Mama
ei de viață!
Gabriel
Ben Meron
Jul
11, 2024
Duminică,
de la 7.30 până la 11 noaptea în sala de operații, un caz după altul, fără
pauze, că doar suntem într-un spital particular.
Luni și marți la fel.
Marți noaptea. Ajunsă acasă pe la miezul nopții,
timpul rămas până a doua zi se împarte între duș, o îmbucătură și încercarea de
a adormi, o treabă foarte grea – oboseala, tensiunea, gândul la ziua de mâine,
toate alungă somnul binefăcător. Dar omul trebuie să-și câștige pâinea, nu are
încotro…
Miercuri, ora 7.30. Două cazuri, doi copii, unul după
altul. Inducția anesteziei generale, operația care ține cam trei sferturi de
oră, transferul spre camera de trezire și fuga înapoi spre sala de operații.
În sală e frig, cam 15o, ca să prevină transpirația
operatorului. Ferească Cel de Sus să cadă picături de sudoare (nesterile!) de
pe fruntea chirurgului în plaga operatorie.
Dar ea măsoară 1.55 și cântărește 45 Kg și frigul o
pătrunde peste tot.
Ora 10.00. Următorul pacient e o fetiță de 3 ani și
jumătate, strabism bilateral, o intervenție de vreo oră. Totul se desfășoară
normal, doar că e frig. Ea cere o pătură și din când în când moțăie, oboseala
și frigul se întrec cine o s-o adoarmă mai repede.
Răcnetul oftalmologului o trezește: sângele copilului
e negru! Senzorul de pe degetul micuței paciente a căzut pe podea. O privire
rapidă descoperă cauza: vaporizatorul care livrează anestezicul volatil în
sistemul respirator al pacientei a rămas la concentrația de 5%, necesară DOAR
la începutul anesteziei, în loc de 1-1,5%, necesară în continuare.
Stop cardiac. Încercări de resuscitare. Copila e
transferată la un alt spital și a doua zi e declarat decesul.
Urmează discuțiile la nivelul direcției spitalului,
declarațiile la poliție, concedierea.
Are acum în jur de 52-55 ani, e absolventa unei
facultăți de medicină românești, specialistă ATI cu vechime, căsătorită cu un
evreu, emigrată în Israel, divorțată, fără copii. Și acum și fără loc de muncă.
Avocata îi propune să părăsească Israelul, cu diploma
ei va găsi de lucru în multe țări europene.
– Nu plec nicăieri, am făcut o greșeală și voi plăti
pentru ea, aici…
Cineva, un cunoscut sau prieten, îi găsește un ”job”:
medic la un grup de hoteluri de pe malul Mării Moarte (incredibilă potrivire de
nume!!), viața lâncezește, nimic la orizont, doar procesul care o așteaptă.
Declarațiile date de colegi la poliție nu par să
ajute: ”Nu e întâmplător! La ce să te aștepți cu așa un program de muncă, parcă
ai fi ocnaș, și dacă nu te adaptezi, îți pierzi pâinea” încearcă să explice un
coleg cum se lucrează în acel spital.
Ministerul Sănătății îi anulează dreptul de liberă
practică.
După o lungă așteptare, începe procesul.
Din nou se discută amănuntele tragediei din sala de
operație.
Procurorul susține că oboseala se simte, deci
împricinata ar fi trebuit să declare că nu poate face față programului de lucru
absolut inuman.
Un profesor cunoscut, membru al comunității
anesteziștilor israelieni, declară la proces: ”Așa lucrăm cu toții, nu sunt
suficienți medici ATI, nu avem încotro.”
Apărarea aduce la bară un profesor în secția căruia
acuzata și-a făcut rezidența.
Niciun argument nu stă în picioare, nici intervenția
martorului care explică că în momentul acela el, martorul, e foarte obosit. În
noaptea trecută nu a avut timp să doarmă suficient și totuși a condus o oră și
jumătate, 120 Km, ca să depună mărturie la proces.
Asistenta medicală care i-a adus pătura în sala de
operații declară că doctorița a anesteziat fetița și apoi ”s-a pregătit să
doarmă”. Ce remarcă stupidă! Reacţia unui martor că această afirmaţie e la fel
cum ai spune că șofer se urcă la volan, pornește mașina și se pregătește să
doarmă, e anulată ca și cum nu ar fi fost auzită. Nici măcar explicația, ușor
de înțeles pentru un laic, că în prima fază anestezicul volatil e administrat
pe mască, aceasta nu e etanșă, vaporii anestezici se împrăștie în aer și doctorița
i-a absorbit, ceea ce a contribuit la starea de oboseală și la moțăiala din
timpul operației și anesteziei.
Sentința? 8 (opt!!) ani de închisoare.
Tribunalul Suprem respinge recursul. Motivul e clar:
lipsa de responsabilitate a unui medic de a anestezia un pacient și de a se
pregăti să doarmă, în loc să fie vigilent în ceea ce priveşte situația
pacientului anesteziat.
Nimic nu ajută, nici încercările Societății Medicilor
Anesteziști israelieni, nici cele ale Asociației Medicilor din Israel, nici
cererea de amnistie adresată președintelui țării.
Și acum o paranteză. După umila mea părere (întărită
de o căutare pe internet), aceasta a fost cea mai aspră sentință dată unui
medic acuzat de o culpă profesională, nu în Israel, ci în toată lumea!
Aș vrea să aduc doar două exemple, două, dar celebre.
Elvis Presley a decedat de pe urma supradozajului de
sedative. În ultimele sale luni de viață, un medic de medicină generală, fără
cunoștințe de farmacologie, i-a prescris nu mai puțin de 10.000 (!) de doze.
Medicul a fost suspendat pentru trei luni.
Michael Jackson a decedat din cauza unui supradozaj de
propofol, un anestezic, administrat de un medic cardiolog, fără nicio
experiență în domeniul ATI. Mai mult, s-a dovedit că medicul în cauză a folosit
greșit manevrele de resuscitare cardio-respiratorii. În timpul resuscitării,
medicul a folosit telefonul pentru convorbiri particulare și nu a cerut
ajutorul serviciului de urgență 911. A fost condamnat la patru ani de
închisoare și eliberat după mai puțin de doi.
Și acum continuarea ”poveștii”. Anestezista a intrat
în închisoare. După scurt timp, am reușit s-o vizitez.
Îmi fusese rezidentă, credeam că o cunosc, că îi pot
prevedea reacțiile, dar mirarea mea nu a avut limite! Am găsit-o bine
dispusă(!), perfect adaptată la condițiile de detenție și, mai ales, perfect
incorporată în acel mediu, unde ”normalul” reflectă tot ce e anormal, atipic,
imposibil de digerat.
– La bibliotecă mi se dă numai o singură carte pe
lună, poți să-mi aduci o carte data viitoare?
După câțiva ani i se permite să părăsească uneori
închisoarea pentru un sfârșit de săptămână. Nu are unde să stea, apartamentul
l-a închiriat ca să-și îmbunătățească regimul alimentar din închisoare. O
găzduiește o prietenă, iar eu o vizitez de câteva ori și nu știu cum să
reacționez: groază pentru viața de ”acolo”, apreciere entuziastă pentru modul
cum a reușit să treacă peste toate neajunsurile unui sistem care are foarte
puțin în comun cu viața normală și, mai ales, pentru calmul, seninătatea cu
care așteaptă întoarcerea în celulă. Mă frapează lipsa plângerilor, perfecta
adaptare și, mai ales, optimismul incorigibil. Nimic nu e greu sau înjositor, e
ca și cum s-ar afla acolo ca să scrie un reportaj, o carte, și trebuie să se
identifice cu cei întemnițați, altminteri nu ar putea intra în pielea lor și nu
ar putea produce ceva veridic.
După cinci ani și jumătate e eliberată, cu restricția
de a nu părăsi casa după orele 22.00. Care casă? Cea a unei prietene, un
apartament transformat într-un cabinet care nu mai funcționa și pentru care ea
nu va plăti chirie.
Iată ce frumoasă e viața! Ești liberă, gata să-ți
reconstruiești existența. Dar cum?!
Începe o perioadă de căutare de lucru. E primită (fără
salariu!) ca vânzătoare într-o florărie, apoi ca asistentă de cercetare într-un
domeniu medical, dar fericirea e scurtă. În curând e concediată, pentru că ar
fi trebuit să intervieveze pacienți, iar ei îi este interzis orice contact cu
pacienții, simpla ei prezență fiind considerată periculoasă pentru aceștia.
Lucrează ca baby sitter, dă lecții de engleză și e
fericită că are un mic apartament, suficient pentru ea și pentru pisicile ei.
La telefon e veselă, optimistă, plină de energie și, mai ales, nu se plânge.
Primește ajutoare, de ici, de colo, se pare că și-a organizat viața într-un mod
decent. Și se apropie de 70 ani. E singură, are doar o soră într-o țară
îndepărtată, dar are o sumedenie de prieteni.
***
Oare ce mi-a venit, așa deodată, să apelez la memoria
mea, doar parțial afectată de vârstă, pentru a aduce la cunoștință un caz care
pentru unii e de-a dreptul banal? Și ce justificare ar avea compunerea acestui
text, pe care , mulți îl pot considera neimportant? Doctorița în cauză a omorât
un copil, a lăsat o familie îndoliată și și-a primit pedeapsa. Iar măsurile
luate au avut drept scop să prevină alte tragedii, complicații anestezice
fatale, din cauza unui medic incapabil să aibă grijă de proprii săi pacienți.
Iată de ce.
Aseară am primit un mesaj pe WhatsApp. Ca un corolar
al vieții sale palpitante, protagonista acestor întâmplări s-a îmbolnăvit de
COVID 19. Adusă în stare foarte gravă la camera de gardă, într-un spital din
apropiere, i s-a spus că trebuie să fie sedată și ventilată mecanic. Ea a
refuzat și peste câteva zile a decedat, fără a avea pe nimeni apropiat în
preajmă, exact la fel ca în ultimii 10-15 ani ai vieții.
A fost și numai este…
Ca specialistă ATI a tratat și a salvat mii de
pacienți, a fost utilă societății, nu mai puțin ca cel mai distins profesor de
medicină. Iar societatea i-a plătit cu vârf și îndesat pentru faptul că într-o
dimineață, pe la 10.00, după trei zile de muncă în sala de operație (în
după-amiaza dinaintea tragediei, între orele 15.00-23.00, administrase nu mai
puțin de opt anestezii pentru intervenții pe abdomen) nu a observat că
vaporizatorul cu anestezic volatil potent a rămas deschis la concentrația de 5%
în loc de 1,5%.
Așa-i trebuie!
Și să mai zică cineva că viața nu e frumoasă și că
societatea nu îi prețuiește pe cei pentru care scopul existenței este de a-și
ajuta semenii.
PS. Din păcate, nu am ajuns la înmormântare. Ar fi
fost ultimul lucru pe care l-aș fi putut face pentru ea.
Gabriel ben Meron
Sursa: MELANIA RUSU
https://baabel.ro/2024/07/mama-ei-de-viata/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu