cătălin afrăsinei - spleen taboo

 

spleen taboo

 

 

~*~

 

frumusețea urmelor aspre pe zăpada aspră

căzând perpendicular pe vieți în ascensiune grea

aș vrut să ți-o arăt în loc de bun rămas

printre descreierați a căror umbră în retragere

topește zăpezile unui destin la care nimeni altcineva

nu ne va putea urma să contemple vertical aproape abrupt

intensitatea unui ideal ce o dată atins schimbă lumea

și în loc ca acea lume să privească cu admirație și evlavie

singura ei replică este aceea nu de a escala muntele

ci de a se adăposti de furia strămoșilor ieșiți din morminte

pentru a-și deplânge admiratorii nevrednici

numărul lor fabulos ce nu a fost trecut în cartea numerilor

lumea se schimbă fără a cere voie nimănui

și mai ales fără a cere voie celor ca noi

în lume există atât de mulți învățați încât

prostia ar trebuie să capoteze până la ora înserării

ritmul haotic care provoacă invazia duhurilor necurate

prin văzduhuri incerte face să locuim cu toții un târâm provizoriu

prin moarte înțelegând faptul că nu te-ai uitat la un meci de fotbal

bunăoară când s-a retras stră-stră-bunicul de pe teatrul viselor cu diavoli roșii

un fel de metaforă a performanței mai mult sau mai puțin scandaloase

adevăratul chip demonic al acestei lumi nu se poate înțelege lesne

ar fi trebuit să fii în același compartiment cu cosmin preda

și să vezi dintr-o dată cerul întunecându-se și o putere

gigantică neagră și zâmbitoare lăbărțându-se perfid pe cerul senin

cum zâmbeau creolele lui baudelaire înainte de a-i da binețe lui satanael

definit prin conceptul de spleen traductibil de fiecare dată altfel și altfel

în funcție de incapacitatea omului de a percepe bucuria spiritului

în revelație completă inefabilă îmi amintesc

că aveam șapte ceasuri deșteptătoare

câte unul de fiecare cameră potrivit astfel încât să dea deșteptarea

când răsare cea mai apropiată o stea pe cel mai apropiat cer

al nopții de vară al vieții la țară cum stelele răsăreau rând pe rând

fiecare ceas anunțând ivirea altei stele rămâneam mereu treji

pentru a nu risipi nicio clipă din timpul străin ce ne-a fost hărăzit

ascultând simfonia stelelelor steaua lui paganini apusese demult

steaua lui ceaikovski se mutase într-o lebădă neagră

și fiind prea grăbiți am ales steaua –ntinerită a lui baudelaire

rugându-ne găurilor negre să fie ultima dată ca pentru prima dată

când nimeni nu poate muri fără nume de o fericire nocturnă idilică

amintirea mea despre lucruri este sumară

și irelevantă de factură veterotestamentară

Domnul este începutul casei omului și sfatul Celui Prea Înalt

Înțelepciunea ar fi trebuit să scriu frica de Dumnezeu

dar cum m-am simțit întotdeauna infim față de INFINIT

rațiunea mi s-a blocat și niciun sinonim din toate limbile pământului

NU POATE FI ALÃTURAT DOMNULUI DUMNEZEULUI CELUI VIU

remușcări  grele mă cuprind față de convorbiri cu oameni cinici

pe care n-ar fi trebuit să-i cunosc nici măcar pe front

convorbiri cinice oameni cinici a căror singură rațiune de a exista

era să demoleze tot ce s-a construit pe cerul senin

din ochii pruncului nenăscut candoarea nenăscută

plânsetul dintr-o lume tribală

gașca pe care o tot pomenim sociologic

este de fapt tribul ce-și delimitează în formule taboo

dreptul la o pradă pe cinste inversând scara valorilor

toți coboară după o ciozvârtă pe pământ

i se opune lacrima imensă a cerului

un fel de clopot gigantic la care cântă miliarde de îngeri

pe pământul singur am vrut să te caut

 

~*~

cătălin afrăsinei