Golgota hăituirii
Grid Modorcea, Dr. în arte
26 Aprilie 2020
Chiar în
Ziua de Paști, canalul „Paramount Channel” a programat filmul „Patimile lui
Hristos” (2004) al lui Mel Gibson. Aș fi preferat altă versiune, cea a lui
Pasolini, „Evanghelia după Matei” (1964), de pildă, care este o meditație mai
apropiată de parabola christică, fiindcă versiunea lui Gibson este greu de
admis, mai ales de către un spectator care e dus la biserică și obișnuit cu
imaginea pacifistă, non-violentă, a lui Iisus. Fiindcă e limpede că nu știm cum
a fost Iisus inițial, ca și viața lui, Evangheliile ne dau doar date nesigure.
Peste o imagine originală, aproape necunoscută, s-a suprapus însă imaginea unui
Iisus ocrotitor, blând, care nu stârnește patimi, ură, răzbunare, ci o
nețărmurită iubire pentru oameni. Dimpotrivă, în filmul lui Gibson, Iisus
stârnește în turma care îl osândește numai ură și răzbunare, numai strigăte de
„ucideți-l”! Crima e imaginea acestui film. Iar spectatorul nu se umple de
catharsis, ci de mânie, de oroare, de tristețe. Că este vorba despre o
reconstituire, de o demitizare, o dovedește și faptul că filmul este vorbit în
aramaică, latină și ebraică, adică în limbile timpului, nu în engleză, care,
spune Gibson, ar denatura autenticitatea faptelor, ar face concesii
spectatorului de azi, englezit, comod.
Sigur, Mel
Gibson a intenționat să arunce în aer imaginea acestui Iisus edulcorat,
pacifist, popesc, creștin, și să ne prezinte versiunea originală a vieții lui
Iisus, adică să facă un documentar despre cum a fost în realitate Golgota lui.
Când am văzut prima oară acest film, am apărat violența din el, o violență dusă
la extem, nemaivăzută, care a fost contestată de toată lumea. Dar m-am
documentat și am aflat că în epocă, pe vremea lui Iisus, pedepsele romanilor
aplicate celor condamnați la răstignire erau cumplite. Mel Gibson a respectat
pas cu pas aceste aplicații, inclusiv numărul biciuirilor, făcând din Iisus un
martir la propriu, un cadavru viu, un trup plin de sânge, cu bucăți de carne smulse din el, cu fața tumefiată, o
epavă umană, fără nici o apărare. Blândețea lui Iisus reiese numai din
acceptarea cu stoicism a torturilor, numai din cuvintele lui: „Părinte,
iartă-i, că nu știu ce fac!”.
Tot calvarul
este justificat de Mel Gibson prin tăcerea lui Iisus, care abia pe cruce, după
cumplitul coșmar al răstignirii, al cuielor bătute în el, strigă: „Eli, Eli,
lama sabahtani?”. Și tot calvarul este asistat pasiv de Maria, mama lui Iisus,
de Maria Magdalena, și de unul dintre ucenici, Ioan. Sigur, și de ceilalți
ucenici, ca Petru, care însă se dezice de El, nu recunoaște că l-a urmat sau că
l-a văzut vreodată. Ei urmăresc Golgota lui Iisus pas cu pas, și tot ei îl dau
jos de pe cruce, după ce Iisus îi spune mamei lui: „Femeie, iată fiul tău”,
indicându-l pe Ioan. În același timp, Golgota suferinței este urmărită și de
Satana, un personaj spectral care îl ispitise pe Iisus în Grădina Getsimani,
apoi reapare ca o nălucă, invizibilă pentru mulțimea din film, vizibilă numai
pentru spectatori.
Din momentul
când este arestat în Grădina Getsimani și până la stigătul „Tată, de ce m-ai
părăsit?”, Iisus este o victimă fără apărare, având călăi din mai multe tabere.
Se lasă întâi trădat de ai săi, de Iuda, apoi este scuipat, batjocorit de
iudei, de fariseii care îl acuză că se dă drept Mesia, drept Împăratul
iudeilor, după care e batjocorit de Irod care îi cere să facă o minune,
considerându-l incapabil de așa ceva, în fine, de soldații romani care se
distreză pe pielea lui, experimentând pe trupul său instrumentele de tortură,
tot felul de arme de biciuire, fără ca Iisus să reacționeze în vreun fel. Doar
rezistă. Cade și se ridică. Nici măcar în fața lui Pilat nu se apără, îi spune
doar că el nu ar avea nici o putere asupra lui, dacă această putere nu i-ar fi
dată din cer, de Tatăl ceresc.
Mel Gibson
îl prezintă pe Iisus ca pe o victimă perfectă, dată a priori. Parcă ar spune ca
Pilat: Ecce Homo! Acesta este omul Iisus pe care Biblia ni l-a dat, omul care
s-a jertfit pentru noi! De aia s-a jertfit, de aia a tăcut, ca să ne fie pildă,
să ne îngrozească tot ce vedeți, altfel n-ați crede! De fapt, Iisus al lui Mel
Gibson este total neconvingător pe latura divină, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca
fondator al unui curent religios, creștisnismul, ca lider al unor idei
revoluționare ce au produs o mișcare istorică. Unde sunt adepții lui în film?
Nu există. Sau sunt lași și fricoși. Până și copiii care îl chinuiesc pe Iuda
și îl duc la spânzurătoare sunt monstruoși. Chipurile lor sunt denaturate,
anormale, fapt care justifică nebunia lui Iuda.
Ce a urmărit
în fond Mel Gibson? Să scoată în evidență barbaria oamenilor, monstruozitatea
lor, plăcerea de a tortura și ucide un om, un semen de-al lor, care nu le-a
făcut nici un rău, fără ca o clipă să-i mustre conștiința, fără să se transpună
în suferința lui, fără să regrete că fac o faptă criminală, odioasă. E mai
„uman” să ucizi pe loc un om, decât să-l chinui, să-l hăituiești, să-l supui
unor torturi groaznice. Iisus este torturat cât toți răstigniții lumii. Dacă
romanii și-ar fi pierdut atâta timp cu răstignirea unui condamnat, nu mai
reușeau să răstignească armate întregi de oameni cum făceau la Roma pe Via
Appia! Cu alte cuvinte, răstignirea lui Iisus este un act din cale-afară de
inuman. Este o monstruozitate.
Ca să obțină
un efect de groază continuă, departe de a fi catharctic, fiindcă nu a urmărit
efecte estetice, ci extrem de naturaliste, Mel Gibson a exagerat, a exagerat
mai mult decât în tragediile antice. Iisus al lui, fiindcă este al lui, nu este
bătut, flagelat, răstignit sau chinuit în fel și chip, ci este hăituit. Așa cum
ne hăituiește pe noi azi Corona Lisa, așa îl hăituiau pe el hingherii de
credință. Prin tot Ierusalimul, prin toate locurile devenite azi sfinte, el
este fugărit, maltratat, alungat, vânat ca o pradă, ca o sălbăticiune de
vânători nemiloși, dotați cu arme perfecționate, cu platoșe, cu coifuri, cu
rânjete de fiară, cu toate instrumentele infernului. Povestea lui Iisus devine
povestea hăituririi omului și a divinității de către om.
*
Acesta este
demonstrația lui Mel Gibson. E o demonstrație pe un fond strict fizic,
naturalist, este ceea ce ar fi o aplicație pe Golgota lui Iisus a filmelor de
groază și de acțiune. Și Roberto Rossellini în „Mesia” (1975) s-a axat pe
latura umană a lui Iisus, nu pe cea divină, dar umanul nu era inuman. Nici în
versiunea lui Franco Zeffirelli, „Iisus din
Nazaret” (1977), nu există o cruzime insuportabiă, poate aceasta e
versiunea cea mai echilibrată privind alternanța dintre uman și divin. Dar la
Gibson există numai inumanul și animalitatea din om, sălbăticia lui, dublată de
hâhâială, așa cum se distează soldații romani. Distracția lor este nefirească,
incredibilă, fiindcă odioșeniile fără măsură nu au capăt. E regula
contrastului, pentru a obține un efect de groază. Până și comandantul
ostașilor, Abenader, la un moment dat este oripilat de hărnicia călăilor, când
le spune „nu-l mai bateți, nu vedeți, e căzut, nu se mai poate ridica!”. Și el
e uimit de cruzimea subordonațior săi! Gibson a făcut un film polițist, cu
mafioți, în care Iisus e victima perfectă, fără să existe aici nici un
detectiv, nici un superman. Ana și Caiafa sunt capo mafioso ai timpului,
prezentați ca niște ticăloși fără scrupule, odioși la extem, ca să-i urăști, ca
să nu-i mai vezi.
Și tot
filmul este montat pe contraste care subliniază numai un aspect definitoriu al
rasei umane: cruzimea. La fiecare pas, israeliții se încaieră, se agită, se
hăituesc. În spațiul unde are loc judecata există o aglomerație de nedescris.
Model pentru astfel de scene este, obsesiv, tabloul lui Bosch, „Purtarea
crucii”. Gibson a făcut chiar o ecranizare a acestui tablou, în stilul lui
Greenaway (din documentarul despre Rembrandt), adică a urmărit să dea viață
filmică personajelor pictate de Hieronymus Bosch, să recompună în mișcare, prin
prim-planuri, figurile ticăloase, grotești, caricaturale, care îl înconjoară pe
purtătorul crucii, Iisus. Și chiar actorul Jim Caviezel pare a fi ales după
acest model. Portretistica nu este antică, ci medievală, extrasă din bestiarele
infernului dantesc. Gibson le-a ilustrat așa cum ar fi infernul pe pământ.
Chipurile sunt clonate chiar din tabloul lui Bosch. La fel răstignirea, la fel
coborârea de pe cruce, un lung stop-cadru, sunt reproduceri cinematografice ale
unor tablouri clasice, cum ar fi și „Lamentation” al lui Ludovico Carracci.
Portretistica este forța acestui film. Nu întâmplător operatorul Caleb
Deschanel a fost nominalizat la Oscar. Un tur de forță, o Golgotă dusă la
extem, pe un subiect consacrat, răstignirea lui Iisus.
Dar este
prea puțin. Este chiar o eroare să faci din răstignirea lui Iisus un film de
groază, un film de casă. Filmul a avut
încasări de peste 612 miloane de dolari, la un buget de doar 30 de milioane!
Însuși Mel Gibson mărturisește că în film se vorbește puțin, esențializat,
fiindcă povestrea este foarte cunoscută, spectatorul vine la acest film cu
povestea știută de acasă, nu-i mai trebuie cuvinte, explicații. Și a făcut
Golgota ca un film mut, deși există zgomote, există muzică (și compozitorul
John Debney a fost nominalizat la Oscar), o excelentă bandă sonoră.
Din acest
punct de vedere, al documentului mut, filmul „The Passion of the Christ” se
apropie de cel mai crud film al istoriei, „The Passion of Joan of Arc” (1928)
al lui Carl Theodor Dreyer. Acesta a fost modelul lui Gibson pentru Patimile
lui, filmul lui Dreyer, cel mai crud film care s-a făcut vreodată. Mai crud
chiar și decât „Intoleranța” lui Griffith. Sunt cunoscute torturile prin care a
trecut actrița Maria Falconetti ca să o joace pe Ioana d’Arc. Gibson-Caviezel
aveau de unde să învețe. Montajul revoluționar al lui Dreyer, cu imaginea
Ioanei și a călăilor săi a fost împrumutat și de Gibson, exagerând totul pe
latura naturalistă. Dar Gibson nu a dezvăluit sursa sa. Și nici critica,
fiindcă filmul nu a avut parte de o analiză critică profesionistă. S-a făcut
caz doar pe elemente extraestetice, fiind foarte controversat din cauza
prezentării violenței excesive și a unei „imagini defavorabile a poporului
evreu”.
Însăși
producția acestui film a fost o sisifiadă. Să nu uităm că Mel Gibson este un
mare mistic evanghelist, un fanatic religios, cum am arătat pe larg în cronica
premierei acestui film. A dorit să reprezinte plastic aceste „patimi” ca pe un
fel de exorcism al credinței sale. Nu-l putem judeca apodictic, motivațiile
subiective sunt principalele atuuri.
Însă avem și noi aceleași motivații, pe credința noastră la fel de
ardentă. Subiectul Înverii ni se pare total sacrificat. Adică perspectiva,
rostul Golgotei. Lipsește din acest film complet dimensiunea mistică. Iisus
este un cadavru viu și atât. O imagine a epidermicului dureros. El nu a fost în
stare, timp de 12 de ore, cât ține tot acest calvar, să le demostreze cu nimic
călăilor săi că este Fiul lui Dumnezeu, că este Mesia, că poate să dărâme
templul și să-l facă la loc în trei zile, cum a declarat, că este în stare să
facă o minune, cât de mică, precum luminarea unui orb, cum îi cere Irod.
Pe sine nu
s-a apărat, pe călăi nu i-a înfruntat, nu le-a dovedit nimic, decât așa cu zice
soldatul roman, că e rezistent la biciuire, scena flagelării fiindcă apogeul
violenței. Desigur, actorul Jim Caviezel are momente de teatralizare a
suferinței, mai ales când duce crucea pe Via Dolorosa. El face un portret mat,
inexpresiv, al suferinței. Machiajul devine personajul principal. De altfel,
machiajul, muzica și imaginea au fost singurle componente nominalizate la
Oscar. Nici Mel Gibson, nici Jim Caviezel. Megalomania lui Gibson se vede și
din alegerea actorului, departe de imaginea unui om normal, cum ne-a oferit-o
tradiția. E în spiritul șocant al demititzării, căci Iisus al lui Gibson este
un uriaș, cu înălțimea unui baschetbalist.
Partea mistică, precum spălatul picioarelor
ucenicilor sau momentul euharistiei, este oferită prin flash-back, secvențe pe
care Iisus și le aduce aminte în Golgota sa. Dar aceste momente sunt teziste,
expozitive, nu au o greutate morală sau mistică, deși era necesar ca iureșul
scenelor violente să fie spart de momente misitce, expuse într-un stil
ritualic. Te așteptai ca momentele Mariei (Maia Morgenstern) să aibă o evadare
mistică, dar ea stă neputincioasă, împietrită, ca o mască mută, și privește la
masacrarea fiului ei. Oare nu mai au capăt suferințele?, pare că spune. Cât o
să mai țină calvarul? Nu se întâmplă nici o minune? Adică regizorul nu ne oferă
și altceva, continuă să ne sufoce cu hăiturirea?
De fapt, ea
și adepții lui Iisus, fac parte din tagma celor care cred fără să vadă „semne
și minuni”! Dar aici adepții lui Iisus stau pitiți, sunt speriați, toți
par/sunt hăituiți și așteaptă să se întâmple o minune/ceva în favoare lor. Dar
ea nu mai vine. Doar când Iisus își dă duhul pe cruce, o lacrimă uriașă cade
din cer și declanșează un cutremur de pământ, care rupe templul în două, ca și
Cartea cărților, cerul se întunecă, o furtună se pornește, așa cum se spune că
s-ar fi întâmplat chiar în realitate. Și atunci Satan dispare, este învins. Dar
în tot timpul Golgotei nu are loc nici un miracol. Călăii își fac nestingheriți
datoria, o datorie inumană.
Așa de
ticăloasă a fost acea epocă iudeo-romană? Mereu te întrebi, cine a validat
această poveste? Este reală? Tot suportul filmelor despre Iisus este dat de
Biblie, dar nimeni nu a verificat veridicitatea faptelor. Și Mel Gibson le ia
de bune, nu se îndoiește, nu schimbă nimic, ai fi dorit să nu fie așa, poporul
să-l elibereze pe Iisus, nu pe Baraba, să existe o dreptate, așa cum sunt unele
versiuni care arată că Iisus ar fi trăit până la bătrânețe, peste 80 de ani, și
că ar fi avut și urmași. Mi-aduc aminte de o replică memorabilă din filmul
„Chicago” (2002) a cuceritorului avocat Billy Flynn, care spune: „Dacă Hristos
ar fi venit cu 5.000 de dolari la mine, alta ar fi fost istoria lui!”.
Dar Mel
Gibson nu face nici o speculație, el ia de bune cele 12 ore din calvarul lui
Iisus și nu iartă nimic, nu oferă nici un respiro, totul este extrem de
dinamic, prin forță, prin cruzime. Nu există contraste, nimic complementar,
între alb și negru, contrastul permanent este între crud și mai crud, între rău
și mai rău. N-ai ce să alegi între două rele. Turma alege răul mai mare, îl
alege pe Baraba, pe un criminal, să fie eliberat, nu pe Iisus. Era o lege, ca
prefectul roman al Iudeei, Ponțiu Pilat, să elibereze un condamnat, la alegerea
poporului. Și poporul îl condamnă pe Iisus. În acest fel Pilat se spală pe
mâini, cum ne spălăm și noi azi de coronavirus. Este un moment pe care Mel
Gibson îl realizează extem de patetic, te face să ai repulsie față de un
asemnea popor, de asemenea călăi. Fariseii sunt frumoși pe din afară, îmbrăcați
în haine scumpe, arată ca în basme, dar în lăuntrul lor sunt odioși.
Semnificativă este scena când un roman i se adresează lui Simon din Cirene,
când îl obligă să ducă crucea, cu „iudeule”, ca un nume de ocară. Nu e de
mirare că acest film a fost interzis în unele țări! Filmul a obținuit 31 de
premii la diferite festivaluri, dar nici o încununare pentru Gibson la un mare
festival sau la premiile BAFTA, să spunem. Viziunea lui nu a fost acceptată de
multe jurii interneționale. Nici nu se putea altfel. Deși producția este o mare
performanță.
De altfel,
aceasta este latura caracteristică a lui Mel Gibson, fiindcă și celealte filme
ale lui sunt marcate de aceași cruzime dusă la extem, ca în „Apocalypto”
(2006), o parabolă a cruzimii, a barbariei civilizației față de modelul
originilor. Ca în Avatar al lui Cameron. Și filmele în care joacă sunt la fel
de crude, precum în „Mad Max”, „Braveheart”, „Expendables”, „Machete” etc., ori
chiar în comedii, ca în seria de succes „Lethal Weapon”. Sigur, acest ton este
shakespearian, l-a asimilat de pe când a jucat în „Hamlet” al lui Zeffirelli.
„Patimile
lui Hristos” nu este un film portivit pentru a medita la un Paște prea fericit,
pentru a medita la ideea de Înviere. Este un film care condamnă natura umană,
care ne face să-i urâm pe oameni, să ne îngrozim de istoria lor, făcută cu
atâta cruzime. Și se pare că istoria omenirii este o continuă Golgotă, un sacrilegiu,
o tortură continuă, o permanentă hăituire a omului. Creștinismul a adus numai
cruzime neîntreruptă. Este o religie care una spune, alta face, o religie a
cruzimilor fizice neîntrerupte pe suportul iluziilor deșarte, precum Învierea,
Lumea bună de Apoi sau Țara Făgăduințelor, o utopie în numele căreia se fac
toate aceste cruzimi.
Evident că,
judecat așa, filmul lui Mel Gibson condamnă creștinismul. Așa cum avea s-o facă
mai apoi și Alejandro Amenábar în „Agora” (2009), un film memorabil, încununat
pentru viziune cu Premiul Goya. Dar Mel Gibson nu face nici un rabat la
capitolul estetică, el atacă dur superstiția. Mai mult, condamnă toate crimele
umanității! Imaginea lui Iisus masacrat, este imaginea omenirii. Pe crucea
răstignirii, Iisus parcă îi zice peste timp lui Caiafa, care urcase muntele să
vadă cu ochii lui cum a murit cel ce credea că voia să-i ia locul: „Caiafa,
uită-te bine, eu sunt imaginea Holocaustului pământesc! Și totuși eu vă iert pe
voi, pe cei care mi-ați adus osânda!”
Nu vrei să
mai auzi de această religie în care ne-am născut, pe care atâta o iubim, dacă
s-a întemeiat pe un asemnea mascaru! Masacrarea lui Iisus este o masacrare a
omenirii întregi. Te întrebi: A meritat această jertfă, această Golgotă? Dacă
ar fi meritat, ar fi trebuit să se termine, să aibă un capăt. Dar ea continuă.
Este o copertă a istoriei care nu se mai poate închide. Ea rămâne mereu
deschisă, ca o rană vie.
Aflăm că Mel
Gibson pregătește o continuare a acestui film dedicată Învierii. Și care vrea
să fie cea mai mare producție care s-a făcut vreodată în istoria filmului.
Sigur, trebuie să fie cu totul altceva. Vom fi/trebuie să fim în plin
misticism. Dar cei care aveți vreo putere, transmiteți-i această idee, că
Iisus, când a înviat, nu s-a înălțat la cer, nu a plecat, ci a rămas aici, pe
pământ, și a intrat în noi. Iisus cel Bun e în noi, în fiecare, îl simțiți?
https://www.art-emis.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu