvai, cu soția la braț. Acolo vizavi, era și stația Taxi, așa că fără să iau acceptul, mă opresc în dreptul unui autoturism, îi deschid ușa din spate și o poftesc să intre: Urcă dragă! Trebuie să ajungem acasă. Nu ne mai angajează nimeni! Nici măcar în rol de clovni!

 

Pe drum, mi se derulau imaginile cu sălile de spectacole pe care le-am frecventat cândva, desigur, pline cu spectatori iar pe scenă cu actori talentați, iubiți, ovaționați și care făceau roluri memorabile; îi admiram și aplaudam pe toți.

 

Nu știu dacă v-am povestit, dar eram un admirator al teatrului! Parcă am amintit undeva, că în clasa I, după ce am luat premiul, am recitat pe scenă, poezia Lordul John, de George Coșbuc și apoi în fiecare an la serbarea de sfârșit de an recitam o poezie aleasă de învățătoare. Ah! Da! M-am lăudat că la Naționalul Clujean am văzut Nota zero la purtare, de Virgil Stoenescu, cu Aurel Giurumia, în rolul lui Tarzan. Rețineți, e prima poveste. Și nu e singura. Trecând munții în Regat, am avut ocazia să vizionez spectacolele unei trupe de actori profesioniști adevărați ai Teatrului Alexandru Davilla din Pitești. Erau printre alții vârfuri adevărate ale scenei, precum Constantin și Ileana Zărnescu, frumoși și talentați, Miki Dem Niculescu, actor de forță, pentru roluri sobre, reprezentative, cu o voce puțin nazală, care îi dădea multă siguranță și credibilitate. Apoi, femeia fatală, de o frumusețe angelică, Ileana Focșa. Am fost la Pitești la teatrul Alexandru Davilla. I-am văzut jucând în două piese, apoi altele în turneu la Câmpulung Muscel. Pe Constantin Zărnescu l-am aplaudat și în revistele de la estradă. Îmi scapă dramatizarea preferată în care a jucat, dar acum, după 50 de ani nu poți fi sigur; și totuși cred că l-am văzut în rolul Lelio din Mincinosul de Carlo Goldoni. Dar am și acum pe retină finețea, frumusețea și gingășia actriței Ileana Focșa. Se spunea că are origini ardelene, de undeva de pe Someș, un atú să o iubesc diferențiat. Pentru mine oricine era din Ardeal, acolo în Regatul acela agitat, era frate cu mine, dacă nu frate, oricum o rudă apropiată.

 

Cei patru ani trăiți la Câmpulung Muscel au constituit pentru mine experiență utilă, ca în viitorii 4 ani petrecuți în București, să-i parcurg mai ușor. Efervescența capitalei se manifesta nu doar în agitația străzii, în cotidian, ci mai ales în acte de cultură, de valoare ridicată, elitistă, care aveau o influență benefică asupra educației românilor ce o populau. Unii poate știți, alții ați auzit, poate nu, dar bucureșteanul mediu, este avid de spectacole, participa la manifestări de cultură, la teatru, operă, mai ales la operetă.

 

Mi s-a părut semnificativ, când împreună cu soția, după ce m-am căsătorit, l-am vizitat pe unchiul Ioan la București, fratele tatălui, stabilit din timpul refugiului, ce muncea la un restaurant. La prânz, jovial ne-a comunicat: asta seară sunteți invitații mei la operetă, se joacă Bal la Savoy, cântă Constanța Câmpeanu. Un om de rând frecventa opereta, iar altă dată ne-a invitat la Sala Palatului, cred că în 1973, la un  concert extraordinar Aura Urziceanu. Ca să nu vă spun ce costume avea, din camgarn englezesc, „ca scos din cutie”, și savura orice tonalitate mai deosebită a solistei. Într-o sală de concert, auditorii se omogenizează, diferența de cultură dispare, toți devin spectatori, iubitori ai genului expus.

 

Așa că, în mijlocul deceniului șase, fiind la studii în capitală, m-am contaminat cu microbul bucureșteanului: prezența la „actul de cultură”! Câți dintre confrații mei se pot lăuda ca au văzut Take, Ianke și Cadâr, a lui Victor Ion Popa la Teatrul Național? Mulți o să spună, da eu! Cu Radu Beligan, George Dinică și Marinuș Moraru! Posibil! Numai că eu l-am savurat într-o distribuție fără egal: Alexandru Giugaru – Tache, Ion Finteșteanu – Ianke și Marcel Angehelescu – Cadâr, că să nu vă spun, în rolul Anei juca frumoasa jună Adela Mărculescu. O am în imagine. Nu vă dați seama cum arăta! Femeie adevărată, cu buze senzuale  dar și actriță talentată. Totuși, atunci, femeia fatală, privită de un bărbat normal, era mai proeminentă decât actrița.

 

Numai un exemplu vă mai dau. Ceva inedit. Am fost la Nottara să văd „Patima Roșie” de Mihail Sorbul. Nu mai rețin distribuția, dar faptul petrecut m-a șocat. Era o regie inedită. Se ridică cortina. Pe scenă e doar o tânăra Teofana. Lumea e atentă, o admiră și dintr-o dată un individ gălăgios intră în sală pe culoarul din mijloc, între scaunele din stal vorbind, vociferând, gesticulând. Spectatorii întorc capul, surprinși de obrăznicia tipului. Un bărbat din rândul trei, se ridică, cere voie doamnei din dreapta, intenționând să îl oprească pe intrusul ce face gălăgie. Până să iasă pe culoar „intrusul” depășește zona, se îndreaptă spre scenă, și urcă pe platou, iar Teofana îl primește bucuroasă. Atunci o parte dintre noi realizăm că era chiar Spilț, nepotul hingherului, care intra în rol, cum era menționat în Caietul de sală a spectacolului.

 

La București, pe timpul studenției, am fost la multe spectacole, chiar cu prezențe ale unor trupe străine. Nu le înșir, ar fi prea multe, dar ar merita totuși să amintesc, de exemplu, că am fost și la Opera Națională. Nu era pentru prima dată, mai fusesem „cu școala” la Opera din Cluj, sus la galerie, am audiat, Bărbierul din Sevilla de Rossini, cu David Ohanesian în rolul lui Figaro. Cu ce am rămas? Cu: Figaro-n sus, Figaro-n jos! Era prin 1956, eram la școala CFR. Apoi, după ani, a ajuns unul dintre cei mai iluștri cântăreți de operă din lume. Când am ajuns și eu mare, am auzit că a plecat la București, unde a primit rolul lui Oedip din opera lui George Enescu. Regizorul V. Silvestri afirma că, Ohanesian are „un timbru special, un timbru cu o uriaşă forţă dramatică, o forţă dramatică interioară fără de care n-ar fi fost decât un Oedip şi-atât, dar aşa, Ohanesian este Oedip”. În naivitatea și incultura mea, habar nu aveam ce, și pe cine ascultam! Rămăsesem cu Figaro în sus… Auzisem de Oedip, la Opera Română, dar până să ajung și eu în capitală, nemții l-au furat pe Ohanesian, devenind prim solist la Opera din Hamburg. Apoi, o carieră mondială.

 

L-am pierdut pe Ohanesian dar l-am găsit pe Herlea.

 

În 1966, prin toamnă, o stimată și iubită domnișoară, bănuiesc că dorea să-mi facă educație muzicală, m-a invitat la Opera Română din București unde se juca Rigoletto, de Giuseppe Verdi având protagoniști de valoare mondială, pe Nicolae Herlea, Magda Ianculescu sau Ion Buzea. Am fost încântat. Mi-a plăcut aria La Donna e mobile dar vă spun cinstit că am preferat aria „Pentru mine, toate femeile sunt la fel". Atunci și eu, fiind destul de tânăr, îmbrățișam opinia Ducelui de Mantova, dar să cuceresc femeile, nicidecum să le siluiesc. Nici mental nu-mi permiteam. Auzisem și eu de liberul arbitru. Deci,  pot spune că am fost și meloman? Nu prea! Dar e cert, că eram admirator de frumos și ce nu e comun, indiferent de domeniu. Cred că auzisem expresia  celebră: „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place!” Nici nu făceam diferență între esteticul muzical, literar, material sau  feminin. E frumos! Îmi place! Criteriile îmi aparțineau.

 

Cât timp am parcurs 40 de ani în gând, taxiul s-a oprit exact la mine la bloc, pe splaiul Mureșului. Aici locuia unul din clovni, Puiu Văran. Revelație! Realizez că în imobilele unde am locuit în acest oraș, în fiecare am avut vecin un actor. Era un atú, un imbold, o tentație, pentru a-l vedea într-un spectacol cum joacă, să-l laud apoi. Mai sincer sau poate prefăcut, să-i spun: Vai vecine, mi-a plăcut mult cum ai jucat, cel mai bine! Îți sunt dator, mulțumesc pentru invitație! Consolidam vecinătatea! Nu?

 

După ce am poposit la Arad, peregrinând pe la diferite gazde cu chirie, m-am însurat. Logodnica o fată deosebită,  mă acceptase de bărbat, locuia într-o garsonieră,   primită de la serviciu. Aveam vecini de cea mai bună calitate. Fără să-i spun viitoarei soție, când era la serviciu, am bătut la ușa fiecărui vecin de la etajul II, m-am prezentat și într-un mod mai volubil, le-am cerut acceptul pentru a deveni vecini. Nu au avut obiecțiuni, ba dimpotrivă unora li s-a părut că sunt agreabil. Între vecini era și o actriță. Madam Netty Adamidi, o bătrânică în jur de 75 de ani, dar încă lucidă, simpatică, cu tabieturi nobile din vremuri trecute. Am fost invitat de câteva ori la cafea, când mi-a povestit ce roluri dramatice a jucat la viața ei pe scenele din capitală, dar, intrând în conflict cu Lucia Sturza Bulandra, dar și cu noul regim, a fost exilată la teatrul din Vestul Țării. Avea o educație aleasă, delicată, măreață de gloria sa trecută, se vedea că fusese „femeie de lume”. Era prin 1968, ca după doi ani, madam Netty, să plece printre aștri, unde sigur, juca roluri memorabile pentru îngeri.

 

Dar, nici eu nu am mai locuit mult acolo. În 1971, primesc apartament cu două camere în zona Gării CFR. Ce credeți, pe cine aveam vecin? Știu că intuiți: un actor! Pe Ioan Iacob Văran, cunoscut în cotidian ca fiind Puiu Văran, actor la Teatrul de Stat Arad. Vârste apropiate, primește apartament deasupra mea. El era Peppinno din Angajare de clovni. De el, aș spune că sunt chiar legat sufletește. A primit și el apartament la etajul IV iar eu la III sub el. Uneori, după spectacol, care se termina  la  miezul nopții, la domiciliul lui se continua festinul restrâns cu soții Petrache, Gabi Daicu, Virgil și Mariana Müller sau alți băieți simpatici din teatru ori admiratori. Așa că pentru a nu fi privat de liniște și, mai ales, de bunătățile ce le consumau și nici de conversațiile lor inedite, savuroase, despre artă, cultură, deseori docte, m-am invitat să particip și eu șuetă. Vecinul „de sus”, a fost de acord. Așa că, aproape de fiecare dată când Puiu se întorcea acasă de la spectacol cu musafiri, când ajungea la etajul III, punea degetul pe sonerie și mă invita sus la IV. Apoi relația noastră s-a dezvoltat cu întreaga familie, soțiile au devenit prietene, copiii mei cu fiica lui, mereu împreună. Așa s-a legat o prietenie, care ar dura și azi, despre care o să revin, daă Puiu nu ne-ar fi părăsit acum un an. în cronologia narațiunii din capitolul „Vecinul meu actorul”.

 

Sper că dialogul meu cu vecinul actorul, a fost doar o modalitate de socializare, pe pământ. Dar sunt convins, că îi voi mai întâlni printre aștri, și vom realiza că Angajare de clovn, era o piesă scrisă de Matei Vișniec pentru noi, clovni inutili fără angajament.

 

Notă - Fragment din „Maraton spre senectute” - roman memorialistic, 2019