Psalmul
de taină
~*~
O,
tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care
mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie
răspândita-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n
visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu
ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si
m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe
care te-am purtat brăţară la mâna casnică-a gândirii.
Cu
care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur
trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si
care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ
făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.
Tu
care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi
duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,
Şi
ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Şi
ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde;
Unde-ţi
sunt mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde
sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Şi
şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Şi-ascultă-n
sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu
ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Şi
prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu
ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
Ca
să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia
vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora
vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;
Tu
te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Şi
frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar
fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura
Şi
n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi
din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca
să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.
~*~
TUDOR
ARGHEZI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu