Nevoia
de ura
Razvan
Ogircin
13.04.2025
De
ce este atât de ușor să urâm? Care sunt resorturile, motivațiile, ce diabolic
mecanism interior ne aruncă în brațele ofertante ale urii?
Personalitatea noastră se naște la intersecția a două
nevoi fundamentale – cea de supraviețuire și cea de sens. Sunt mai multe, dar
cele două ne conturează destinul, frământările și sănătatea (sau precaritatea)
psihologică. Pentru amândouă ura este o soluție facilă, pe cât de degradantă,
pe atât de eficace. Suicidar de eficace.
Urâm ca să uităm de frică. Nevoia de supraviețuire e
brutală, copleșitoare, iar necunoscutul din fața noastră e terifiant.
Conturarea pericolului, definirea lui, ajută enorm în războiul cu demonii
auto-conservării, reali și imaginari. Iar în această bătălie a fiecăruia, frica
este un obstacol feroce. Ne este mult mai ușor dacă personalizăm răul.
Identificarea inamicului este mai simplă, necunoscutul devine cunoscut,
incertul devine evidență. Chiar dacă naștem astfel o țintă falsă, irațională, o
himeră. O față, un chip, un nume, un popor, o comunitate sau chiar un concept
este mult mai ușor de confruntat și de urât. Dușmanul brusc localizat ne ajută
să gestionăm angoasa generată de vidul imprevizibilului. Teama noastră față de
incapacitatea personală de a gestiona acest vid este mult ameliorată prin
exercițiul urii. Când urăști suficient de tare, frica îți este îngenuncheată,
uneori până la ignorarea instinctului de conservare. Apar nebănuite resurse de
energie. Comiți acte eroice, descoperi rezerve nebănuite de curaj, te arunci
nebunește în luptă, devii mașină de război, combatant, te crezi indestructibil.
Sau măcar mult mai puternic. Evident, nu ești. Dar în absența urii, a furiei,
ai putea fi mult mai vulnerabil. Mai speriat, mai singur, mai confuz. Mai fragil.
Sigur, ai fi și mult mai om. Dar umanitatea….e un destin greu de construit.
Curajul fără ură, fără mânie, e o virtute rară, dificil de practicat. Iar
echilibrul, atitudinea senină, toleranța răbdătoare, bunătatea pot părea
slăbiciuni riscante, periculoase și emasculante.
Tragic este cum ne aruncăm în brațele urii și din
nevoia uriașă de sens. Nu e ușor să construiești un rost solid pentru
propria-ți existență. O cauză mai înaltă pentru dreptul tău de a respira în
fiecare secundă. Ceva mult mai presus și mai mântuitor decât recompensele
hedonice, firești și ele până la compromiterea lor prin lăcomie și exces.
Sensul vine însă la pachet cu munca, cu răbdarea, sacrificiile, cu
auto-disciplina, cu efortul de introspecție și auto-cunoaștere, cu multe și
febrile căutări lăuntrice, spirituale, cu investiția în valori greu de asumat
mai ales în momentele dure de criză existențială. Ura oferă o alternativă
facilă, comodă. Ea poate chiar încuraja hedonicul din noi creând simultan o
falsă, înșelătoare impresie de eudaimonic. Ne identificăm cu o cauză care să
legitimeze ura și brusc soarele sensului răsare în viața noastră. Trăim acum sa
“dăm de pământ cu dușmanul” – deci existența noastră are o noimă, gesturile
noastre au o semnificație. Ura devine izvor de sens. Ea generează energie, acțiune,
mobilizare, îndrăzneală. Pare atât de reconfortantă, de eliberatoare. E o
scurtătură eficientă, la îndemână, în marele și dificilul labirint al căutării
de rost. Setea de sens, de relevanță strigă în noi: dați-mi o cauză, un motiv
de furie justițiară, purificatoare, un inamic, o bătălie, cât să pot uita de
neîmpliniri, de frustrări, de eșecuri, de golul din mine, de lenea mea
existențială, de abisul potențial al ratării mele.
Urăsc deci exist. Contez. Pentru că, nu-i așa, urăsc
ceea ce trebuie urât, nu? Atât de simplu. Atât de uman. Și atât de tragic.
E mult mai greu să iubești. E mult mai greu să-ți
înfrunți pornirile instinctuale, ancestrale, viscerale. Să tragi cu dinții de
resursele tale de blândețe, să îți educi stoic răbdarea, să cultivi
compasiunea. Să uiți, să ierți, să dăruiești. Să te dăruiești. În primă
instanță, te poate stoarce de energie travaliul de a fi bun, empatic, generos,
cald. E calea lungă și e calea grea.
De fapt, ne îndreptăm adesea către ură, pentru că
adânc și vulnerabil ne urâm pe noi. Și asta e dureros să recunoaștem. Iar
scurtătura către o cauză justă, care să funcționeze exact ca o supapă
eliberatoare, aruncând departe de noi presiunea lipsei de sens, e tentantă și
ușor de accesat. Și pare atât de clară.
Urâm pentru că este mai ușor, mai sigur, mai simplu,
mai rapid, mai la îndemână. Și dacă ne dresăm creierul să ne transmită că urâm
pe bună dreptate, eșuăm în amăgirea că suntem ceea ce trebuia de fapt să fim.
Atât de bine am învățat să facem dresajul ăsta. Supraviețuire și sens.
Iubirea e efort, timp, strădanie, adesea e sacrificiu.
Urâm pentru iluzia unei salvări facile. Iubirea ne împovărează cu
responsabilitate, aparent și temporar ne consumă energia afectivă, rezerva de
disponibilitate. Iubirea este o cruce mult mai grea. Ura este un păcat
ofertant, deghizat în virtute. E cruciada noastră vopsită în culoarea
mincinoasă a legitimității. Dar atunci când ne înrolăm în iubire, la capătul
acestui drum, adesea epuizant, ne câștigăm întreaga umanitate. Întregul sens,
deplin, autentic. Ne eliberăm de ură, de nevoia ei. Și redevenim oameni.
Razvan Ogircin/ 13.04.2025
Trimis de: GM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu