OVIDIU PAPADIMA – o Flacără a „GÂNDIRII” românești
„Într-un
Gânditor mare regăsești adesea – Ce uimire!,
lumea
miraculoasă, stranie, diformă, superbă,
visată,
semănând cu lumea din tine.” (Pan
Izverna)
Toate marile personalități, în diferitele
epoci ale istoriei noastre precum: mame, dascăli, genii, profeți, eroi,
martiri, mărturisitori și sfinți ai Neamului, surprind în sufletul lor aprins
și cuprind în inima lor dogoritoare, Icoana autohtonismului și Aura ortodoxiei
noastre!
Toate aceste mari personalități prin
viziunea lor, prin trăsăturile lor expresive, fizice, morale, intelectuale,
culturale, artistice, spirituale, care reprezintă spiritul unei întregi
națiuni, dobândesc pentru posteritate, chiar eternitate, Icoana unei rare
frumuseți, în care se reflectă dimensiunea esențială a Neamului, a Nației, a
poporului, a comunității lor prezente!
Toate aceste mari personalități, verigă cu
verigă alcătuiesc lanțul de aur al unei deveniri determinate care alcătuiesc pentru
totdeauna cultura națională – Pantheonul nostru spiritual!
Toate aceste mari personalități
înmănunchiate de un spațiu și un timp s-au ridicat deasupra vremurilor
istorice, către culmile celeste ale spiritului răspândind în jur har,frumusețe
și adevăr!
O boare montană cu mireasmă cromatică a adus
din vestiții munți ai Pindului, o corolă de aromâni printre care Hurmuzachi,
Gojdu, Șaguna, Sbiera, Boldur, Gafencu, Ianolide, Papanace, Papacioc,
Vizirescu, Izverna, Lațcu, Căpitănescu, M.G. Samarineanu, Papadima-tatăl ș.m.a.
Ovidiu Papadima s-a născut la
Sinoe-Constanța, în familia unor demni aromâni, dîrji, evlavioși și
credincioși, în ajunul nașterii Sf. Prooroc Ioan Botezăorul, la 23 Iulie 1909.
În cadrul Colegiului „Al. Papiu Ilarian” –
Târgu Mureș, a fost un elev eminent. A urmat între anii 1928-1931, cursurile
Facultății de Litere și Filosofie din Capitală, situându-se tot între studenții
de merit. După licență a fost profesor preuniversitar și asistent la Academia
de Studii Comerciale.
În urma examenului de capacitate pentru
profesorii de liceu din anul 1935, Ovidiu Papadima s-a clasificat primul pe
țară și surprinzător a cerut orașul Oradea,
care avea liberă o catedră de limba și literatura română la Secția maghiară a
Colegiului „Emanoil Gojdu”. Cetatea
Oradei radia încă prin marea FAMILIE, binecuvântată de inspiratul
și inimosul ei părinte Iosif Vulcan, peste care se simțea clar mireasma
frumuseții poetului nepereche filogeto-dacul Mihail Eminescu.
Cum era un îndrăgostit de frumusețile
paradisiace ale noii sale Patrii, a purces la pas între miracolele naturii,
hărăzite de Dumnezu, cum singur se mândrea deseori între cei cunoscuți: „Am obiceiul să-mi cunosc țara cu talpa
piciorului...” (Gândirea, An IV,
Nr. 3-4/ 1995)
S-a minunat de mărețele Cetăți dacice ale
Ponorului, Cetatea Rădesei, în jurul cărora stăruiau peșterile Unceasa, Focul
viu, Meziad, „Peștera cu oase”, Stâna
de Vale, Valea Iadei, Poiana Florilor, Pridvorul Custurii, Moara Dracului,
Piatra Tâlharului și multe alte locuri de basm.
Ca profesor și-a apropiat câțiva colegi de
seamă ori colaboratori la diferite publicații orădene: Octav Șuluțiu, coleg de
studenție și profesor de franceză, Theodor Neș, directorul colegiului, colaborator
la Transilvania și Societatea de mâine, poetul teleormănean
George A. Petre, care publicase volumul de poezii Dumnezeu, iar alături de Al. Olteanu a fondat binecunoscuta Aurora, Asociația scriitorilor și
ziariștilor fără deosebire de naționalitate.
Au urmat Emil Roșescu,
inițiatorul-realizatorul expoziției „Cartea
de aur”, poetul Ion Șugariu cu celebrul volum „Țara de foc. Înrolat ca sublocotenet pe Frontul de Vest, a căzut
eroic în Cehoslovacia, apărând orașul Brezno, lăsându-ne sângerând Carnetele unui poet căzut în război.
După Șugariu, s-au adăugat Ovidiu Drâmba, născut în Marginea de
Bihor, Traian Blajovici directorul Bibliotecii județene Bihor, Gheorghe Bulgăr
un specialist în lingvistică, Ion Buta președintele clubului turistic Oradea,
ctitorul Stânei de Vale ș.a.
A avut bucuria cunoașterii familiei Florica
și M.G. Samarineanu, dârji aromâni, mari pasionați de literatură, el fiind autorul
volumului Șoapta clipelor trăite, al volumului
de poezii Tablouri din Pind și romanele Romanță fără note și Kyazim,
care au pus bazele unor străluciri
orădene: Sentinela de la Vest, Gazeta de
Vest, Vestul românesc, Cele trei Crișuri etc.
Soarta i-a surâs privilegiul colaborării la
faimoasa FAMILIE a lui Iosif Vulcan. Ovidiu Papadima era format deja ca
cronicar literar la sânul celebrei reviste din Capitală GÂNDIREA, din perioada
anilor 1932-1938, fiind deopotrivă o mișcare elitistă și o erudită revistă. Din
păcate Apocalipsul războiului mondial l-a smuls din acel tărâm de basm și
cultură orădeană, înrolându-l militar. Războiul nu i-a amputat însă colaborarea
la inimoasa FAMILIE – Vulcan și Țara visurilor noastre.
Între 1937-1940 a urmat prin bursa Alexander von
Humboldt, cursuri doctorale în Germania, apoi între 1940-1941 a predat
literatura română la Universitatea din Viena. Venind în țară devine asistentul
profesorului George Călinescu, șef de lucrări la Facultatea de Litere și
Filosofie și cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călineascu.”
În anul 1944 și-a susținut doctoratul în
litere, deschizându-i-se calea strălucită a carierei universitare, dar la scurt
timp regimul roșu instaurat prin grația
regelui Mihai I, l-a întemnițat religios, onorând temutele închisori: Calea
Rahovei, Ghencea, Jilava, Craiova, Gherla, Canal. Eliberat în 1953, i-a fost
arestată polivalența gândirii de eseist, istoric, cronicar literar, folclorist.
După opera de debut din 1941, „O viziune românească a lumii, Ovidiu
Papadima a explorat maxim tărâmul Folclorului nostru național, reușind cu
succes să alcătuiască o Antologie a
poeziei populare, intitulată sugestiv: CU
CÎT CÎNT, ATÎTA SÎNT, Ed.Minerva, Buc.,1987, căreia i-a adăugat o serie de
monografii și volume de eseuri, iar după urcarea la ceruri i-a urmat cartea Evocări în care i-a îmbrățișat pe
Nichifor Crainic, Doctorul N.C. Paulescu, Lucian Blaga, Radu Gyr, Mateiu
Caragiale, Vasile Voiculescu, D. Caracostea, I. Agârbiceanu, G. Călinescu
ș.m.a.
Poezia
lui Nichifor Crainic
După elogiul eseisticii și al ziaristicii
marelui teolog Nichifor Crainic, a urmat venerarea poeziei acestui Corifeu al
liricii religioase, afirmând că, „poezia
lui Nichifor Crainic a avut destinul tragic, în măreția și nedreptățile sale,
ale tuturor premergătorilor, consacrându-se ca poetul calmului șesurilor
Dunării; al energiei îndurerate din anii de restriște ai războiului; al
nostalgiilor țăranului depărtat de lumea lui; al dragostei noastre profane de
viață; al religiozității noastre organice;
al adâncurilor
primare ale folclorului; ale formulărilor clare ale tradiției... Ca atare, în
simetriile clare ale versului său cu egală solicitudine, tot ceea ce simte că,
pornind din sufletul și din gândul său, se poate întâlni în vreun punct cu
gândurile și sufletul neamului.” (Gândirea, Anul II, Nr. 4/1993)
Doctorul Paulescu sau Biruința Sufletului
Acest titan al Medicinii, al dacoromânismului, al
conștiinței și-al tradiției noastre ortodoxe, a adus atâta sens în viața sa
pământească scurtă, cât nu au realizat alții în decurs de secole.
„Savantul
acesta atât de ciudat, atât de deosebit,- cu inteligența lui rece și precisă,
ca o lamă de bisturiu, trăind într-o nespus de rară și fermecătoare armonie cu
un suflet arzător creștin, și-a prelungit și după moarte liniile întoarse
straniu ale vieții, într-un destin tot atât de singular, acela de a fi prin
spiritul său în cea mai frământată actualitate, în timp ce imaginea lui se
afundă din ce în ce, palidă și bună ca și în timpul vieții, în mările imense de
fum și de singurătăți ale uitării...
Pentru el,
știința și credința alcătuiau un tot armonic de gândire și de viață, fiindcă
ele se împlineau, se sprijineau una de alta. Sufletul lui creștin, căuta
tiparul mâinii lui Dumnezeu în creațiune, iar spiritul său de om de știință
căuta în legile dumnezeești logica și precizia neșovăitoare a laboratorului.” (ibid.)
Miorița
Aruncând și o scurtă privire, dar intensă și
profundă asupra capodoperei populare Miorița,
îi surprinde întreaga arhitectură constituită ancestral, cosmogonic din această
„întrepătrundere desăvârșită a tainelor
cosmosului cu amănuntele vieții pământești de toate zilele..., astfel că
valorile de artă ale Mioriței s-au ridicat din adâncurile firii pământești până
la splendorile vieții cosmice, într-una din capodoperele literaturii întregii
omeniri.”(Gândirea Anul IV,Nr.3-4/1995)
Drumurile sufletești ale lui L.Blaga
Prin voia Bunului Dumnezeu, a Neamului, a Națiunii
noastre primordiale i-a fost hărăzit o VATRĂ de așezare spiritual-religioasă, a
cărei cultură și credință, prin ctitorirea de gând, de cuvânt, de faptă, prin har,
spirit, artă și opere nemuritoare, ce s-au revărsat înfloritor și roditor peste
întreaga albie a omenirii doritoare de sens și strălucire.
„Scrisul
lui Lucian Blaga e una dintre mărturiile cele mai dătătoare de nădejdi, ale
posibilităților noastre de a aduce cândva rod deosebit și vrednic de a fi
căutat, în marile recolte sufletești ale lumii; de a ne împinge seva solului
propriu până la înflorirea înaltă a unor petale care să poată îmbogăți, fără
îngăduințe, corola de vis a omenirii...
Sunetul
fundamental, adânc, al poeziei lui Lucian Blaga este ecoul grav al unui dureros
proces de căutare.”(Gândirea Anul IV,Nr.1-2/1995)
Distinsul eseist și eruditul monograf aromân Ovidiu Papadima, ne-a lăsat
și o amintire și din gulagul comunist oferit
cu prisosință Elitelor spirituale naționale, de regimul concentraționar
instaurat prin voia și trădarea regelui Mihai I și-a camarilei sale, care au
legalizat bolșevismul în țara noastră predată prin lașitate, crimă și mojicie, sovieticilor
cotropitori și prădători.
Dincolo de infernul permanent ce sălășluia
în sinistrul Reduit al odioasei
temnițe subpământene Jilava, scriitorul Ovidiu Papadima, ne introduce într-o
atmosferă feerică de primăvară, când Natura își croiește haina verde, divină
pentru întâmpinarea Învierii Domnului.
Harul Duhului Sfânt le-a înlesnit camarazilor
întemnițați religios, organizarea în celula neîncăpătoare a unei Universități populare, pentru pregătirea
unui astfel de miracol divin.
„Ca
profesori apelasem aici la universitarii din celulă (o cameră croită pentru
60 de persoane, înghesuia cu îngăduința
conducerii sistemului ateo-comunist,cca. 160 de întemnițați religios): col. Voropchievici; col. Mircea Tomescu;
Costache Sturzu; Ovidiu Papadima; N. Georgescu-Cocoș, mâna dreaptă a lui Iorga
la conducerea gazetei „Neamul Românesc”; Zoltan Franyo – prieten al românilor,
cunoscător profund al poeziei lui Eminescu și traducător în limbile maghiară și
germană al versurilor poetului.
Bunăoară eu am
vorbit în primul semestru despre Alecsandri, drumul vieții și al creației sale,
iar în al doilea semestru despre Zahei orbul, romanul lui V. Voiculescu...
De Înviere,
colegii din celula situată la capătul galeriei, m-au rugat să vin la ei și să
le vorbesc despre ouăle roșii de Paști. Am început tocmai de la mitologiile
asiatice, care vorbeau despre nașterea cosmosului dintr-un OU primordial și am
terminat analizând celebra poezie a lui Ion Barbu, Oul dogmatic.” (Gândirea Anul
IV, Nr. 1-2/ 1995)
Antologia – prin
termenul get-trac, - anthologion însemnează alegerea a ceea ce e mai frumos din toate
realizările de artă. Adunătorul unei Antologii a fost întotdeauna un
îndrăgostit de frumos, alcătuind astfel o Corolă sclipitoare din bogata
colecție a creatorilor de splendori, parcurgând întinderi mari din domeniul
artei literare, fiind în egală măsură subiectiv și obiectiv.
„În
folclor, autorul e unul singur, în mii și mii de ipostaze individuale
caleidoscopice: poporul. Publicul este tot el; fie omul singur, care cântă o
doină pentru el însuși, pentru a-și ușura sufletul; fie fata sau flăcăul ce
cântă pentru a fi auzit de „celălalt”, comunicându-i aleanul dragostei; fie
ceata de țărani care cântă împreună la prășit, la secerat, la cosit, la tăiatul
pădurii, pe drum la plecarea și la întoarcerea de la lucru.
La șezătoare, la
nuntă sau la înmormântare, la ceremoniile agrare de fructificare sau de
sărbătoare a recoltei, la povestirile sau cântecele de seară din jurul focului
– autorul și publicul se dedublează: există cel ce spune sau cântă, dar există și
cei care ascultă și privesc.” (CU CÎT CÎNT, ATÎTA SÎNT, Antologia..., op.
cit., p. 5-6)
CÎNTECUL – ca expresie a vieții sufletești
Cântecul e șoapta, bucuria, ritmul, dorul, armonia,
lumina țâșnite din CUVÂNTUL dumnezeesc, pentru a încânta pe pămât sufletul
frumos al Omului, spre a-l urca la LOGOSUL ceresc!
Cântecul sublim alături de Cuvântul ales sunt
aripile sufletului spiritual al valahului credincios! Cântecul sublim și
Cuvântul ales sunt cele mai nobile expresii ale Vieții sufletești!
Poezia creștin-ortodoxă care e o esență de
muzică cultă, filosofie pură, armonie celestă este un înainte mergător al
întregii creații posthristice geto-daco- române de la Ap. Pavel încoace.
„Foaie
verde lemn uscat,/ De oftat ce-am tot oftat/ Soarele s-a-ntunecat,/ Luna n-a
mai luminat.// De oftat ce-am oftat tare,/ Nici soarele nu răsare,/ Nici luna
lumină n-are,/ Nici pe câmp nu crește-o floare.// Cui a lăsat oftatul, Ierte-i
Domnul păcatul,/ Că omul dacă oftează,/ Inima-și mai ușurează.// Foicică bob
mărunt,/ De oftat și de urât/ Sufletul mi-am amărât,/ Viața mi-am posomorât.”
(G.Dem. Teodorescu, Muntenia; De la Petrea Crețu Șolcan;cf. Antologia...)
„Doamne,
la inima mea/ Este-un râu și-o fântânea:/ Râul de dor s-a făcut,/ Fântâna de
gândul mult.”(Cicerone Theodorescu, Com. Nădăștie-Alba; De la Ion Buric
Judele; cf. Antologia...)
„Cine
m-aude cântând/ Zice că n-am nici un gând;/ Dar atâtea gânduri am/ Câte zile-s
într-un an;/ Ș-atâtea gânduri mă mâncă/ Câte păsărele cântă;/ Atâtea gânduri mă
bat/ Câte frunze-s pe un brad.// Așa mă bat gândurile,/ Ca pe murg oblâncurile./
Și muntele care-i munte/ Și el are gânduri multe,/ Iară eu un junișan/ Gânduri
multe cum să n-am?” (Seb Bornemisa,Transilvania)
Cuvântul ales și cântecul sublim, Poezia și
Muzica, Armonia și Frumosul nu se întâlnesc doar la marile momente solemne. Ele
se întrunesc în viața dacoromânului, clipă de clipă, zi de zi. „Credem că o antologie de acest gen ar
dezvălui fațete și relații puțin cunoscute, din poezia noastră populară, dacă
ea s-ar organiza pe principiul acesta: al urmăririi felului în care cântecul
popular însoțește viața omului de la leagăn până la mormânt, în toate momentele
ei semnificative.” Ovidiu Papadima, Antologia...op.
cit.)
Fiecare mare creator, gânditor din toate
epocile istorice ale Neamului nostru, prin viața și opera lui este în egală
măsură, Măsură a izvorului nemuritor al Folclorului, care însoțește viața
omului de la naștere spre trecere și renaștere, în toate momentele lui sacre, semnificative!
Eseu dedicat în mod expres marilor
orădeni, prestigioșii mei prieteni: George Roca, de ziua nașterii sale
și istoricului militar, prolific scriitor dr. Constantin Moșincat.
13 Iulie 2024
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu