Spiritul
lui Avram Iancu încă nu are tihnă
Col.
(r) Dr. Gheorghe Cristache
22
Mai 2024
În anul 1824 la „vremea cireşelor”, în satul Vidra de
Sus, pe valea îngustă a Arieşului, în inima munţilor Apuseni, s-a născut cel
care avea să fie „craiul munţilor” sau, aşa cum îl vor numi, în anii viforoşi
ai revoluţiei, buciumanele Apusenilor, „crăişorul nostru”, revoluţionarul
înflăcărat, apărătorul dârz şi slujitorul devotat al naţiunii sale. Avram
Iancu, a cărui viaţă a căpătat o aureolă de legendă încă din timpul Revoluţiei
de la 1848, a fost, cum remarca un biograf contemporan al său „cel dintâi om
învăţat ieşit din opincă, ridicat dintre moţi prin învăţătură, dar
înţelegându-le profund durerile şi năzuinţele, refuzând vreodată a-i părăsi şi
dedicându-şi până la sfârşit viaţa viitorului lor”.
Fiul lui Alexandru Iancu, jude sătesc şi paznic al
pădurilor fiscului şi al Mariei Gligor şi cel ce se considera nepot al marelui
Horea, antemergătorul său din 1784 în lumea moţilor şi-a dovedit din tinereţe
ataşamentul pentru ideile înnoitoare şi ura faţă de sistemul rânduielilor
feudale, faţă de asuprirea naţiunii sale. „Tată! - spunea el lui Alexandru
Iancu - nu-i bună rânduiala de acum! Trebuie schimbată! Unii să moară de
flămânzi, iar alţii să crape de sătui?” Tot el, asistând la dezbaterile Dietei
de la Cluj şi constatând lipsa oricărei perspective de îmbunătăţire a situaţiei
ţărănimii transilvănene, a rostit cuvintele memorabile care aveau să-i devină
un adevărat îndreptar: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare vei putea
convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea!”.
După terminarea studiilor în drept şi filosofie, Avram
Iancu, alături de alţi tineri jurişti români şi-a desăvârşit practica de avocat
printre „canceliştii” Tabulei Regeşti (Curtea de Apel) din Târgu Mureş. Acolo a
desfăşurat o intensă activitate politică, dezbătând îndelung cu colegii români
şi maghiari problemele în faţa cărora se găsea Transilvania, îndeosebi după ce
flăcările revoluţiei burgheze izbucniseră în Franţa şi Italia. În a doua
jumătate a lunii martie 1848, perioadă de plină efervescenţă revoluţionară,
Iancu, deși a semnat memoriul revoluţionarilor întocmit de colegii săi de la
Curtea de Apel de la Târgu Mureș, dar cerând răspicat „desfiinţarea robotelor,
fără despăgubire sau moarte”. Refuzul recunoaşterii drepturilor naţionale ale
românilor transilvăneni şi intenţia de a se trece la înfăptuirea unei uniuni
forţate a Transilvaniei cu Ungaria au complicat raporturile „canceliştilor”
români din Târgu Mureş cu colegii lor maghiari.
Iancu a plecat în Apuseni, fiind apoi prezent la
începutul lunii aprilie la Blaj, unde a avut loc prima consfătuire a
fruntaşilor revoluţionari români. Tânărul de 24 de ani se bucura de
popularitate în rândul compatrioţilor săi, pe care-i îndemna ca, odată cu lupta
pentru înlăturarea rânduielilor feudale, să aibă „curajul întru apărarea cauzei
naţionale”. A cutreierat neobosit Munţii Apuseni, pregătind Adunarea de la Blaj
din 30 aprilie, la care a participat împreună cu Ioan Buteanu. În fruntea
câtorva zeci de mii de moţi, s-a reîntors la Blaj, la măreaţa adunare din
2-4/14-16 mai. Iancu era acum binecunoscut, se bucura de autoritate în rândul
mulţimii şi i-a revenit sarcina de a organiza poporul în cete şi prin aceasta
de a-i înzeci forţele. „Uitaţi-vă pe câmp, românilor, scria Alecu Russo, martor
moldovean al evenimentului, cuvintele Iancului: „suntem mulţi ca cucuruzul
brazilor, suntem mulţi şi tari...”.
În mod firesc, Iancu a fost ales membru al Comitetului
Naţional Român. „Nici nu se ştie din istorie – remarca un biograf al său – ca
un popor sau vreo oaste să fi dăruit pe povăţuitorul său cu atâta încredere şi
cu o aşa sinceră alipire cum au dăruit muntenii pe Iancu”. După Adunarea de la
Blaj şi mai ales după ce dorinţele româneşti au fost nesocotite, Avram Iancu a
desfăşurat o susţinută activitate de pregătire politică a moţilor. El a căutat
să obţină din partea autorităţilor rezolvarea echitabilă a problemelor care se
acumulaseră de-a lungul anilor şi care fuseseră puse din nou la ordinea zilei
de către revoluţia aflată în plină desfăşurare. Repetatele brutalităţi la
adresa ţărănimii române şi mai ales masacrul de la Mihalţ de la începutul lunii
iunie 1848 căruia îi cad victime numeroşi iobagi români, l-au convins pe Iancu
şi pe ceilalți fruntaşi revoluţionari că era necesară şi pregătirea militară a
moţilor. Acestora, tânărul fruntaş revoluţionar le-a spus cu prilejul târgului
de la Câmpeni: „Să vă faceţi lănci şi să vă îndreptaţi coasele!”.
În acea perioadă, așa cum remarca un reprezentant al
autorităților, „Avram Iancu stăpâneşte deplin poporul din acest ţinut, care i
se supune orbeşte”. La chemarea lui a avut loc „o demonstraţie generală în
munte” şi întreaga zonă a Munţilor Apuseni a început să se transforme într-un
uriaş câmp de luptă. Conflictele de ordin social, care au opus pe iobagii
români - majoritatea populaţiei Transilvaniei – nobililor maghiari, ca şi
încercarea conducătorilor revoluţiei maghiare de a realiza în mod arbitrar unirea
Transilvaniei cu Ungaria au sfârşit prin a aduce cele două revoluţii, cea
română şi cea maghiară, într-un tragic conflict, în loc să se sprijine
reciproc. Într-o atmosferă de mare încordare politică, s-a desfăşurat la Blaj,
în septembrie 1848, o nouă adunare, la care participanţii au venit înarmaţi,
întrucât în numeroase localităţi din Transilvania revoluţionarii români
fuseseră atacaţi de reacţiunea feudală, care se împotrivea cererilor lor
legitime. La aceasta s-a adăugat împrejurarea nefericită că unii fruntaşi ai
revoluţiei maghiare nu au înţeles că trebuia rezolvată şi problema naţională,
recunoscându-se drepturile românilor din Transilvania. Pentru ei „Unio Trium
Nationum” încă le bântuia mintea și spiritul. „Pretenţiile noastre sunt sfinte.
Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ” declara Avram Iancu zecilor de mii de
oameni adunați pentru a-l asculta și a-l urma.
În situaţia care se crease, el vedea în înarmarea şi
lupta mulţimilor calea cea mai sigură pentru obţinerea recunoaşterii
drepturilor naţiunii sale. Adunarea românilor transilvăneni a respins uniunea
Transilvaniei cu Ungaria și s-a pronunţat pentru înfiinţarea unei gărzi
naţionale româneşti şi pentru convocarea unei diete pe baza reprezentării
proporţionale a naţionalităţilor. În luna octombrie s-a trecut la organizarea
armată a legiunilor româneşti pentru apărarea revendicărilor revoluţionare ale
naţiunii. Lui Avram Iancu i-a revenit comanda Legiunii Auraria Gemina, cu
centrul la Câmpeni, dar în fapt, autoritatea sa militară s-a întins, în scurt
timp, asupra întregii armate populare româneşti. În concepţia organizatorilor
săi, această oaste de ţărani avea menirea de a contribui ca Transilvania să
devină şi pe plan politico-administrativ ceea ce era în majoritatea ei pe plan
etnic: o ţară românească. Ostașii Iancului au fost slab înarmaţi - cu lănci,
furci, coase şi doar în mică măsură cu arme de foc şi cu tunuri de cireş, ceea
ce nu i-a împiedicat însă să se afirme pe câmpul de luptă ca o forţă de care
trebuia să se ţină seama. În paralel cu desfăşurarea acţiunilor militare, avea
loc în regiunile controlate de legiunile româneşti constituirea administraţiei
româneşti pe baze democratice. Respectându-se proporţia naţională în alegerea
dregătorilor prefecturilor din comitatele Zarand, Hunedoara, Alba Inferioară,
Cetatea de Baltă, Făgăraş, a fost creată o nouă administraţie. Cu ajutorul ei
au început să fie puse în aplicare principalele obiective ale revoluţiei
româneşti, pe care miile de moţi erau hotărâţi să le apere cu arma în mână. În
fruntea oştenilor săi, Avram Iancu a transformat Munții Apuseni într-o
puternică cetate, ducând o luptă de rezistenţă naţională şi afirmând astfel
drepturile legitime ale poporului său.
Departe de a fi un duşman al altor popoare, Iancu nu a
urmărit alte scopuri în afara apărării programului revoluţionar exprimat
limpede în adunările de la Blaj. „… Dorim ca fiii aceleiaşi mame să avem
acelaşi amic şi inamic cu maghiarii” - spusese el în iunie 1849 în scrisoarea
adresată deputatului român Ioan Gozman - Este evident că o satisfacere a
justificatelor revendicări româneşti ar fi pus capăt luptelor tragice, dar, în
pofida vederilor înaintate ale unor conducători revoluţionari maghiari, printre
care Tancsics Mihaly ori Teleki Laszlo, acest scop a fost atins cu mare
întârziere – în momentul când deznodământul tragic al revoluţiei nu mai putea
fi evitat. Avram Iancu era conştient că vinovaţii principali pentru situaţia
creată erau „aristocraţii conservatori care nu voiesc libertatea practicată
între naţiunile transilvane”. Avram Iancu caracteriza aceeaşi nobilime drept
„vermele care roade şi rădăcina, şi sapă temelia viitorului propriului lor
popor”.
Timp de peste o jumătate de an, sub conducerea lui
Avram Iancu, Munţii Apuseni au devenit inexpugnabili, ostaşii ţărani rezistând
şi respingând înverşunatele atacuri lansate împotriva lor. Nicolae Bălcescu, în
impresiile sale din timpul vizitei la Avram Iancu, în cetatea Munților Apuseni
scria: „În acea vreme, când inima îmi era zdrobită, căci în toate părţile
vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmanii străini fusei
fericit a găsi acolo, pe acele piscuri uriaşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate
şi o vieaţă românească, înfocată şi puternică”.
Principala semnificaţie a rezistenţei din Munţii
Apuseni constă în faptul că lupta desfăşurată sub îndrumarea lui Iancu a
devenit simbolul rezistenţei unui întreg popor, Iancu însuşi înţelegând că el
nu reprezenta numai pe românii transilvăneni, ci întreaga naţiune română. De
aceea, în ianuarie 1849 a avut loc la Zlatna o consfătuire pentru a se dezbate
„soarta naţiunii române” la care au luat parte exilaţii revoluţionari din Ţara
Românească, moldoveanul Ionescu de la Brad şi, desigur, comandanţii oastei moţeşti.
Contactele pe care Avram Iancu le-a avut cu tinerii revoluţionari munteni,
dintre care unii au luptat alături de el ca tribuni, lungile sale convorbiri
din vara anului 1849 cu Nicolae Bălcescu, l-au făcut să înţeleagă mai bine
larga perspectivă naţională în care se încadra rezistenţa românilor din Munţii
Apuseni, precum şi necesitatea de a găsi modalităţi de armonizare a intereselor
revoluţiei române cu cele ale revoluţiei maghiare şi de a acţiona cu forţe
unite împotriva reacţiunii.
În ceea ce-l privea pe Avram Iancu, el fusese
partizanul luptei comune cu poporul maghiar pentru libertate, dar neînţelegerea
problemei naţionale de către guvernul revoluţionar maghiar a împiedicat această
luptă comună. „Libertate, egalitate, frăţietate” – definea el ţelurile celor pe
care-i conducea. „Principiile acestea sunt deviza noastră, tezaurul cel mai
scump şi obiectul cel mai sfânt.” El considera – şi a scris aceasta la
sfârşitul lunii iunie locotenent colonelului Simanffy şi deputatului român Gozman
– că tragica înfruntare ce avea loc între cele două revoluţii era nefirească şi
totodată inutilă: „între noi şi voi - arăta el - armele niciodată nu pot
hotărî”. Dându-şi seama că „un element gigantic” - intervenţia armatelor
contrarevoluţionare habsburgice şi ţariste – ameninţa existenţa ambelor
revoluţii, el era sigur, totodată, că „maghiarul de existenţă şi viitor nu
poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar”. „Noi suntem oamenii
libertăţii – definea el lui Gozman poziţia sa. Pentru asta ne-am revoltat,
pentru asta ne-am vărsat şi suntem hotărâţi a ne vărsa sângele”. Luptând
„pentru libertatea noastră cea asuprită” arătând limpede că „răscularea... nu
s-a întâmplat prin amăgirea Austriei”, ci având drept pricină „nerecunoaşterea
naţionalităţii politice, tiraniile şi barbariile conservatorilor şi
aristocraţilor”, Iancu era gata a opri luptele, oferind „fraţilor maghiari”
prietenia, cerându-le însă „se se garanteze naţionalitatea, pe temeiul
dreptului egal”.
Asumându-şi misiunea istorică şi revoluţionară de a
împăca cele două tabere, Nicolae Bălcescu a purtat îndelungi şi stăruitoare
negocieri cu conducătorii revoluției maghiare. Când Bălceascu şi Bolliac au
ajuns la sfârşitul acestor negocieri şi au încheiat „Proiectul de pacificare”
era, din nefericire, prea târziu, armatele imperiilor absolutiste fiind pe
punctul de a înăbuşi lupta revoluţionară. Dar chiar şi în aceste împrejurări
grele, Iancu şi-a dovedit dorinţa sa de conlucrare, ordonând unităţilor sale să
înceteze orice luptă împotriva armatei revoluţionare maghiare şi dând acesteia
posibilitatea să-şi concentreze eforturile în vederea luptei împotriva trupelor
intervenţioniste. Peste veac răsună îndemnul „Craiului munţilor” din iunie
1849: „Firea ne-au aşezat în una patrie, ca împreună să asudăm cultivând-o şi
împreună să gustăm şi să-i sugem dulceaţa fructelor ei”.
Avram Iancu a privit cu evidentă rezervă victoria
armatelor intervenţioniste. În anii imediat următori revoluţiei, el a luat
parte la acţiunea revendicativă a fruntaşilor români transilvăneni, desfăşurând
în acelaşi timp o bogată activitate pentru apărarea populaţiei Munţilor Apuseni
împotriva numeroaselor abuzuri din partea autorităţilor imperiale. În
Transilvania şi la Viena, el s-a considerat şi pe mai departe reprezentantul
celor mulţi, a apărat dreptul moţilor, al „adânc jignitul popor al munţilor”.
Nu a primit onorurile ce i se cuveneau, cerând ca „mai întâi să se decoreze
naţiunea cu împlinirea promisiunilor” şi chiar a avut curajul de a refuza să-l
întâlnească pe împărat când acesta a vizitat Apusenii în vara anului 1852. El a
şi fost arestat, pentru scurt timp, de către autorităţile habsburgice,
„prietenul făţarnic” care profitase de izbânzile sale.
Colindând satele Munţilor Apuseni, dezamăgit şi
zdruncinat, Iancu se caracteriza acum cu durere: „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra
lui Iancu. Iancu e mort”. Dar omul acesta deosebit, care îşi concentrase
durerea şi suferinţele în cântecul fluierului său, pe care poporul îl asculta
„cu o jale adâncă amestecată cu pietate”, dând impresia, cum îl vedea în 1865
Aron Densușianu, că „sunt figurile din cetatea împietrită din poveste” – deşi
acum cu minţile zdruncinate, nu şi-a pierdut niciodată imaginea dimensiunilor personalităţii
sale. În 1871, doar cu un an înaintea morţii, el semna încă plin de demnitate
„avocat şi general şi prefect al Legiunii Auraria Gemina”.
Dar sfârşitul său se apropia. La 10 septembrie 1872,
inima lui Iancu a încetat să bată. Trei zile mai târziu, poporul l-a condus pe
ultimul drum, el fiind îngropat sub stejarul lui Horea, la Ţebea, cei doi eroi
găsindu-se astfel reuniţi simbolic peste veac. „Îl plânge Ardealul, scumpa sa
patrie şi poporul român, pentru al cărui nume, libertate şi existenţă a purtat
spada română şi a băgat frica şi respect în oasele boierilor”. „Naţiunea
întreagă de la mare până la munţi este în doliu” scria în acele zile ziarul
„Federaţiunea”. „Eroul nepătat din 1848”, cum îl numea la moartea sa Iosif
Vulcan, păstrat şi astăzi în inima şi în amintirea naţiunii, îşi are numele
înscris în Cartea de aur a naţiunii române.
Avram Iancu, cunoscut și sub numele de „craiul
munților” sau „crăișorul nostru”, a fost un revoluționar pasionat și lider al
luptei pentru drepturile naționale și sociale ale românilor din Transilvania în
timpul Revoluției de la 1848. Născut în 1824 în satul Vidra de Sus din munții
Apuseni, Iancu provenea dintr-o familie de moți și a fost influențat de ideile
înnoitoare ale vremii și de dorința de a lupta împotriva asupririi naționale și
sociale.
După absolvirea studiilor în drept și filosofie, Iancu
și-a desfășurat activitatea ca avocat și s-a implicat intens în viața politică
a Transilvaniei. El a fost unul dintre liderii revoluției românești din 1848,
participând la adunările de la Blaj și la organizarea armatei locale pentru
apărarea drepturilor naționale și sociale. Sub conducerea sa, Munții Apuseni au
devenit un simbol al rezistenței împotriva autorităților opresive.
Iancu a încercat să promoveze o colaborare între
români și maghiari pentru lupta comună pentru libertate și dreptate, dar
conflictele dintre cele două naționalități și intervenția armatelor străine au
împiedicat realizarea acestei alianțe. Cu toate acestea, Iancu a rămas un
apărător dedicat al cauzei naționale și sociale, refuzând să renunțe la luptă
chiar și în fața obstacolelor imense.
După înfrângerea revoluției, Iancu a continuat să
lupte pentru drepturile românilor din Transilvania și să se opună autorităților
habsburgice. El a fost arestat și persecutat, dar nu și-a pierdut demnitatea și
hotărârea de a-și apăra poporul și principiile în care credea.
Avram Iancu a murit în 1872, fiind plâns și omagiat de
întreaga națiune română pentru sacrificiul său și pentru devotamentul său față
de libertate și dreptate. Numele său rămâne înscris în istoria și în inima
poporului român, ca unul dintre cei mai mari eroi și lideri ai luptei pentru
independență și dreptate socială.
----------------------------------------
sursa – „Dincolo de orizonturi”, Anul IX,
Nr. 17 aprilie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu