MIRCEA ISTRATE - Între suflet și altar

 

Între suflet și altar

 

Motto

„Sfânt nu este cel ce spune multe, ci cel ce trăiește tăcut fapta bună.”

— Părintele Teofil Părăian

 

Oameni buni, lumea s-a făcut tot mai grăbită, mai tulburată, mai îndepărtată de cele sfinte. Nu mai avem timp unii de alții, dar și mai grav — nu mai avem timp de Dumnezeu. Vorbele curg, dar trăirea e puțină. Credința s-a dus mai mult pe buze, și mai puțin în inimă. Mulți zic că-L iubesc pe Domnul, dar puțini trăiesc cu adevărat în dragostea Lui.

 

Sfânt nu este cel care rostește citate frumoase, ci acela care rabdă în tăcere, se smerește în ascuns și face binele fără să-l trâmbițeze. Sfântul se vede în faptele mărunte: în vorba blândă, în iertarea tăcută, în mâna întinsă fără zgomot.

 

Dar vreau să spun și un cuvânt drept despre cei ce-L slujesc pe Hristos prin chemare — preoții și teologii. Că nu-i lesne, dragilor, să fii duhovnic. Nu-i meserie, ci cruce grea. Nu e drum lin, ci munte de urcat.

 

Un preot bun își ia în palme sufletul tău când te spovedești. Și ce mare taină e asta! Să stai tu, cu tot ce e mai adânc în tine, iar omul acela — cu epitrahilul pe umeri — să nu te judece, ci să te ridice. Să umble prin cotloanele sufletului tău cu blândețe și înțelepciune, fără să-ți rupă inima, dar nici să te lase în rătăcire.

 

Zicea un bătrân părinte:

„Duhovnicul nu te salvează cu vorba, ci cu lacrima lui în taina tăcerii.”

 

Ca să fii duhovnic adevărat, ai nevoie de ani grei de studiu, de post, de rugăciune, dar mai ales de Duhul blândeții. Că fără el, pierzi sufletul venit cu ultima nădejde. Să știi când să taci și când să vorbești. Să simți când omul din fața ta e gata să se deschidă sau doar s-a așezat în scaun de formă. Și să nu te mândrești niciodată că-l ajuți, ci să mulțumești Domnului că te-a pus unealtă.

 

Adevărul e că e tare greu să îndrumi un suflet. Un pas greșit, un cuvânt spus fără rugăciune, și poți zdrobi un om rănit. Și-apoi, în loc de mângâiere, lasă biserica... și pe Dumnezeu.

 

De aceea, voi cei care judecați ușor: opriți-vă. Nu știți ce e în spatele unei sutane. Poate un om care plânge noaptea pentru sufletele voastre. Poate un om care a pus toată viața lui la picioarele altarului.

 

Și voi, cei care simțiți nevoia să vă spovediți — mergeți cu inimă deschisă. Că preotul nu e judecătorul vostru, ci cel ce vrea, cu ajutorul Domnului, să vă arate calea. Nu cereți perfecțiune, că nici el nu e sfânt desăvârșit. Dar cereți sinceritate, rugăciune și blândețe. Și primiți-i sfatul cu smerenie, că de multe ori e cuvântul lui Dumnezeu prin el.

 

Cuvânt de întărire

 

Lumea e cum e... dar tu să fii cum te vrea Hristos.

Nu te lăsa dus de valul celor ce doar spun, dar nu fac.

Caută să trăiești curat, smerit, aproape de adevăr.

Și dacă-l găsești pe cineva care te poate călăuzi spre lumină, ține-te de el cu încredere.

Că e rar și prețios un suflet care se roagă pentru tine fără să-i ceri.

 

Rugăciunea celui ce caută un duhovnic bun

 

Doamne, luminează-mi calea spre omul care mă poate ridica,

Să-mi vorbească nu cu mândrie, ci cu lacrima ochilor săi,

Să nu mă judece, ci să mă strângă ca mama ce-și regăsește copilul rătăcit,

Să-mi spună cu blândețe ce-am greșit, dar cu nădejde ce pot deveni.

 

Dă-i, Doamne, duhovnicului meu, înțelepciunea bătrânilor din pustie,

Să-mi știe sufletul fără să-l despice,

Să mă înțeleagă chiar și atunci când tăcerea mea țipă.

Și ajută-mă și pe mine să nu fug de mustrare, ci să o primesc ca pe leac.

 

Amin.

 

 

Povestioară cu tâlc: Spovedania care a mântuit tăcerea

 

Era odată un țăran bătrân, care trăia retras într-un cătun, aproape uitat de lume. Într-o zi, a simțit că i se apropie sfârșitul și-a coborât în sat, la biserica mică, să se spovedească. Nu mai făcuse asta de ani buni…

 

A intrat în tinda bisericii, s-a așezat în genunchi și-a zis:

 

— Părinte, n-am cuvinte. Am prea multă durere în mine și nu știu cu ce să încep…

 

Tânărul preot s-a uitat la el cu blândețe și i-a răspuns:

 

— Nu-ți cer să vorbești cu gura. Îți citesc durerea din ochi și din tăcere. Spune-mi cu inima, și Dumnezeu o va auzi.

 

Bătrânul a plâns, fără să zică nimic. Doar a plâns, ca un copil. Și-n tăcerea aceea, părintele i-a pus epitrahilul pe umeri și i-a zis:

 

— Iartă-te, om bun. Dumnezeu ți-a văzut lacrima și te-a scris din nou în cartea vieții.

 

A doua zi, bătrânul a adormit în Domnul. Cu inima ușoară și cu pacea pe chip. Și toți cei din sat au zis:

 

— A fost o spovedanie fără vorbe, dar cu sufletul întreg. Și-a plecat liniștit, cum puțini reușesc…

 

Cuvânt de încheiere

 

Să nu te temi de spovedanie, suflete.

Nu-i loc de judecată, ci de vindecare.

Nu-i scaun de rușine, ci altar de ridicare.

Și nu-i nevoie să ai cuvinte alese. Ajunge să ai inimă curată.

 

Caută duhovnic bun ca pe pâinea cea de toate zilele.

Și dacă l-ai găsit, ține-l aproape. Că prin el, Dumnezeu lucrează tainic.

Și tu, când te așezi în genunchi, să știi că nu ești singur.

Toți îngerii te ascultă. Și poate și părintele tău din cer…

 

Și să-ți fie spovedania punte între suflet și altar.

Că acolo, între lacrimă și iertare, începe mântuirea.

 

~*~

MIRCEA ISTRATE