Ioan Miclău-Gepianu - OAMENI CARE AU FOST, SUNT ȘI VOR FI

 

OAMENI CARE AU FOST, SUNT ȘI VOR FI:

Mihai Eminescu – Iosif Vulcan – Artur Silvestri

 

Versuri de Ioan Miclău-Gepianu

 

*

Eminescu printre ardeleni

 

Călător , senin la suflet, pășea vesel peste lunci,

Iar zefirul pe-a lui aripi grămădea miresme dulci,

Tei cu flori deschise-n soare puneau farmec lin vieții,

Sfințind inima aleasă din chiar zorii tinereții!

 

Iar din cornul cel carpatic rotunjea a lui privire,

De la Nistru pân-la Tisa visa Țara în unire!

Iar în acele vremi de zbucium ”Familia” era mare,

Căci la a lui Vulcan opinii n-avea nimeni cutezare!

 

Muza Crișurilor încă, cu-a ei glasuri semne dete,

Să observe Cernăuții, mândrele-ardelene fete,

Ce s-ar duce de mirese pân-n la Siretului maluri,

Pe când floarea moldovimii spre Ardeal cugeta-n zaruri!

 

Iar mlădița Bucovinei răsărind pe mândrul deal,

Prinse rădăcini de dragul românescului Ardeal!

Slavici, cu-a lui șiriană limbă-l primi ca un frate,

Timișoara și Beiușul, Blajul cel cu școli înalte!

 

”Te salut, dar mică Romă, Dumnezee, -Ți mulțumesc,

Căi mi-ai dat să pot eu astăzi, tot Ardealul să-l privesc!

Pădureni cu șubă albă, moți, mocani, în harnic iureș,

Stăpâniți Târnave, Crișuri, mureșenii a lor Mureș!

 

Eu tot focul din iubire vi-l adun în al meu suflet,

Să-l ridic în veșnicia veacurilor pe-al lor umblet,

Precum Iisus ridicata toate relele din lume,

Să le ia-n povara-i aspră, curățind-o cu-al Său nume!

 

*

La Monumentul lui Iosif Vulcan

 

Argintoase haine luna pune zării necuprinse,

Iar al sălciilor umbre peste ape stau întinse,

Numai stelele puzderii, atârnând de-al razei fir,

Legănau a lor lucire de al undelor creț șir!

 

Din a Crișului străfunduri turn medieval răsare,

Clătinând zidirea-i veche pe al valului mișcare,

Iar din mijlocul acestei zugrăviri d-etern Crișan,

Peste turn se-nalță umbra bardului Iosif Vulcan!

 

El e strămoșescul geniu, laur dat posterității,

Însemnând pe malul verde locul sfânt Românității!

De pe soclu-i Monumentul viu privirea și-o ridică,

Iar pe arbori frunze tineri cresc. când cele galbeni pică!

 

Astfel generații tineri cresc în strămoșeasca glie,

Urmând flacăra luminii lui Vulcan ca o făclie,

Cuprinzând cu-a lor simțire, munte, ape, șes și deal.

Crescând veșnic a lor dulce rădăcină în Ardeal!

 

Prin cununi de raze albe privind fruntea-i gânditoare,

Îmi părea că văd-nainte-mi Nația nemuritoare,

A ei doruri și suspine într-un suflet adunate,

Ce-mpietriră-n veșnicie un simbol istoric date!

 

Crișul e muzeu de taină sub altar de cer și stele,

Eu, privind, pluteam cu gândul pe sub bolta Țării mele!

Ce ferice-mi fu viața, când pe malul din cea parte,

Îl văzui pe Eminescu, valul numai ce-i desparte!

 

Ah, ce urieși ni-s moșii, mândri suntem de strămoși;

Nu mă-nclin și nici port teamă, cât or fi de colțuroși,

Cei ce jinduiesc la Crișuri ori l-a Lotusului floare,

Căci Istoria e tunet, fulger lung peste popoare!

 

*

LUI ARTUR SILVESTRI SAU BRAZDA DE LUMINĂ

 

Ai arat o brazdă de lumină,

Ce vine din adâncuri de istorii,

O brazdă pe Carpați, Câmpie și Danubiu,

Pe Marea ce-i purta însemnele de glorii!

 

Erai un meteor desprins din miez arhetipal,

Erai însuflețirea Daciei străvechi,

Îngerul cu trâmbița suind pe deal,

Ca să te-audă Neamul cum versul îl începi!

 

Ne spui de-a noastră sfântă și tainică credință,

De împietrirea vremii pe munții Kogaion,

De Omul Europei – Adamul din căință,

Întâiul pus de Ceruri, străbunul nostru Ion!

 

Te-ai contopit cu propria ta brazdă de lumină,

Ce-arăta semn spre vremuri viitoare,

Asemeni razei stelei ce-n cărțile Divine,

Avea menirea călăuzitoare.

 

Și contopit așa faci punte spre izvor,

Izvorul de-unde Duhul ni s-a dat.

Te duci și vii din când în când,

Să ne aduci Cuvântul luminat!

Tu ne-ai lăsat ”Doriri de bine”,

Iar vorba ta-i sculptată-n carte,

Căci România tainică de-a pururi

Va exista, drept dulcea noastră parte!

 

Tu n-ai ascuns talantul cel avut,

Sub stâncă sau țărână,

Ci înmulțit l-ai semănat sub brazda de lumină,

Să crească, să dea roade Cultura cea Română!

 

Artur e nume bobil, dar Om e și mai mare,

Dar le-ai legat în suflet într-o unitate

Și-n sfânta ta iubire de neamul tău român,

Treci azi, iubite Prieten înspre eternitate!

 

Tu ne-ai lăsat ”Doriri de bine”,

Iar vorba ta-i sculptată-n carte,

Căci România tainică de-a pururi,

Ne-o dai drept dulcea noastră parte!

 

~*~

IOAN MICLAU

(Publicate în cartea mea ”Frunze de toamnă aurie”, Ed.”Cuget Românesc”

Bârda, 2010)