CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI
Drama
unuia dintre cele mai longevive imperii din lume, care a dezvoltat și răspândit
civilazia creștină, constituie un subiect interesant. Cauzele și împrejurările
care au generat căderea Constantinopolului la 1453 sunt totuși puțin cunoscute.
Acest gol în istoriografie a fost un bun motiv pentru doi istorici român, Constantin Dobrescu și Ion C. Petrescu să abordeze acest
subiect, după o importantă activitate de cercetare, prin publicarea volumului
pe care l-au intitulat: Căderea
Constantinopolului, ultima citadelă a creștinismului din sud-estul Europei.
Lucrarea a apărut la editura Premier, în anul 2009.
Volumul
este structurat pe nouă capitole și la final este prezentată o bibliografie selectivă,
cu 110 surse, care refectă dimensiunea acestui studiu istoric.
Autorii
acestui volum menționează pe doi dintre istoricii care au studiat acest
subiect. Primul este marele bizantinist francez Gustave Schlumberger și al
doilea este englezul Edwin Pears.
Dar
și istoricii greci, ce prețuiesc istoria bizantină ca pe însăși istoria lor, au
acordat o atenție deosebită acestui subiect. Dintre istoricii greci care s-au
ocupat în mod special de problema căderii Constantinopolului, merită a fi
menționat Zoras.
Din
nefericire, marea majoritate a istoricilor, din necunoașterea limbii otomane,
nu pot valorifica bogăția izvoarelor, a documentelor turcești. Este
semnificativă descrierea Constantinopolului făcută înainte de cucerire, în anul
1437, de către Pedro Taful, cavaler de Catilia, care sesizează profundul declin
al imperiului bizantin:
„Înainte de 1453, a mai fost o tentativă de
ocupare a capitalei bizantine, în anul 1422, de către sultanul Murat al II-lea,
tatăl lui Mahomed al II-lea Cuceritorul. Zelul depus de otomani de a cuceri
Constantinopolul avea și un suport religios. Este vorba de tradiția după care
profetul Mahomed ar fi prevestit cucerirea Constantinopolului de către
musulmani. În acest scop, sultanii turci, până la Mahomed al II-lea, au dus o
politică de izolare continuă a Bizanțului, folosind în acest scop atât mijloace
pașnice, cât și forțe militare ”[1].
Numai
în urma analizării urmărilor expansiunii otomane, înțelegem cât de important a
fost rolul Europei, al țărilor noastre, în lupta antiotomană a poporului
nostru, rol ce se reliefează și prin așezarea lui geografică. Această luptă
înverșunată de apărare a poporului român explică prezența permanentă a
poporului nostru la toate luptele mari.
„În
concepția lui Nicolae Iorga, Iancu de Hunedoara rămâne singura forță, care a
salvat Bizanțul de ocupația pe care otomanii o încercaseră prin comploturi
urzite de sultan. Căderea capitalei bizantine la 29 mai 1453 a fost rezultatul
unui raport de forțe disproporționate și, într-o măsură însemnată, al
eficacității dovedite de artilierea lui Mahomed al II-lea, perfecționată de
transilvăneanul Nicolae Orban, dar și soluția finală a lungii crize a statului
bizantin”[2].
Occidentalii, care credeau că sunt invincibili, au văzut că ținuturile continentului european pot fi străbătute de turci, gata oricând să jefuiască și să ucidă.
Cucerirea
Constantinopolului a constituit pentru otomani un eveniment de mare importanță,
aceasta fiind o cetate de prim rang și un important centru comercial și
cultural așezat la încrucișarea a două continente și la întretăierea drumurilor
de comunicație maritimă.
Ocuparea
Trapezuntului în 1461 a făcut ca grecii să-și piardă definitiv suveranitatea,
așa cum se va întâmpla și cu statele balcanice. Numai Țările Române vor mai
păstra o autonomie relativă.
„Cucerirea
Constantinopolului de către turci a însemnat un moment deosebit de important, atât
în istoria universală, cât și în istoria Imperiului otoman. Astfel, statul
otoman devenea unul dintre cele mai mari imperii cunoscute în istorie, fiind
unul din primele modele de monarhie centralizată din istoria universală. Actul
cuceririi asigura acum legătura nestingherită între partea asiatică și cea
europeană a Imperiului, iar noua reședință a sultanilor va deveni cel mai
important centru politic al lumii musulmane.
Mahomed
al II-lea, veritabilul fondator al Imperiului otoman, are meritul de a fi fondat
în Anatolia și Rumelia un stat absolutist și centralizator, iar prin ocuparea
Constantinopolului a devenit cel mai glorios și mai puternic al Islamului. El
s-a străduit să facă din Constantinopol un veritabil centru politic și religios
al Balcanilor și Anatoliei, dar în care să primeze elementul turc. Prin
cucerirea capitalei bizantine, otomanii au limitat căile comerciale ce legau
Apusul de Răsărit. De aceea, statele europene au fost nevoite să caute noi
drumuri comerciale, fapt care a impulsionat descoperirile geografice,
dezvoltarea navigației comerciale și a tehnicii navale.
Acestea
au permis navigatorilor europeni, mai ales portughezi și spanioli, să cuteiere
mările și oceanele Pământului, descoperirea Americii de către Cristofor Columb.
Bizanțul
a căzut în mâna turcilor nu numai din cauza slăbiciunii sale, dar și pentru că
statele din apusul Europei nu au întreprins nimic pentru a-l salva. Aceste
împrejurări vor fi folosite de către turci, care vor continua ofensiva lor spre
vest.
La
11 august 1480, ei debarcă în Italia unde jefuiesc orașul Otranto, apoi, peste
patru decenii și jumătate, o armată turcă comandată de Soliman Magnificul
zdrobește la Mohacs, la 28 august 1536, trupele maghiare, iar Ungaria va fi
transformată în pașalâc[3]”.
Este
o istorie care trebuie amintită, pentru că Țările Române au fost mult timp sub
ocupație turcească și pentru eliberarea lor au fost foarte multe lupte cu
sacrifii umane importante.
ing.
Radu Moțoc, 20 noiembrie 2023
[1] Constantin
Dobrescu și Ion C. Pertrescu, Cădrea
Constantinopolului, Ed. Premier, 2009, pag. 9-10
[2] Ibidem, pag. 11
[3] Ibidem, pag. 13, 14
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu