Tudor
Arghezi - testamentarul...
Mihai
Caba
19
Mai 2024
„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un
nume adunat pe-o carte,/ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei
până la tine,// Prin râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci/ Şi
care, tânăr, să le urci te-aşteaptă/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă”. (Tudor
Arghezi, Testament)
„Cine va asculta fără înfiorare solemnul său Testament
?”, se întreba cu o extremă curiozitate
strălucitul istoric şi critic literar George Călinescu în ampla prezentare critică acordată operei literare a
lui Tudor Arghezi, expusă pe mai bine de 11 pagini (724-736), în capitolul
Moderniștii a „opus magnum”-ului său, cum mai este denumită monumentala
„Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent“, Editura Fubdaţiilor
Regale, 1941. Şi răspunsul tot ilustrul critic şi-l dă: „Ideea legăturii între
generaţii este emoţionantă în sine şi foarte mulţi poeţi au atins-o, dar aici
ea vine din aceea că intuitiv prin reprezentările-simbolului poetul a atins
direct un aspect de bază al Lumii: germinaţia eternă şi enormă. Nu iubirea
fiului pentru străbuni e tema, ci teribila sforţare pe care trebuie s-o facă
natura pentru a obţine un rezultat”. Iar rezultatul acestei „germinaţii eterne
şi enorme” poetul o „aşează cu credinţă
căpătăi/ Fie ea hrisovul cel dintâi.” Trecând la domeniul istoricului, Geoerge
Călinescu apreciază cum nu se poate mai bine ideea de mare profunzime şi
vibraţie poetică a lui Tudor Arghezi cu
privire la „opintirea străbună a ivirii unei generaţii de intelectuali”,
citând-o cu mult nesaţ: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi
brazda-n călimară/ Bătrânii-au adunat printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor
de ani.”
Aşternând aceste câteva rânduri despre „Testamentul”
arghezian, simt cum gândul sprinţar mă ia în zbor de vis aripat şi mă tot
poartă cu mai mulţi zeci de ani în urmă, oprindu-se la tumultoasa vreme liceală
adolescentină, tocmai când la ...ora de română, magistrul Mihai Constandache
îşi lustruia cu mult dichis pedagogic explicaţiile. Parcă-i aud şi acum vocea
sa adânc pătrunzătoare în suflet: „Dragii mei, luaţi bine aminte. Poetul Tudor
Arghezi a făcut din Testament unul dintre cele mai reprezentative poeme ale
literaturii române; acesta fiind o forţă expresivă a liricii sale, de mare
originalitate a ideilor şi temelor abordate privind trăirile umane în toată
complexitatea lor, precum suferinţa, iubirea, tristeţea, nedreptatea, moartea.
Cu un limbaj poetic inconfundabil, plin de imagini şi metafore surprinzătoare,
Tudor Arghezi lasă testamentar posterităţii profunzimea sentimentului iubirii.
Ar fi bine dacă aţi încerca să-l şi învăţaţi pe de rost”. O recomandare pe
care, respectând-o atunci, şi acum „Testamentul” arghezian mai stăruie prin
ungherele memoriei mele. De altfel, în vremea accea de demult, manualul de
română, schimbându-se de pe un an pe altul, nici nu prea exista, aşa că
notiţele luate în clasă constituau, în fapt, „treapta” învăţăturii noastre.
Meticulos, analitic şi riguros în aprecierea poeziei
argheziene, G.Călinescu, după atenta lectură a volumului „Cuvinte potriviete”,
surprinde şi câteva aspecte semnificative ale acestuia, între care: perspectiva
cosmică, subliniată de critic prin sintagma, „prea puţin <minoră> (Ce-ai
cu mine, vântule), perspectiva metafizică şi propriu zis religioasă (Triumful
morţii şi Blesteme), sentimentul de oscilaţie materială între două lumi,
respectiv, „cerul şi pământul sunt două vase comunicante, materia fiind permiabilă
prin spirit şi spiritul arătând tendinţe de degradare” (Vânt de toamnă, Cântec
de boală, Duhovnicească, Apa trecătoare, Între două nopţi ş.a.), fiecare dintre
acestea fiind susţinute cu indubitabile
„eşantioane de vers”, marca Tudor Arghezi.
Trecând la volumul „Flori de mucigai”, critica
„sentenţioasă” călinesciană este una irevocabilă: „Cu «Flori de mucigai» arta
lui Arghezi se preface în aşa fel încât, formal, putem afirma că poezia
argheziană autentică, lipsită de orice ecouri străine, aci începe. [...]
«Florile de mucigai» sunt operă de rafinament, de subtilitate artistică, ele
presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Cititorul necultivat în sens
artistic se sperie de ele şi le crede vulgare, deşi raritatea şi savoarea sunt
însuşirile lor ca şi ale operei lui Rabelais [...] În «Flori de mucigai») ,
efectul artistic constă în surprinderea suavităţii sub aspect de mahala.”
Nedezminţindu-se în certele afirmaţii făcute, G.Călinescu le alătură acestora
şi ... admiraţia în faţa frumuseţii virile a unui Adonis de Văcăreşti: „Cu vreo
câteva tuleie,/ Mă, tu semeni a femeie./ La sprânceană/ Fetişcană,/ Subsuară/
De feciaoară./ Ai picioare/ Domnişoare,/ Coapsa lată/ Adâncată./ Doi zulufi cu
doi cârcei,/ Două boabe de cercei/ Despletite de muiere./ Şi - al dracului! - a
miere/ Şi a tiparoase/ Hoitul ei miroase.” Într-adevăr, „cu cât versificaţia e
mai expres tipică, cu atât vibraţia autentică e mai surprinzătoare”. Iar
fantasticul, descântecul, folclorul, pline de imagini şi culori, are ca rezultat
„incantaţia însăşi” (Ucigă-l toaca, Horă
în grădină, Horă de băieţi ş.a.).
Demni de luat în seamă sunt şi Psalmii arghezieni,
acolo unde poetul, religios prin formaţia sa de tinereţe, simţindu-se „singur
şi pieziş” în faţa dumnezeirii, se îndreaptă „tânjind” după o cât de mică
atingere a divinităţii: „Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se oprească-n
drum./ Să cânte-n mine şi să zboare/ Prin umbra mea de fum.// Aştept crâmpeie
mici de gingăşie,/ Cântece mici de vrăbii şi lăstun/ Să mi se dea şi mie,/ Ca
pomilor de rod cu gustul bun” (Tare sunt
singur, Doamne, şi pieziş).
Nu s-ar fi putut ca George Călinescu să nu-şi fi
îndreptat părerile sale critice şi asupra prozei lui Tudor Arghezi, pe care,
după ce a investigat-o în toată întinderea ei, avea să le facă cunoscute: „A
vorbi de proza lui Arghezi sub raportul epicului este o «improprietate». Tudor
Arghezi nu este un prozator, ci un poet care se coboară cu toate aripile
liricei în cronică. O mare parte dintre compunerile sale în proză sunt
pamflete, însă nişte pamflete sterilizate. Slujindu-se de nume fictive, umflând
realitatea, intrând în plin fantastic, pamfletul arghezian (când este artistic)
depăşeşte într´atâta intenţia încât rămâne o construcţie valabilă în sine”
(Icoane de lemn, Poarta neagră, Cimitirul Buna Vestire, Ochii Maicii Domnului,
Cartea cu jucării, Cetatea morţilor).
Incisivitatea pamfletului arghezian o vom descoperi în
ziarul „Bilete de papagal”, un ziar „fiţuică” de dimensiuni atât de mici (32x12
cm, 4 pagini), încât părea „un purice” printre celelalte ziare, în care Tudor
Arghezi, ca director al acesteia, şi-a propus
să pună accent, în spaţiul limitat, „pe profunzimea ideilor succinte şi
nu pe lungimea textelor” Însuşi titlul acestuia, făcând trimitere de gând spre
flaşnetarul de la colţul străzii care-şi îndeamnă curioşii să-şi afle viitorul
în „biletele” trase de papagalul de pe umărul său, avea menirea de a atrage
atenţia „bine-voitorilor” cititori spre
pamfletul - ironie, şi astfel, „surâzând treptat, cititorul se va
obişnui să şi râdă”. Iar nelipsitul papagal Coco de pe umărul„fiţuicii” zilnice
şi-a făcut din plin datoria de a stârni râsul cititorilor.
De-a lungul timpului, asupra operei lui Tudor Arghezi,
pe lângă cele ale lui George Călimescu,
numeroase alte personalităţi ale
criticii literare româneşti şi-au exprimat aprecieri de valoare, rezumându-mă
fie şi doar la câteva dintre ele:
„Valoarea lui Tudor Arghezi nu stă, aşadar, in
determinanţe psihologice, ci în ineditul expresiei, inedit ieşit din o forţă
neegalată de a transforma la mari temperaturi «mucigaiurile, bubele si noroiul»
in substanţa poetică. Fără intenţii ditirambice, putem deci afirma că de la dl
Arghezi începe o nouă estetică: estetica poeziei scoasă din detrituşuri
verbale” (Eugen Lovinescu).
„Aceasta este funcţia pe care o exercită Arghezi, ca
un vraci, a cărui putere vrăjitorească stă in cuvinte. Căutate la izvoarele
părăsite ale arhaismelor, ale limbajului bisericesc, ale lexicului familiar sau
periferic s.a.m.d-, cuvintele poetului se organizează in raporturi verbale noi,
după o logică al cărei principiu ascuns este modificarea insăşi a conştiinţei
cosmice care, unită cu factorul timp, determină neliniştea argheziană” (Şerban
Cioculescu), „Luciditatea şi lirismul sunt la Arghezi nu numai elemente
compensatorii, stimulându-se pe undeva reciproc, ci coordonatele personalităţii
înseşi. Suntem în prezenţa unui creator de natură faustică, proteic. Dintr-o
perspectivă iau fiinţă psalmii, întrebările, revolta existenţială, din alta, ca reacţie antiintelectuală, poezia materiei,
interesul pentru formele primare, concilierea cu frumosul simplu de lângă
pământ” (C-tin Ciopraga).
„Este Arghezi un poet religios, un poet mistic?
Răspuns: Arghezi a corupt in chip fericit pentru poezie tema sacrului şi a
creat o operă unică, in felul ei, in acest secol, introducând masiv în
problematica religioasă dramele existenţiale şi metafizice ale individului”
(Eugen Simion).
Şi aprecierile ar putea continua nestingherite, cum ar
fi: „Tudor Arghezi, fierar al cuvântului” (Ilarie Voronca), şi câte altele, dar
ne oprim să zăbovim puţin, pentru o mai bună înţelegere, făcând şi o mică
incursiune în viaţa scriitorului, cu atât mai necesară, cu cât între „sursele”
biografice au existat şi încă mai există unele „controverse” insuficient
adâncite şi asta pentru că viaţa scriitorului a fost, cum se va vedea, un
amalgam de trăiri „ştiute” şi „neştiute”, de meandre ale „suişului” şi „coborâşului”,
exprimate printr-un sugestiv titlu de
roman: „Tudor Arghezi - de la liceanul
fără bacalaureat, muncitor, călugăr, deţinut, la geniul literar al poetului,
prozatorului, pamfletarului şi gazetarului, devenit academician.”
Aşadar, pe numele său de naştere, Ion Nae Theodorescu
s-a născut la 21 mai 1880 în Bucureşti, ca fiu al familiei Maria şi Nae
Theodorescu, originară din Cărbuneştii Gorjului. Copilăria i-a fost una tristă,
după cum va mărturisi mai târziu: „A fost cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş
mai voi să fiu o dată copil”. La vârsta primelor învăţături, în perioada
1887-1891, ca elev al Şcolii primare „Petrache Poenaru”, se simte atras de
învăţătorul Nicolae Abramescu, iar la Şcoala gimnazială „Dimitrie Cantemir” este
remarcat de către profesorul de română Gîrbea. Potrivit „surselor”, începând de
la 11 ani, din cauza situaţiei financiare, este nevoit să dea meditaţii „pentru
a se întreţine”. Continuă studiile la Liceul „Sf.Sava”, acolo unde „îi cunoaşte
pe scriitorii de mai târziu, Gala Galaction şi N.D.Cocea, cu care va lega o
prietenie ce nu a cunoscut invidia şi orgoliul” şi unde, în 1896, va debuta cu
o poezie în revista „Liga ortodoxă”, condusă de poetul Al. Macedonki, semnând-o
Ion Theo. Sub îndrumarea lui Macedonski, între 1897-99, va continua să publice poezii, pe care le
semnează cu pseudonimul Tudor Arghezi. În legătură cu acest pseudonim există
mai multe „variante”, până la urmă râmânând credibilă doar provenienţa de la
numele bonei sale unguroaice, Erghezi Rozalia, „care, de fapt, ar fi adevărata
lui mamă”, potrivit afirmaţiei scriitorului secui, Ferenczes Istvan.
Impresionat, la scurt timp după debutul lui Tudor
Arghezi, poetul „rondelurilor”, Macedonski, va nota admirativ: „Acest tânăr, la
o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până
astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu
toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi
și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei”.
Din aceleaşi motive financiare, îşi întrerupe studiile
liceale şi se angajează ca laborant la Fabrica de zahăr de la Chitila. În 1899,
la vârsta de 19 ani, va trăi prima dramă a vieţii sale, când iubita sa, „de
care era îndrăgostit nebuneşte”, moare subit, iar el, debusolat, „se îndreaptă
spre alinare către biserică” şi se călugăreşte sub numele de Iosif la Mănăstirea Cernica din marginea
Bucureştiului. Aici, între 1900 şi 1904, viaţa tihnită îi oferă „tainele folosirii
cuvintelor” şi drept urmare va fi hirotonit diacon. Totuşi, aventura sa cu
profesoara Constanţa Zissu, rămasă însărcinată şi refugiată la Paris, îi aduce
excomunicarea din cler, „pentru încălcarea canoanelor”. Tată de bună credinţă,
în 1905 pleacă la Paris unde îşi recunoaşte „cu acte în regulă” primul copil
născut, dându-i numele de Eliazar Lotar Teodorescu. Apoi, împreună cu cei doi,
pleacă la Mănăstirea Cordelierilor din Elveţia, unde va refuza „oferta” de a
trece la catolicism. Pentru o scurtă vreme se va stabili la Freiburg şi Geneva,
unde inspirat compune mai multe poezii, încearcă să frecventeze cursurile
Universităţii Catolice din Freiburg, dar, neavând dovada absolvirii liceului,
nu primeşte permisiunea, iar pentru „a-şi câştiga existenţa” va lucra într-un
atelier de bijuterii. După o şedere temporară la Londra, cât să înveţe engleza,
în 1909 se va afla în Italia „şi aici muncind din greu pentru a asigura traiul
cuplului”.
După cinci ani de pribegie europeană, în 1910, cei
trei vin la Bucureşti, unde cel mic primeşte o educaţie aleasă, iar pentru
scriitor va urma o perioadă fertilă (1910 – 12), „care i-a adus desăvârşirea”,
după cum va şi mărturisi, având o prodigioasă prezenţă publicistică, cu
versuri, pamflete şi articole polemice în revistele vremii: Facla, Viaţa
Românească, Teatru, Rampa, Cronica. Prietenul din liceu, N.D.Cocea, îi va
publica poemul „Rugă de seară”, considerat mare succes pentru critică şi
publicul cititor. Mai mult, în 1913, Tudor Arghezi devine editor-şef al
ziarului Seara. Frecventează Kubler Cafe, locul preferat al scriitorilor şi
artiştilor bucureşteni ai vremii. Făcându-se cunoscut şi ca un valoros critic
de artă, Tudor Arghezi „l-a apărat pe pictorul bolnav, Ştefan Luchian, de o
presupusă fraudă a apartenenţei semnăturii ultimilor sale tablouri”.
Fără să-şi fi oficializat legătura anterioară, la 15
noiembrie 1915, Tudor Arghezi se căsătoreşte cu Paraschiva Burda, cu care o va
avea, ca fiică, pe Domnica Teodorescu, devenită cu timpul, sub pseudonimul
Mitzura Arghezi, o apreciată actriţă a scenei şi filmului românesc. De altfel,
din dragoste paternă, celebrul său tată - poet îi va închina o poezie
minunată, Cântec de adormit Mitzura,
incluzând-o în primul său volum liric, editat în 1927: „Doamne, fă-i bordei sub
soare,/ Într-un colţ de ţară veche,/ Nu mai nalt decât o floare/ Şi îngust cât
o ureche. […] Şi când totul va fi gata/ S-o muta în el şi tata”.
În anii primului război mondial Tudor Arghezi,
împreună cu mai mulţi gazetari, publică numeroase articole împotriva partidului
lui Tache Ionescu, ce dorea alianţă cu Puterile Antantei, fapt pentru care, în
1918, fiind acuzat de colaboraţionism, este condamnat la 5 ani de închisoare,
împreună cu cei 11 ziarişti şi scriitori, între care şi Ioan Slavici. Totuşi,
după un an, prin decret regal, va fi eliberat, împreună cu întreg grupul, din
închisoarea Văcăreşti, având, însă, şi o interdicţie a publicării.
După liniştirea „apelor”, în 1926, cumpără 1,75 ha de
teren pe dealul Mărţişorului din apropierea închisorii Văcăreşti, pe care-şi va
construi propria casă, denumită simbolic „Mărţişor”, unde va instala şi o
tipografie pentru a-şi edita scrierile. Consecinţă directă, în 1927, pe când
împlinea 47 de ani, va edita primul său volum liric „Cuvinte potrivite”. În
anul următor va scoate la propria tipografie ziarul-fiţuică „Bilete de
papagal”, în care obişnuita „tabletă” va deveni o apreciată specie literară. Au
urmat în şir, volumul de proză „Icoane de lemn”(1929), volumele „Flori de
mucigai” şi „Poarta neagră”, legate de detenţia închisorii, volumul pentru
copii „Cartea cu jucării” (1931), romanul „Ochii Maicii Domnului”(1934),
„Versuri de seară”(1935), romanul „Cimitirul Buna-Vestire” (1936).
Paradoxal, în această perioadă fertilă literar,
situaţia materială a lui Tudor Arghezi era una „catastrofală”, din care a ieşit
cu ajutorul Casei Regale, care i-a acordat suma necesară pentru achitarea
datoriilor şi terminarea casei. Era perioada când la microfonul Universităţii
Radio se auzea, într-o colaborare fructuosă, glasul lui Tudor Arghezi.
Trecând cu bine peste „sincopa” unei nedesluşite boli,
în 1939, scoate volumul liric „Hore”, iar în 1942 a editat romanul „Lina”.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial scoate
noua serie a „Biletelor de papagal” în care va publica numeroase „pamflete
acide” la adresa ocupanţilor, culminând în 1943 cu „pamfletul virulent”,
intitulat „Baroane”, adresat ambasadorului german Manfred von Kilinger de la
Bucureşti, ce a cauzat nemulţumirea oficialităţii, confiscarea ziarului şi
întemniţarea lui T.Arghezi, întâi la Bucureşti şi apoi în lagărul de la Tg.Jiu,
de unde va fi eliberat după mai bine de un an , în 1944, de către regimul comunist
instalat în România.
A urmat o perioadă grea, „la limita supravieţuirii”.
Pentru a-l atrage de partea sa , în 1946, noul regim îi acordă Premiul Naţional
pentru Poezie. La refuzul său şi îndeosebi la tabletele sale virulente:
„Trebuie să ai autorizaţie ca să scrii. (...) Încolo viaţa literară este
liberă, cu condiţia să nu scrii”, au urmat sancţiuni severe, prin interdicţia
oricărei apariţii în presă, terfelirea reputaţiei sale în ziarul Scânteia,
retragerea volumelor sale din librării, devastarea tipografiei de la Mărţişor,
exilul la domiciliu şi câte altele. În ciuda ostracizării sale, Arghezi a
continuat să scrie, ascunzând numeroase foi-manuscris, găsite după moartea lui.
Nesperata sa reabilitare a venit în 1952, culmea (!), la iniţiativa liderului
politic al R.P.R. şi astfel, rând pe rând, Tudor Casa Memorială – Mărţişor
Arghezi va fi distins cu „titluri şi premii, fiind ales în rândurile membrilor
Academiei Române” (Marin Niţescu). De asemenea, va fi omagiat ca poet naţional
la aniversările de 80 şi 85 de ani de la naştere (1965) şi tot în acest an va
primii „Premiul Herder” a Universităţii de la Viena, iar Universitatea Sârbă îl
desemnează membru al Secţiei de literatură. Şi, deloc întâmplător, tot atunci
Tudor Arghezi editează volumele: „1907 – peisaje”, „Cântare omului”, „Stihuri
pestriţe”, „Poeme noi”, „Cu bastonul prin Bucureşti”, toate pe placul noului
regim.
Doi ani mai târziu, la 14 iulie 1967, în vârstă de 87
de ani, Tudor Arghezi se stinge din viaţă şi este înmormântat, cu funeralii
naţionale, în grădina Mărţişorului, lângă răposata sa soţie, Paraschiva. La 7
ani de veşnicie, în 1974, aşa cum i-a fost dorinţa, Mărţişorul a devenit Casa
memorială „Tudor Arghezi”, a cărei custode a fost timp de 40 de ani iubita sa
fiică, Mitzura Arghezi, cea care „a contribuit major la valorificarea şi
promovarea moştenirii literare şi culturale pe care a preluat-o de la tatăl
său” (Răzvan Moceanu, Rador).
La cei 144 de ani de la naştere şi 57 de ani ai
veşniciei sale, posteritatea poetului, prozatorului şi gazetarului Tudor
Arghezi, înscrisă cu litere de aur în panoplia literaturii române, rămâne - va pururi luminoasă în
veacul de acum şi în cele ce-or mai veni, prin cartea - treaptă ce ne-a lăsat-o
cu... testament..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu