IOSIF VULCAN și EMINESCU
(partea I-a)
„Naționalismul românesc fiind tocmai
lupta strâns
legată de Sfânta Tradiție.”
(Mugur Vasiliu)
Marele Vulcan al dacoromânismului – IOSIF s-a născut cu 4 zile înainte de Buna Vestire, respectiv în 21 Martie, anul 1841, la Holod – Bihor, în familia preotului catolic
Nicolae Vulcan și a prezbiterei Victoria. Steaua nașterii lui Iosif în preajma Buneivestiri cerești, avea să
pecetluiască spiritual marea sa FAMILIE spirituală
valahă care va înfiia mulți aleși ROMÂNI între ei, și
nemuritorul EMINESCU.
Prin ramura tatălui aparținea Trunchiului
marelui mecena bihorean Samuil Vulcan, iar prin mamă (n. Iriny) se înrudea cu
mari oameni de afaceri budapestani. Având așadar sprijin puternic material,
tânărul Iosif a terminat Facultatea de Drept la Universitatea din Pesta în
1863, dar s-a afirmat literar, mai ales în domeniul publicistic.
Bihoreanul a debutat în 1859, cu o
corespondență în versuri publicată în revista sibiană de mare prestigiu „Telegraful
român.” Iosif Vulcan a colaborat la revistele conduse de tribunul George
Barițiu, „Gazeta Transilvaniei” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”,
la „Concordia” lui Alexandru Roman și
„Amicul școalei” a lui Visarion Roman,
dar și în propriile sale publicații, precum „Familia”
reușind să tipărească în 1866, primul volum de Poezii.
Acestuia îi vor urma un șir de mărgăritare: Panteonul român (1869); Novele (vol.I-III, 1872-1874); De la sate (1883); Sclavul amorului (I-III, 1873-1875); Ranele națiunii (I-III, 1876); Barbu
Strâmbu prin Europa (1879-1880); Fata
popii (1885-1886); piese dramatice: Gorunul
lui Horia (1876); Mireasă pentru
mireasă (1877); Orfana Crișului (1877);
Ruga de la Chizătău (1890); Ștefan Vodă cel Tânăr (1893); Sărăcie lucie (1894); Prima rochie lungă (1898); Mâța cu clopot (1898); Soare cu ploaie (1898); Gărgăunii dragostei (1899); Însurățilă (1903); Nunta lui Pârjol (1907); o biografie despre Dimitrie Țichindeal
(1893); Doine și balade – Roman nepdalok (1877);
Lira mea în1882. (Mircea Popa, Eminescu, Iosif Vulcan și Familia, Ed.
Aureo, Oradea-2023)
„Foaie pentru
minte, inimă și literatură” a lui George
Barițiu a fost prima torță, prima tribună și primul bucium de unificare în spirit a dacoromânilor. Torța spartană a cuvântului constrânsă politic să devină cenușă a
fost reaprinsă vulcanic de
bihoreanul Iosif în mărinimoasa și
binecuvântata FAMILIE – revistă fondată la Budapesta la 5/ 17 Iunie 1865.
„Apariția Familiei la Budapesta în 1865 a fost o
adevărată mană cerească pentru românii însetați de limbă și cultură națională,
de care au fost mereu vitregiți până la acea dată.” (Mircea Popa, op. cit., p. 42) FAMILIA orădeanului Iosif
Vulcan a fost în egală măsură un Meteorit
de bun augur căzut din cer și un Vulcan
de aprindere spirituală pentru cauza sacră a ROMÂNILOR.
FAMILIA a încurajat apariția a
numeroase societăți și asociații românești care vor declanșa dez-ferecarea, dez-mărginirea măsurilor privind limba,
cultura, religia, morala, naționalitatea, reîntregirea identității,
continuității și dăinuirii DACOROMÂNILOR
în VATRA Strămoșească.
FAMILIA lui Iosif Vulcan s-a afirmat
ca o mișcare culturală, ca o revoluție spirituală, care a transformat viața
românească în esența oglindirilor, prefacerilor lăuntrice și în manifestările
ei. Așa a binevoit Dumnezeu, ca nașterea
literară, poetică și de nume a celui mai mare POET dacoromân să fie
înfiiată de FAMILIA bihoreanului Iosif, un VULCAN al creației românești.
Un Poet de talia geniului eminescian,
iubește imperativ după Dumnezeu, PATRIA sa, care este Cerul și Pământul Moșilor
și Strămoșilor săi. Dacă sau dacică Patria sa are 3 – 4 Țări, Poetul Emin le
iubește pe toate în egală măsură, fiindcă sunt fiicele princiare ale
Trunchiului dac regal. Din fragedă tinerețe Eminescu a fost un luptător dârz cu
sabia cuvântului pentru cauza Ardealului, protestând împotriva actului mârșav,
odios și criminal al huno-ungro-maghiarilor de anexare a Principatului
Transilvania la Ungaria.
Vibrația cuvântului eminescian, eminamente patriotic, țâșnit din lava
slovelor sale a acoperit cu foc și zgură tezele retrograde ale canonicului
îngust la minte și chircit sufletește Grama. FAMILIA lui Iosif Vulcan
a fost hărăzită să-l înfiieze liric pe tânărul de 16 ani, frumos ca un prinț bucovinean, care debutase cu imnul
panegiric închinat mentorului său Aron Pumnul, Mihail Eminovici în numărul din
6 din 25 Februarie/ 9 Martie 1866, cu poezia Da-aș avea.
DE-AȘ AVEA...
„De-aș avea și eu o floare/ Mândră,
dulce, răpitoare,/ Ca și florile de mai,/ Fiice dulce a unui plai,/ Plai râzând
cu iarbă verde,/ Ce se leagănă, se pierde,/ Undoind încetișor,/ Șoptind șoapte
de amor;// De-aș avea o floricică/
Gingașă și tinerică,/ Ca și floarea crinului,/ Alb ca neaua sânului,/ Amalgam
de-o roz-albie/ Și de una purpurie,/ Cântând vesel și ușor,/ Șoptind șoapte de
amor;// De-aș avea o porumbiță/ Cu
chip alb de copiliță,/ Copiliță blândișoară/ Ca o zi de primăvară,/ Câtu-ți
ține ziulița/ I-aș cânta doina, doinița,/ I-aș cânta-o-ncetișor,/ Șoptind
șoapte de amor.” (Eminescu, Opere I.Poezii, coord. acad. Mihai
Cimpoi, Ed. Gunivas, Chișinău-2008)
Vulcanul
Iosif s-a aprins de poezia necunoscutului atât de promițător, și l-a botezat: EMINESCU!, pe care îl va publica
constant, iar în 1883, i-a acordat și un onorariu. În decurs de câțiva ani
Chipul literar-poetic al lui Mihail Eminescu v-a căpăta Aura Luceafărului,
reflectându-se ca un simbol național, astfel că literatura noastră dacoromână
va avea în El, un mare PEDAGOG și un mare CAVALER de conștiință națională.
Poetul Zaharia Bârsan, încântat de barzii
poeziei Alecsandri și Eminescu ne-a lăsat câteva impresii plăcute: „Alecsandri
se pare că ne-a arătat cea mai prielnică cale pe care ar trebui să înainteze
poezia noastră. În urma lui s-a ridicat marele Eminescu care ne-a fermecat
cu înalta putere de concepție, cu dulceața limbei sale, și duioșie suferindă
ne-a turnat în vine un balsam dulce și adormitor, care ne-a plăcut și ne-a
făcut să visăm. Am alergat cu toții spre dânsul.” (Fulmen, Gazeta Transilvaniei, 1901)
Profesorul Nicolae Sulică din Cetatea de sub
Tâmpa s-a exprimat în același ziar în articolul Din Nirvana, despre Eminescu, ca fiind, „un însuflețitor al ideilor și idealurilor mari, precum sentimentul
național, dragostea, arta și natura, care sunt străbătute de un puternic
idealism.” (Gazeta Transilvaniei, nr.
182/ 1939)
Poetul moldav la început de drum George-Radu
Melidon, l-a văzut pe Emin, Poet sacerdotal, în fața căruia se închina ca la
Sf. Altar, mărturisind că, „versurile lui
pune omul în uimire ca la cântul unui zeu-Orfeu.” („Convorbiri literare”)
Muntele publicisticii eminesciene adăugat
marelui fluviu liric, revărsat din abundență peste dacoromânii poetului nepereche, ne relevă faptul că, „poetul gândea dimensiunea românească a
existenței doar ca parte componentă a unui proces de luptă și acțiune pentru
făurirea unității naționale și a statului român unitar, la care să ia parte
într-o deplină comuniune toate forțele românimii, indiferent din ce zonă ar
veni ele.” (Mircea Popa, Eminescu,
Iosif Vulcan și Familia...)
Faima FAMILIEI, capătă nume, strălucire și
grație renumelor personalităților: Timotei Cipariu, Aron Densușianu, Elisa
Circa Densușianu, Ioan Popasu, Henrich Heine, Constantin Rosetti, George
Barițiu, Vasile Alecsandri, Francisc Liszt, Al. Roman, Vasile Rațiu, Constanța
Dunca, Andrei Mureșianu, Matei Millo, At. M. Marienescu, Papiu Ilarian, Simeon
Bărnuțiu, George Tăutu, Al. Sterca Șuluțiu, Victor Hugo, Lord Palmerston, Dora d*Istra, Andrei baron de Șaguna, Samuil Vulcan, Georgiu Hurmuzachi, Ioan Rațiu, Al.
Petriceicu-Hajdeu, B.P. Hașdeu, George Coșbuc, Veronica Micle, Al. Pușkin,
Sarah Bernhardt, Ciprian Porumbescu, Aristizza Romanescu, Matilda Poni, Aron
Pumnul, Dimitrie Bolintineanu etc.
Tipărită la început cu un tiraj
de 300 de exemplare, a atins repede recordul de 1000 de exemplare, grație
deschiderii spre România Mică, spre păturile boierești-cărturărești, țărani și
preoți și spre Europa.
Încrederea pe care i-a acordat-o Nașul, Finului Emin s-a constituit în Corola de creații, printr-un
vizionarism fermecător, răspândind mireasma suavă și sublimă de metafore, stil,
limbă, religiozitate, patriotism-naționalism, clarviziune ce sunt esențiale
destinului românesc, căruia trebuie să-i rodească conștiința menirii sale
înalte, o conștiință universală, în care să aibe la îndemână toate însușirile
sufletului omenesc.
Însușirea esențială Geniului religios, care
îl face predestinat Neamului și Cerului este IUBIREA!
„Nimic
nu s-a făcut niciodată în lume, fără Iubire. Nu putem iubi, nu putem crea. E un
adevăr care depășește biologia. Pornește din divinitate, de la Iisus. Cine
poate închina o mare, nesfârșită iubire acestui neam românesc, acela îl va
fecunda.” (Victor P. Gârniceanu, Năzuințele sufletului colectiv al neamului, Ed. Sânziana,
București-2011)
Profetul Mihail Eminescu a fost hărăzit de Bunul Dumnezeu cu această multă
și mare IUBIRE: de Atotcreatorul – Treime, de Maria – Crăiasa Cerului și a
Pământului, de Patrie, Neam, națiune, popor, mamă, iubită, locul natal. Eminul
nostru a lipsit doar puțină vreme din Patrie, când a fost plecat la studii și
totuși i se părea apăsătoare, împovărătoare această despărțire vremelnică.
DIN STRĂINĂTATE
„Când tot se-nveselește, când toți aci se-ncântă,/ Când
toți își au plăcerea și zile fără nori,/ Un suflet numai plânge, în doru-i se
avântă/ L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.//Și inima aceea, ce
geme de durere,/ Și sufletul acela, ce cântă amorțit,/ E inima mea tristă, ce
n-are mângâiere,/ E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.// Aș vrea să văd
acuma natala mea vâlcioară/ Scăldată în cristalul pârăului de-argint,/ Să văd
ce eu atâta iubeam odinioară:/ A codrului tenebră, poetic labirint;// Să mai
salut o dată colibele din vale,/ Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,/ Ce
respirau în taină plăceri mai naturale,/ Visări misterioase, poetice șoptiri.” (Eminescu,
Opere I.Poezii, op. cit.)
Numele
– renumele Iosif Vulcan dă măsura Operei sale reprezentative, precum
redactarea vreme de 42 de ani fără
întrerupere, de reîntregire a marii sale FAMILII,
spirituale care a dominat august literatura celei de-a doua jumătăți a veacului
al XIX-lea în Ardeal, având o contribuție militantă, deosebită, pregătind
într-un fel cauza creștină a românismului: războiul de independență 1877-1878,
proclamarea Regatului României, înființarea Academiei Române, a Teatrului
Național Român, a Ateneului Român, Liga pentru unitatea culturală a tuturor
românilor, mișcarea memorandistă, intensificarea luptei pentru emancipare
socială și națională.
Istoria Neamului nostru de la origini până
la Epoca Ceaușescu nu a avut o curgere material-spirituală armonioasă, o
istorie luminoasă, deși nu i-au lipsit marii Luminători – conducători. Tocmai
de aceea Neamul nostru, chiar după ce s-a închegat ființial, național nu a
rămas unitar, realizând doar frânturi mărețe de glorie: Dromichaites, Burebista
cel Mare, Decebal, Mircea cel Mare, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Plevna,
Smârdan, Oituz, Mărăști, Mărășești etc.
Grație marilor Regi geto-daci, Voievozilor
reprezentativi, grație Vlădicilor cu suflet de neam și inimă de cer, poporul,
națiunea au atins soarta glorioasă în toate momentele lor de izbucnire.
„Sufletul colectiv românesc a fost
întotdeauna – dar absolut întotdeauna – un SUFLET care a răspuns total la
marile chemări... Suntem un neam de
oameni nobili! Fiindcă suntem
singurul neam care păstrăm aici, în această parte a Europei, tradițiile pământului și ale cerului de deasupra noastră.
Fiindcă suntem singurii stăpâni din vremuri imemoriale pe pământurile
acestea... Și totuși suntem un neam cu soartă tragică.” (Victor P. Gârniceanu, op. cit.)
DIN
STRĂINĂTATE – partea a II-a
„...Aș vrea să am o casă tăcută, mititică,/ În valea mea
natală, ce unduia în flori,/ Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,/
Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.// Să mai privesc o dată
câmpia-nfloritoare,/ Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,/ Ce auzi odată
copila-mi murmurare,/ Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.// Melodica
șoptire a râului, ce geme,/ Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,/ Cântarea
în cadență a frunzelor, ce freme/ Născut-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor.
Da! Da! Aș fi
ferice de-aș fi încă o dată/ În patria-mi iubită, în locul meu natal,/ Să pot a
binezice cu mintea-nflăcărată/ Visările juniei, visări de-un ideal.// Chiar
moartea, ce răspânde teroare-n omenire,/ Prin vinele vibrânde ghețoasele-i
fiori,/ Acolo m-ar adoarme în dulce liniștire,/ În visuri fericite m-ar duce
către nori.” (Eminescu, Opere, I.Poezii...)
Munca vulcanică
a biografului Iosif a dăltuit volumul Precursori
care a îmbrățișat biografiile a 30
de scriitori și oameni de cultură, precum: Andrei Mureșeanu, I.H.Rădulescu, T.
Cipariu, Mihail Kogălniceanu, G. Barițiu, A.T.Laurian, S. Bărnuțiu, V.
Alecsandri, Samuil Vulcan, Aron Pumnul, Avram Iancu, Al. Hurmuzachi, C.
Rosetti, D. Bolintineanu, Dora de
Istra, Al.P.Hajdeu, B.P.Hașdeu, Ion
Brătianu, Matei Millo, C. Negri, N. Golescu, Andrei baron de Șaguna ș.a.
Izvorul, râul, fluviul liric eminescian s-a
revărsat cu strălucire astrală peste întreaga Dacie, cucerind și aprinzând
inimile ardelenilor, opera sa fiind un argument existențial al organicității,
al continuității, al unității, al dăinuirii Neamului pe pământ și printre stele.
Povestea
magului călător în stele
„În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri/ Erau
copile albe cu părul blond și des/ Și coborând pa rază țara lor de misteruri/
În marea cea albastră se cufundau ades;/ Când basmele iubite erau
înc-adevăruri,/ Când gândul era pază de vis și de eres,/ Era pe lumea asta o
mândră – mpărăție/ Ce-avea popoare mândre, mândre cetăți o mie.
Domnea în ea
atuncea un împărat prea mare,/ Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,/ Și
mâna lui zbârcită, uscată însă tare,/ A țărilor lungi frâuri puternic le
ținea./ Și țările-nflorite și-ntunecata mare/ La glasul lui puternic gigantic
se mișca./ Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,/ Ci de a lui adâncă și
dreaptă înțelepciune.” (Eminescu, Opere,
I.Poezii...)
Binomul
providențial pentru Națiunea daco-română, Iosif
Vulcan – Mihail Eminescu, care s-a format, s-a întrupat în atmosfera
premergătoare marilor și sacrelor înfăptuiri naționale: Independența Țării
Românești și Întregirea tuturor Principatelor române în vechea Vatră a Daciei
regale, a fost predestinat Culturii
și spiritualității Neamului nostru, ca o garanție a dimensiunii noastre
spirituale, a continuității, dăinuirii în plan național, universal,
transcendent.
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
16 Mai 2024- Sf. Cuv.Teodor cel Sfințit, Sf.
Cuv.Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu