Mireasma SALCÂMULUI în slova Marilor Poeți
(partea a II-a)
„Lângă
salcâm sta-vom noi noaptea întreagă.”
(Mihail
Eminescu)
„Patria Salcâmului este satul valah
binecuvântat de Dumnezeu!”
(Valahiel Monahul)
Satul
românesc așezat de Bunul Dumnezeu pe pământul străbun valah își are
rădăcinile înfipte adânc în Glia strămoșească și fruntea smerită, înaltă,
eminesciană rezemată de Cerul sființilor săi, căpătând astfel dimensiuni
cosmice nebănuite, atribute și virtuți nemaiîntâlnite care îl înalță într-o perspectivă
uimitoare și vizionară, purtând o amprentă uluitoare și cerească.
De aceea marele nostru filosof Lucian Blaga,
mentorul eminentelor studente la Filologie, Aspazia Oțel, devenită după întemnițarea religioasă, marea eseistă
creștin-ortodoxă,precum și a poetei creștine Zoritca Lascu- Maica Teodosia,
a dat nemurire versului, devenit o
binecunoscută axiomă: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat!”
Salcâmul crește în toate locurile sacre
ale Patriei noastre binecuvântate: la munte, la mare, pe câmpie, pe deal, pe
văi, pe lunci, pe șesuri de nisip, cu aceeași grandoare, cu aceeași măreție!
El
se naște și crește, ajutat de om și de Dumnezeu, cu aceeași frumusețe princiară
dacică!
Salcâmul
este Grănicerul ce veghează Casa, Satul, Moșia, Cetatea, Biserica și Vatra
străbună!
Salcâmul
îmbrățișează cu corola sa Cerul, iar cu rădăcinile viguroase dă statornicie
pământului!
Salcâmul
poartă ca un sacerdot dorurile, doinele, legendele, creația spiritului,
înfrumusețând sufletul valahului creștin-ortodox, mărturisitor, din Grădina
celestă - Dacia Maicii Domnului.
SALCÂMII (partea I-a)
„Cu rădăcini adânci,
înfipte-n lut,/ suntem salcâmi cu
lemnul greu și tare;/ cu fruntea crengilor privim spre soare./ Acel ce ne-a născut,
murind a vrut/ să fim salcâmi și să
fim țării scut.// Suntem salcâmi și
creștem pe oriunde:/ pe râpi adânci, pe grui și pe podzol,/ pe sufletul și
trupul țării gol,/ pe rariști sărăcite de osânde./ Suntem salcâmi și creștem pe oriunde.
Noi creștem repede ca o furtună./
Călăii s-au temut de-atât elan…/ Cât se ridică bradul într-un an, noi creștem, vijelie, într-o lună./
Ne-a vrut puternici țarina străbună.” (Aurelian Guță, în Poeții După Gratii – Poezii, Ed. Elisavaros – Apriliea 2005)
Luntrile norilor de azur plutesc peste neaua
parfumată a salcâmilor, dirijând neprecupețitele zboruri ale rândunicilor.
Țărmul ierbii verde de-Acasă se înfiripează
purtând brâuri de mireasmă celestă.
Apele
albastre ale Cerului se revarsă în apele verzi ale Pământului, ca ochii
fecioarei în privirea lor spre chemarea de Mamă.
Salcâmul
trăiește pretutindeni în Patria
noatră ce poate fi numită, pe bună dreptate, Tărâmul salcâmilor. El se
înmulțește înmiit. Frângi un lăstar, răsar zece. Tai doi-trei se ridică o sută.
Ucizi mai mulți se înalță o legiune. Cavalcade de nori plutesc pe după dealuri
în zigzaguri aviatice, precum marii Ași români ai aerului.
Corola regală a Salcâmului se reflectă pe
cer prefăcându-l într-o mare de ape înmiresmate ce se pogoară asupra noastră ca
o Biserică cu vitraliuri aprinse de curcubeu.
SALCÂMII
(partea a II-a)
„Deși ne adăpăm mereu cu fiere,/ nici un copac nu are
flori ca noi./ Se strâng albine
vesele în roi/ și iau nectarul să-l prefacă-n miere./ Suntem Salcâmi, suntem numai putere.// Noi nu
voiam pe nimeni să-nspinăm,/ dar sunt dușmani ce ne lovesc de moarte,/
menindu-ne prigoanele drept soarte,/ iar ghimpii ne-au fost dați să
ne-apărăm.// Suntem Salcâmi, răbdăm
și rezistăm…/ Un dor aprins către destin ne mână,/ și unde unul a căzut rănit,/
o mie de vlăstari au răsărit./
Suntem Salcâmi și creștem din
țărână,/ codrii de crez și datina română.”(Aurelian Guță,
op.cit.)
În pământul statorniciei noastre valahe, Salcâmul este
cel mai temerar ostaș.
Dimensiunea lui spre nemurire o dă verticalitatea,
rezistența, jertfa și măreția sa.
Florile sale, mici candelabre alb-roz,
cern lumina mai pură, mai Lumină lină.
Mireasma
lui mult mai densă deschide larg ferestele sufletu lui alb.
Corola princiară pare dăruită dragostei
și rodului ei. Unduirile sale regale netezesc ivirea versului ce ne cheamă grăbiți
la porțile înțelesului.
Deasupra salcâmului-candelabru bolta cerului
atinge miracolul zării și deschide tainele lumii.
O fecioară cu ochii verzi și părul de abanos
caută mirată pânza cerului înstelat. Cântecul inimii ei îngână ruga sufletului
în culori și splendori, țesute din raze, rouă și tină cu revărsări de lumină.
În fața porții, salcâmii își flutură ușor
frunzele, legănându-și florile parfumate, ca un bulgăraș de mister într-o
cununie de lumini și cer.
Un râu de răcoare botează grădina cu
salcâmii înfloriți.
Se
revarsă o serenadă cernere ca-ntr-o neostoită ninsoare, neprihănita cupolă de
floare...
SALCÂMII ALBI la VALEA
NEAGRĂ
„Înfloresc Salcâmii
și noi tot închiși,/ coborâm în moarte frunți cândva rebele,/ frunțile sub care
înfloreau narciși/ și-au dormit adesea turme de gazele.// Înfloresc Salcâmii, dar mireasma lor/ - pentru
noi, odată, izvor de imagini -/ mai albe aprinde candele de dor/ peste
suferințe și peste paragini.// Noaptea peste sârme toți ne aruncăm/ sufletele-n
voie să umble prin țară,/ înfloresc Salcâmii,
tot mai des visăm/ că e cea din urmă neagră primăvară.” (Gheorghe Stănescu,
Jurnal din Prigoană, Ed. Venus, p. 52)
În
nelămuritul azur ce cade peste seara-catapeteasmă albă se înalță o biserică a
Neamului.
Mamele au fruntea adânc plecată, în ruga
mult așteptată.
Mireasmă
să-ți cânt de alb suprafiresc și să te slăvesc!
Privirile bătrânilor cad pe verdele
proaspăt al Primăverii.
Între crengile promoroacă ale florilor de
salcâm se ridică rugile copiilor. Ei pun nădejde în ce-au crezut și cred iubirii
de început.
Zefirul dinspre dimineața firii, adie ca un
preludiu al zămislirii.
Luceafărul spală cu mâinile sale de raze
trunchiul purității salcâmilor.
În
safirul înălțimii se mișcă tainic duhul vieții de mâine ca un abur venit din
veșnicie.
Duhul e sublimul mag fin, vestitor de senin,
ca un licăr sacru de soare și de frumuseți viitoare.
Salcâmii înalți și verzi stau drepți ca
legiunile împăratului Burebista cel Mare
ori ale marelui rege Decebal, de
strajă la hotare. Cu ochii-flori și brațele întinse către cer, ei cer arvuna
luptelor neîntrerupte de totdeauna.
SUNTEM
SALCÂMI (partea I-a)
„Cu rădăcina-nfiptă-adânc în lut,/ Suntem salcâmi cu lemnul greu și tare,/ Cu fruntea crengilor privim
spre soare/ Și cel ce ne-a sădit a vrut/ Să
fim salcâmi și să fim țării scut.// Suntem
salcâmi și creștem pe oriunde,/ Pe râpi adânci și pe podzol, Pe trupul
țării noastre gol,/ Pe siliști sărăcite de osânde,/ Suntem salcâmi și creștem pe oriunde.// Și creștem repede ca o
furtună,/ Lălâii s-au temut de-atât elan./ Cât se îngroașe bradul într-un an,/
Noi creștem vijelie într-o lună,/ Suntem
salcâmi și creștem din furtună.”(Poeții după Gratii-Mănăstirea Petru
Vodă, 2010)
O, voi, salcâmi senini, înveșmântați în sacre
lumini, întindeți brațele voastre largi, ca niște temerare catargi, peste
trupul meu de azur, cu o nouă primăvară în jur!
În toată grandoarea lui, cu trunchiul prins
între verdele ierbii și fruntea-corolă înspre albastru cer, pare un tablou ca
un poem pictural, în care liniile, formele și culorile se întregesc și își
răspund, exprimând amintiri, bucurii, regăsiri, sentimente nobile și mari stări
sufletești.
Copaci, arbori și pomi sunt fratele vostru
grănicer, însetat doldora de pământ și de cer!
Legiunea salcâmilor își flutură ușor flamurile
verzi.
Ghirlandele minunate de flori le încununează
trunchiurile de biruitori.
Mirificele frunze se mișcă ușor ca niște spice
verzi de grâușor.
Unul mai tânăr s-a logodit cu un tril de
ciocârlie.
S-aud în depărtări cântări și veselie.
Se prelinge un dor, ca un fior, purtător de
suspin, ca un clinchet divin.
Întreaga natură este cuprinsă de venerare, sub
un patrafir de splendoare.
E
sărbătoare cu reflexe dalbe, cu raze aurii și cântece albe.
Parcă natura se botează iar, prin iarba de cleștar,
cu un sacru adânc hăulit de slava Celui în veci proslăvit.
Prin ochii albaștri ai cerurilor, Fecioara
Maria privește Patria Salcâmilor, lăsând voalul miresmei lor să se ridice ca o
maramă celestă, complice, simțindu-se ca în ecoul regăsirii, în identitatea Ei, divină a iubirii.
În preajma salcâmilor – aureolați în
veșminte princiare de miri, se prefiră accentele surprizei, emoției,
delectării, splendorii, ca năpădirea unui entuziasm al gândirii și al
sensibilității, ca niște,
„ființe
delicate de polen spiritual, jocuri pe planuri de azur, produse fine servite pe
tipsii de aer condensat, serioase bibeloruri ale duhului, descântece și cântece
rotunjite înăuntru, procesiuni de respirații care, printr-o ușoar-magică și
elegantă involuție, închid o taină grațioasă, un vis adânc, un înțeles
qvasitulburător, - un mic basm de rafinată și extatică existență.” (Vasile Băncilă, O conștiință
europeană, în Contemporanii mei
Portrete, de Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Ed. Nicodim
Caligraful, 2019)
SUNTEM SALCÂMI (partea a
II-a)
„Deși ne adăpăm
mereu cu fiere,/ Niciun copac nu are flori ca noi,/ Se strâng albine vesele în
roi/ Și i-au nectarul să-l prefacă-n miere,/ Suntem salcâmi, suntem
numai putere.// Tineri fiind, aveam ghimpi să-ne-apărăm./ O! Mulți aflară
mâinile-nspinate/ Când unelteau ca să ne-arunce-n moarte./ Noi n-am fi vrut pe
nimeni să-nspinăm,/ Dar ghimpii ne-au fost dați să ne-apărăm.// Acum pădurea-i
deasă ca un zid,/ Nici un topor nu ne mai doboară./ Unde-au lovit cu el
odinioară,/ O sută de lăstare-au răsărit,/ Suntem
salcâmi și prin cenușe-am biruit...” Penitenciarul
Târgu Ocna, aprilie 1951. (Poeții după Gratii-Mănăstirea Petru
Vodă, 2010)
Soarele a dat cu razele dreaptei la-amiaz,
perdeaua dimineții de turcoaz.
Razele
sărută catapetesma salcâmilor și corolele noastre de gânduri albe în hău.
Împrospătată viața oferă miresme și flori sufletului
ca o candelă de lumină într-un schit pe Rarău.
Pe-un jgheab de cătină, cu lujer cât ața
își întinde viața verdeața, cu un destin de safire îngemănat sub patrafire.
Doamne, cât de minunat ai făcut Salcâmul,
dar mai ales florile lui, care alină sufletul ca dorul altei lumi.
Cugetul meu se prelinge printre miresmele
lui, ca marea lanului de grâu în unduiri de rod, ca o lăcrimioară de apă din
care se-adapă, visările, legănările și zările.
Sub pleoapă, zarea se încolăcește într-o
mireasmă, într-o viziune de adevăr,de mit și frumusețe asupra lumii creștine.
În iatacul de verde și soare, mireasma se
pogoară-n pridvoare, în proaspete scânteieri de azi și de ieri, într-o doldora
risipă, în tăcerea de-o clipă, în zbor, în iureș și-avânt, între cer și pământ.
Dialogul admiratorului cu salcâmul
înflorit se înalță sonor de la pământ spre cer, din zonele senzoriale spre cele
ale intelectului, îndrăznind spre lumina serafică, spre culmile spiritului.
Aurora salcâmului înflorit pare o infinitate
de efecte diafane într-o tonalitate majoră de sublim!
În împărăția Copacilor, doar doi arbori
regali sunt purtători de destin: Salcâmul
și Stejarul. Niciunul nu se
apleacă. Niciunul nu se îndoaie. Nici nu se frâng precum temerarul Brad.
Stejarul însă crește destul de anevoie.
Prin anul
2016, am plantat pe moșia mea, în Dealul Crucii – Oglinzi – Neamț, cca. 3000 de
puieți de salcâm. Astăzi, ei sunt o Pădure înaltă și încântătoare.
O legiune verde de toată frumusețea,
întărind straja și vigilența la hotarele legendarei păduri a Răzășoaiei !
În jurul Casei Cărților mele, am plantat de
1 April – 2024, 14 salcâmași de 3-4 m înălțime. Toți
flutură voioși din flamurile lor verzi. În restul curților am salcâmi mari, falnici ca vâlcenii ori
răzeșii bucovineni.
Norii albi dinspre Răsărit le răsfață
frunțile senine, brumate de rouă.
Privirile aprinse ale Zorilor le proiectează
trunchiul înspre Cer, unde se mai vede încă cercul în care a slujit Vestala
nopții – Luna.
Se
resfiră peste tot parfumul florilor și surâsul enigmatic al zărilor.
De câte ori îmbrățișez cu privirea plină,
mireasma lor de lumină, îmi port dorurile înfrumusețate, cerești, din grădina
vieții mele pământești.
În coroana astrală toate luminile lui cresc
și-nfloresc.
Se cern pe pământ în sacru descânt.
Se răsfiră dintr-o dată, peste iarba verde,
imaculată.
Într-o mireasmă se ridică petalele din
martira țărână a pământului, tină peste înfrumusețata zeiască lumină.
Când se zvârcolește un nestatornic vânt,
mireama lui ia avânt, peste trilurile de pitpalac, zorind chemările din veac.
Nici
un Salcâm
valah n-a fost culcat la pământ de furtună, ci doar de securea vrăjmașului!
Salcâmul e copac-pom, floare, poezie, baladă, doină, folclor,
legendă, sonată, rapsodie, simfonie!
Cu trupul adânc
posternat în țărâna din care am fost ridicat, mă desprind ușor din țâțânile
tinii, ca să slăvesc pe Făcătorul Luminii!
Și Lui, numai Lui să mă-nchin, cât sunt
pâine și vin, cât sunt cer și pământ, scrâșnet și cânt, viață și iubire, moarte
și nemurire!
Parfumul
florilor de salcâm stăruie îmbietor ca mireasma sfinților sau a mucenicilor,
arvună a învierilor, crez al mărturisitorilor, cărăruie de lumină, de luceferi
și de tină, ce ne cuminecă lin sub al nostru cer senin!
Salcâmule
de la drum – efigie de album,
printr-un cântec sfânt de doină, peste arșiți, sloate, moină, te impui
stăruitor, Străjer al românilor, peste pajiște de zări, peste munți și peste
mări, peste aprige văzduhuri, peste diafane duhuri, peste crestele de piatră,
peste sfânta noastră Vatră!
26 Mai 2024 – Descoperirea sfintelor moaște
ale Mărturisitorului Crucii - Ioan
Ianolide
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu