Sfântul
Cuvios Rafael
Sfântul Cuvios Rafael s-a născut în anul 1560 în satul
Bursucani, comuna Bălăbanești, județul Galați.
În ziua de pomenire a Sfântului, satul său natal se
umple de o mireasmă de sărbătoare cu totul aparte, dat fiind faptul că
locuitorii îl consideră pe starețul Cuvios „unul de-al lor”.
Tinerețea sfântă
Sfântul Cuvios Rafael și-a petrecut copilăria într-o
zonă în care viața monahală petrecută în liniște deplină era o practică des
întâlnită în vecinătate, în perioada secolului al XVI-lea.
Aceasta ar fi putut reprezenta sămânța de la care a
rodit dorința de a urma calea lui Hristos.
Dorul după cele dumnezeiești îl mână pe tânărul
doritor de cele sfinte de a părăsi satul natal și de a se retrage la Mănăstirea
Agapia Veche din județul Neamț.
În acea perioadă, la Agapia Veche, viețuiau părinți
îmbunătățiți în cele duhovnicești, care se nevoiau ziua și noaptea.
Primind binecuvântarea de a rămâne în mijlocul lor,
feciorul râvnitor nu va mai părăsi vreodată dealurile Agapiei.
Va primi numele Rafael după ce va deveni ucenic al
monahilor ce trăiau aici într-o strânsă legătură duhovnicească.
A deprins obiceiul rugăciunii ascultând sfatul
bătrânilor preoți:
„Roagă-te cu rugăciunea scurtă: «Doamne, Iisuse,
miluiește-mă!» și te vei mântui.
Rugăciunea aceasta îți va fi leac pentru alungarea
urâtului din suflet și vei avea mare mângâiere oriunde te vei întoarce în viața
ta.”
Urmând exemplul monahilor de aici, tânărul Rafael
aspiră la o stare de liniște adâncă pe care o va căuta și o va găsi în acele
locuri binecuvântate după ce va cere permisiunea de a se retrage în
singurătate.
Stareț și duhovnic la mănăstirea de metanie
După o lungă perioadă petrecută într-o profundă asceză
marcată de lipsa contactului cu semenii, Sfântul Cuvios Rafael se alătură
obștii monahale de la Agapia, fiind ales duhovnic.
Sfântul Rafael a fost ales chiar stareț al acestei
mănăstiri.
În toate pomelnicele, atât noi, cât și vechi, precum
și în „Sinodicul mănăstirii”, scris în anul 1869, întocmit după cele mai vechi
pomelnice, la capitolul „Stareți și duhovnici”, părintele Rafael apare al
doilea, după sihastrul Agapie, întemeietorul schitului Agapia Veche, fiind
numit „fericitul stareț Rafail” .
Harul său a făcut ca încă din timpul vieții Sfântul
Rafael să reverse multe minuni către numeroși credincioși care veneau să caute
liniște și binecuvântare în preajma sa.
Sfântul Cuvios Rafael a adormit întru Domnul undeva
între anii 1640-1645, având peste 80 de ani.
Sfântul
Cuvios Partenie
Sfântul Cuvios Partenie a trăit în secolul
al XVII-lea, fiind un urmaș al Cuviosului Rafael și al vechilor sihaștri ai
Mănăstirii Agapia Veche.
A fost ucenic al starețului Eufrosin,
ctitorul mănăstirii din „Livada Părinților”, de la care a și primit tunderea în
monahism.
Însemnările spun că el s-ar fi nevoit în
locul numit „Muntele Scaunele” aflat la un kilometru mai sus de actuala
mănăstire.
Viața urmată de Sfântul Cuvios Partenie
avea o rânduială foarte strictă și anume:
Ziua se ruga în singurătate citind
Psaltirea, pe care o știa pe dinafară, iar la apusul soarelui gusta puțină
pâine și legume fierte.
Apoi toată noaptea rostea rugăciunea
Domnului Iisus, în timp ce împletea coșuri.
Asemene celorlalți părinți nevoitori,
atunci când obosea se odihnea puțin, șezând pe scaune de lemn.
Sfântul Partenie a depus eforturi
considerabile pentru a aduce în cadrul mănăstirii cărți duhovnicești care erau
dificil de procurat în acele vremuri..
Gesturi de acest fel precum și multe
altele au dus la creionarea unui caracter plin de blândețe, așa fiind perceput
de către ceilalți Sfântul Partenie, ca fiind blajin și iubitor de rugăciune.
Unde se găsesc moaștele Sfinților?
Părticele din Moaștele Sfinților Rafael și
Partenie se află la:
Sihăstria de la Agapia Veche și la
Mănăstirea Putna
(sursă: https://pravila.ro/sfintii-cuviosi-rafail-si-partenie-de-la-agapia-veche-21-iulie/
PUTEREA
INIMII
-
Sfantul Luca al Crimeei -
Oricât de îndoielnic li s-ar parea celor
necredinciosi, noi afirmam ca prin intermediul inimii putem percepe anumite
cuvinte ca insuflari ale lui Dumnezeu. Iar aceasta nu sta numai în putinta
celor sfinti. De pilda si eu, asemenea multora, nu o singura data am trait
aceasta extrem de intens si cu o adânca emotie duhovniceasca. Citind sau
ascultând cuvintele Sfintei Scripturi, dintr-o data eram cuprins de un
simtamânt cutremurator ca acestea sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, adresate
nemijlocit mie. Ele sunau pentru mine asemenea unui tunet, asemenea fulgerului
strabateau mintea si inima mea. Absolut pe neasteptate, fraze aparte parca se
desprindeau pentru mine din contextul Scripturii, erau învesmântate în lumina
stralucitoare si se întipareau în chip de nesters în constiinta mea. Si
întotdeauna aceste fraze asemenea fulgerului – cuvinte ale lui Dumnezeu – erau
în acel moment pentru mine cele mai importante si cele mai necesare insuflari,
povatuiri si chiar prorocii, care nestramutat s-au plinit mai târziu. Puterea
lor a fost uneori colosala, cutremuratoare, de necomparat cu puterea unor
oarecare influente psihice.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii,
traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 30-31
CANONIZAREA
SFINȚILOR ÎNCHISORILOR
-PR.
JUSTIN PÂRVU-
Canonizarea sfinților închisorilor
Părinte, Sf. voastră cum vedeţi cinstirea acestor
martiri anticomunişti înainte de canonizarea propriu-zisă, prin facerea de
icoane şi acatiste?
Eu văd în aceste manifestări un lucru foarte bun,
pentru că viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin
faptele lor, prin toată conduita lor. Ei au trăit şi încă mai trăiesc în
mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în sfârşit, că din frageda lor tinereţe
s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai
important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi
noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei.
Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei
sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni. Însă au
intervenit şi aşa am obţinut pe cuvioasa Parascheva. Aşa am obţinut icoane
făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au
fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă. Și ei, domnitorii
noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi
apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am
trecut în decurs. Moaşte şi icoane care au acoperit pământul cu rugăciunea şi
cu prezenţa lor.
Dumnezeu alături de România prin jertfa lor
Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti
tineri care au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor
în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de
Ortodoxia românească. Și totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi,
să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu
prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor. Și să ne
închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi.
Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi
neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi. Și vom putea avea
îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au
trecut prin cenzura asta bolşevică. Și bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi
polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort
puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a
fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de
esenţa acestui adevăr ortodox. Încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu
mult toate aceste ţări din jurul nostru.
(Extras din volumele „Ne vorbește
Părintele Justin”
Sfântul
Cuvios David din Tesalonic
Sfântul Cuvios David s-a născut și a crescut în marea
cetate a Tesalonicului. Încă de mic copil i-a plăcut nevoința, lepădându-se de
lume și de toate tentațiile ei.
Sfântul David își lasă părinții, rudele dar și toți
prietenii în urma și urmează calea Domnului, alegând să îl cinstească și
slăvească pe Dumnezeu.
A intrat ca monah în mănăstirea Sfinților Mucenici
Teodor și Mercurie, care se mai numea „Cunuliaton” sau „a celor cu glugă”.
Acolo își găsește liniștea interioara, unde își
petrecea timpul cu rugăciune.
A dat dovada de înfrânare și smerenie mai mult de
toate celelalte, știind îndeajuns de bine că toate tentațiile l-ar fi dus la
pierzanie.
Zi și noapte citea neîncetat Scripturile și se minuna
de toate faptele bune pe care Sfinți le săvârșeau.
Mai mult, afla de cum aceștia l-au cinstit și slăvit
pe Dumnezeu și cel mai mult admira viața Sfinților stâlpnici Simeon și Daniil.
Exemplele sfinților din Vechiul Testament, mai ales
acela al Prorocului și regelui David, care vreme de trei ani a cerut „bunătate,
știință și pricepere”, l-au îndemnat pe Cuviosul David să ia hotărârea de a
trăi vreme de trei ani într-un migdal, până când Domnul Îi va arăta voia Sa
și-i va dărui pricepere și smerenie.
Din acel loc predica Evanghelia, sfătuindu-i și
alinându-i pe cei care veneau la el.
La capătul celor trei ani, un înger al Domnului i s-a
arătat Cuviosului, spunându-i că cererea sa a fost auzită și că nevoința sa de
a trăi într-un copac vreme de trei ani a luat sfârșit.
Îngerul i-a spus să coboare din copac și să-și
continue viața ascetică într-o chilie, slăvind și binecuvântând pe Domnul.
Sfântul a împărtășit această vedenie ucenicilor săi,
cerându-le să-l ajute la ridicarea unei chilii.
Vestea aceasta a ajuns repede la urechile
Arhiepiscopului Tesalonicului, Dorothei, fiind apoi aflată și de locuitorii
orașului.
După construirea chiliei, Sfântul Cuvios David a
petrecut ca zăvorât vreme de mai mulți ani.
Sfântul Cuvios David era recunoscut pentru felul său
de viețuire și pentru înțelepciunea cu care răspundea provocărilor venite din
afară, în întreg orașul.
Toată viața s-a arătat a fi un adevărat iubitor al
păcii.
În anul 535, pe când în părțile Tesalonicului se
făceau multe jafuri și tâlhării, întrucât cetatea avea la acea vreme doar
epitrop, Mitropolitul Aristide ia hotărârea să trimită cerere Împăratului
Iustinian la Constantinopol pentru rânduirea unui eparh în cetate.
În felul acesta, Mitropolitul hotărăște să trimită cu
această solicitare un om credincios și temător de Dumnezeu care să se
înfățișeze înaintea împăratului.
Tot poporul și-a îndreptat gândul spre Sfântul Cuvios
David din Tesalonic, știindu-l om credincios și drept înaintea lui Dumnezeu.
După atâția ani de viață de zăvorât, Cuviosul David a
ieșit la lumina zilei.
Înfățișarea sa se schimbase: părul îi cădea până la
brâu, iar barba îi ajungea până la tălpi, în vreme ce chipul îi strălucea ca
soarele.
Însoțit de doi ucenici ai săi, Teodor și Dimitrie,
Cuviosul a pornit către capitală.
Credincioșii din lumea întreaga îl cunosc ca fiind un
înger cu trup de de om.
De-a lungul vieții sale cuvintele sale a mângâiat
sufletele creștinilor, în timp ce gândul său și-l înalta spre înălțime
dumnezeiască.
Sfântul Cuvios David din Tesalonic 26 iunie - a
Faima sa mergea înainte, așa că, la sosirea în
Constantinopol, întreg orașul i-a ieșit în întâmpinare.
Primirea sa de către Împărăteasa Teodora, soția lui
Iustinian, onorurile și respectul ce i se arătau au impresionat întreaga
asistență.
Teodora a intrat repede în acțiune, așa că, la
întoarcerea lui Iustinian dintr-o călătorie oficială, i-a prezentat acestuia o
imagine favorabilă a Cuviosului.
Ca urmare, Iustinian l-a invitat să apară în fața
senatului. Cuviosul David s-a prezentat în fața Senatului ținând în mână tămâie
și foc care nu-i ardeau carnea.
Înfățișarea Sfântului precum și minunea pe care o
văzuseră cu ochii lor au contribuit la crearea unui climat de teamă și
străpungere, iar împăratul a răspuns prompt cererii Cuviosului David.
Purtând aceste vești bune, Cuviosul a plecat către
Tesalonic, dar nu avea să vadă cetatea decât de departe, căci, abia trecând
vasul cu care călătorea de peninsula Halkidikí,
Cuviosul și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
A trecut la cele veșnice la data de 25 iunie 535.
(sursă:
https://pravila.ro/sfantul-cuvios-david-din-tesalonic)
STRAMTORARILE
VIETII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când privesc creatia lui Dumnezeu, ce vad? Vad peste
tot o extraordinara abundenta, o adevarata bogatie de viata în regnul animal,
printre patrupede, reptile, insecte, pasari pesti. Atunci ne vom întreba:
pentru ce viata omului, si mai ales a omului credincios si evlavios, este
suparatoare si strâmtorata? Domnul a raspândit pretutindeni cu mâna larga
viata, belsugul si fericirea, si toate creaturile – exceptând omul – Îi aduc
slava prin abundenta lor, prin viata si bucuria lor deplina. De ce oare aceasta
discordanta între mine si lumea animala? Nu sunt eu creatura aceluiasi Creator?
Raspunsul este simplu. Viata noastra este otravita fie
de pacat, prin propria noastra greseala, fie de dusmanul netrupesc, care se
lupta mai ales – si înainte de toate – cu acei care încearca sa traiasca o
viata evlavioasa.
Viata omului, a adevaratului crestin, este în viitor,
în veacul ce va sa fie; acolo, toata bucuria si toata binecuvântarea îi sunt
pregatite. Aici pe pamânt el nu este decât un exilat, ispasind o pedeapsa; aici
pe pamânt se întâmpla ca toata natura sa se revolte împotriva lui din cauza
pacatelor sale, ca sa nu vorbim de vrajmasul care, din timpuri stravechi,
„racneste ca un leu, cautând pe cine sa înghita” (1 Petru 5, 8). Prin urmare,
nu sunt tulburat sa vad bucuria si abundenta dominând pretutindeni în lume, în
timp ce singur eu sunt lipsit de fericire, si ma uit cu durere la fericirea si
libertatea creaturilor lui Dumnezeu. Eu sunt calaul meu însumi din pricina
pacatelor mele, care nu ma parasesc si nu înceteaza sa ma loveasca. Voi avea
parte de bucurie deplina si eu, de asemenea, dar nu aici pe pamânt, ci numai în
lumea cealalta.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 66-67.
FELINARUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Mergeam sa savârsesc slujba Utreniei. Soarele rasarise si îsi reflecta
razele în sticla unui felinar atârnat de un stâlp. Se reflecta atât de clar si
de intens, încât trebuia sa-ti feresti ochii, nu te puteai uita asa cum nu te
poti uita la soare. Cugetam în sinea mea: daca soarele creat, material, se
reflecta cu o stralucire atât de intensa într-o bucatica de sticla
transparenta, cum sa nu se reflecte Soarele cel necreat, imaterial – Dumnezeu,
în inima omului care n-a cunoscut pacatul (vorbesc în principiu), sa nu Se
reflecte cu toata stralucirea în sfintii Sai, în virtutea unirii cu El, a
dragostei fata de El, curatiti fiind „de toata întinarea trupului si a duhului,
desvârsind sfintenia, în frica lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1). Da, El se reflecta,
în plenitudinea splendorii Sale, în sufletele alesilor Sai si aceste suflete
curate, aceste chipuri ale lui Dumnezeu, ca si sticla transparenta, stralucesc
ca aurul la soare, cu stralucirea diamantina a celor mai curate ape. Stralucesc
însa pentru Dumnezeu si pentru îngerii Sai, fara a-si arata stralucirea
oamenilor, dupa iconomia lui Dumnezeu, stralucind lorusi prin lumina credintei,
a virtutilor, asemenea unei lumânari puse într-un sfesnic, luminând o încapere
si pe toti cei aflati în ea. Ma mai gândeam si asa: daca soarele creat se
reflecta în geamul unui felinar, cum sa nu se reflecte oare Soarele imaterial,
în chip deplin si fiintial, în preacuratul Trup și Sânge al Domnului, în altar,
prin lucrarea Duhului Sfânt, Datatorul de viata? Da, lucrarea Sa se reflecta
aici toata, întru totul si cu toata dragostea Sa, deoarece „Cel ce manânca
Trupul Meu si bea Sângele Meu – întru Dumnezeu – ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu
în el” (Ioan 6, 56).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 401
RAVNA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca atunci când un om râvneste sa dobândeasca un lucru, îl cauta cu
multa sârguinta. De pilda, daca cineva doreste sa primeasca cinstea sau bogatia
lumii, el doar pentru acestea se va stradui, purtându-le în inima si în cugetul
sau. Asemenea si cel ce nazuieste la o viata crestina evlavioasa, numai de ea
se va îngriji, zi si noapte învatându-se în Cuvântul lui Dumnezeu si rugându-se
Lui pentru a o dobândi. Caci oglinda unei vieti cucernice este Sfântul Cuvânt
al Domnului, în care ni se înfatiseaza adevarata evlavie si adevarata
pagânatate, precum si calea necredinciosilor si a celor dreptslavitori. De aici
înveti sa te cerci pe tine, întrebându-te de voiesti tu oare cu toata râvna „sa
traiesti cucernic în Hristos Iisus” (2 Timotei 3, 12) ori nu se gaseste în tine
aceasta nazuinta mântuitoare. Daca nu este si nici nu te straduiesti a o
dobândi, atunci sa fii încredintat ca nu porti nici un fel de evlavie în inima
ta, nu esti din ceata credinciosilor si nu ai nici o partasie cu Hristos, iar
numele de crestin nu-ti va fi cu nimic de ajutor.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 125.
CARTEA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Gândurile scriitorilor, ca toate gândurile mari, ca toate paginile
serioase ale cartilor bune, sunt crâmpeie rupte din sufletul celui ce le-a
creat si de aceea aceste gânduri se citesc cu sfiala si nu în fuga, ca o
reclama ieftina si banala. În vechime, orice carte era considerata sacra, chiar
daca nu avea nimic religios în ea si era citita si ascultata cu un fior de
sfintenie. O carte este o fiinta vie. Când pun mâna pe Sfânta Scriptura, e un
contact direct cu Dumnezeu, cu Moise, cu Proorocii, cu Apostolii…
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
16
Sfânta
Muceniță Iulia
Sfânta
Fecioară Iulia era de origini africane.
Născută în Cartagina, în urma unor invazii probabil
vandale, a fost răpită și luată prizonier.
Stăpânul său se numea Eusebiu, un păgân practicant.
Într-una din călătoriile sale spre Gallia, Eusebiu a oprit pentru o vreme
vaporul în Corsica.
La vremea sosirii lor în Corsica aveau loc unele
festivaluri păgâne.
Fidel tradițiilor sale strămoșești Eusebiu a
participat cu foarte multă bucurie, mergând la acele festivaluri rituale
împreună cu toți oamenii săi laolaltă cu sclavii și au adus cu toții jertfe
zeilor.
Iulia însă, fiind creștină, nu a jertfit și nici nu a
consumat carne sau băuturi afierosite zeilor păgâni.
A explicat celor din jur faptul că nu se cuvenea să
facă acest lucru pentru că zeii sunt plăsmuiri omenești, ori Dumnezeul
Adevărat, Singurul Dumnezeu, descoperit oamenilor în Iisus Hristos Domnul
nostru ne oprește să slujim falșilor zei.
Păgânii au încercat prin toate mijloacele să o
convingă pe această plăpândă sclavă să renunțe la credința ei.
Pentru că Iulia a rezistat au încercat să o
batjocorească omorând-o ca pe Cel pe care ea îl cinstea ca Dumnezeu – prin
răstignire.
Numai că acei păgâni nu au înțeles marea cinste pe
care i-au făcut-o, aceea de a-L urma pe Domnul Iisus Hristos și în moarte.
Prin arătare cerească trupul său i-a fost luat de
către niște monahi creștini și dus în insula Gorgona.
În anul 763, sfintele sale moaște au fost luate de
către regele longobarzilor Desiderius cu soția sa Ansa și au fost mutate în
Brescia, orașul său natal, într-o mânăstire benedictină de maici.
Mărturia Sfintei Iulia a întărit creștinii veacuri
de-a rândul și a rămas în amintirea Bisericii pentru vecie.
Iulia, tânăra fecioară care pentru dragostea lui
Hristos a înfruntat chinurile păgânilor și a primit asemenea Stăpânului Hristos
cununa martirică prin răstignirea pe Sfânta Cruce.
(sursă:
https://www.trinitas.tv/sfanta-mucenita-iulia-16-iulie/)
ÎNJURATURA
-
Parintele Arsenie Boca -
Asa sunt
gândurile de hula: rabufniri de pacura în raza de soare.
Faptul dragostei trupesti lasa o puternica impresie în
toata pivnita fiintei, în acea zona de noua zecimi a subconstientului. Aici,
fapta, rezumata în simbol, se sedimenteaza ca un conflict cu constiinta.
Cenzura morala astupa un depozit de dinamita, dupa ce n-a reusit sa-l refuze. O
înjuratura de Dumnezeu e explozia acestui depozit. Iata de ce, când înjura
barbatii folosesc cuvântul – ce nu se scrie – al iubirii trupesti. Partea de
înjosire si pacat a acestei iubiri pe care o simt în trupul lor, le izbucneste
din subconstient si, cu ea, izbesc furios cenzura morala si idealul de dragoste
– pe Dumnezeul celui pe care-l înjura. O înjuratura e un moment de îndracire a
mâniei, o clipa de întunecare a mintii – asa plateste cenzura constiintei
negrija de mai înainte.
Înjuraturile dovedesc, prin urmare, ca aceasta iubire
între trupuri a fost închisa într-un blestem, într-o rusine si într-o
necesitate. Totul, schematizat în simboluri, coboara în întunericul
subconstientului. Când deci pe unii cu cenzura slaba – întelegeti genetic
slabiciunea aceasta – îi scoate din sarite vreo împrejurare oarecare, afluxul
de sânge si fiere la creier face de li se întuneca orice constiinta si încep
rafalele înjuraturii.
Unii înjura pe Dumnezeu pe fata. Altii îl înjura când
se roaga. Situatia îngrozeste pe cei ce patimesc neputinta asta. Ea vine, din
cât se poate vedea, din poveri ereditare, din fapte consumate, din auzire, din
suprapuneri de imagini, si anume, peste cele cuvioase, cele necuvioase,
stârnite de hormoni, sau, în sfârsit prin mecanismul de contrast.
Înjuraturile au aceeasi obârsie ca hulele; numai ca
unele sunt învoite de minte, celelalte cenzurate. De aceea vinovatia celor de
pe urma e neasemanat mai mica. Hulele dovedesc o vinovatie mai veche nu una de
acum. Ele sunt o pedeapsa, însa nu duc la nebunie, cum se tem cei mai multi.
Înjuratura însa îl dovedeste pe respectivul ca, cel putin în momentul acela, e
un iresponsabil, deci dezechilibrat în structura genetica, în mediul umoral, în
serviciul de cenzura si în sistemul nervos. Temnita îi deschide portile si-l va
lua în brate, de nu va fi cu luare-aminte. Mai bine o rugaciune pentru cel care
înjura decât observatie.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca - UN mare indrumator de suflete din secolul XX,
Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 107-108
UMBRA
SI SLAVA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi
ca, atunci când mergem înspre soare, umbra noastra vine dupa noi si, cu cât mai
grabit fugim de ea, apropiindu-ne de luminatorul zilei, cu atât mai repede
alearga si umbra în urma noastra, facându-se tot mai mare. Asemenea sunt si
oamenii evlaviosi. Acestia se apropie de Dumnezeu, iar slava lor vine dupa ei;
si pe masura ce ajung tot mai aproape de El, cinstirea le calca pe urme tot mai
mult. Si cu toate ca ei fug de proslavire, aceasta alearga în urma lor si nu au
cum sa scape de ea. Ori, dimpotriva, atunci când venim dinspre soare, umbra
parca ar fugi de noi; si cu cât ne departam mai mult de el, cu atât mai cu
grabire se retrage umbra noastra. Astfel, desi alergam dupa ea, nu ne este cu
putinta a o ajunge din urma: ea pururea le scapa celor ce încearca sa o prinda,
oricât de mult ar fugi pe urmele ei. Întocmai sunt si oamenii care au îndragit
cele lumesti: pe masura ce se departeaza acestia de Dumnezeu, se retrage si
slava de la ei si cu cât mai mult alearga dupa proslavire, cu atât mai mult
fuge ea de ei. Prin acestea te înveti sa cauti a te apropia de Domnul prin
smerenie, prin rugaciune, prin deprinderea virtutilor crestinesti si sa
dispretuiesti slava lumii acesteia. Si atunci vei avea cinstire, desi nu o vei
mai dori. Caci nu este preamarit acela pe care lumea îl mareste, ci acela pe
care îl cinsteste Dumnezeu. Iar Domnul îl cinsteste pe cel care Îl proslaveste,
dupa cum Însusi zice: „Eu îi voi cinsti numai pe cei ce Ma cinstesc, iar cel ce
Ma defaima va fi dispretuit” (1 Regi 2, 30).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 141
IMBRATISAREA
OMULUI LAUNTRIC
-
Sfantul Columba al Ionei -
Sunt unii, macar ca foarte putini, care sunt învredniciti de harul
dumnezeiesc sa vada cu totul limpede si deosebit toata întinderea lumii si sa
îmbratiseze înlauntrul puterii mintii lor în chip minunat largita marginile
cele mai departate ale cerurilor si ale pamântului în aceeasi clipa, ca si cum
toate ar fi luminate de o singura raza de soare.
Sfantul Columba al Ionei, Omul
imbratisarii, traducere de Laura Marcean, Ed. Sophia, Bucuresti, 2013, p. 10.
PATRIA
NEPIERITOARE
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Doamne,
atât de bine este a fi oaspete al Tau: vântul e plin de înmiresmare, muntii
tind catre ceruri, apele, asemenea unor oglinzi nemarginite, rasfrâng aurul
razelor si usurimea norilor. Tainic sopteste întreaga fire si toata e plina de
mângâiere; si pasarile, si jivinele poarta în sine pecetluirea dragostei Tale.
Blagoslovit e pamântul-maica cu frumusetea lui trecatoare, cel ce desteapta în
noi nazuirea patriei celei nepieritoare, unde, întru acea frumusete la care
stricaciune nu se mai suie, rasuna în veci: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 124.
CALTII
SI FOCUL
-
Parintele Arsenie Boca -
Toti calugarii care pentru neaparata trebuinta au mers prin orase au
simtit trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu. Rugaciunile celor din manastire i-au
însotit ca o mâna de aparare. Un drum în lume îti face dovada statorniciei în
calea cea duhovniceasca. De altfel nici nu se trimit din manastire decât cei
mai statornici în calugarie. În ce consta primejdia? Firea omeneasca a fost
asemanata cu câltii, patimile cu focul. Daca te atingi cu focul, câlti fiind, patimile
amortite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere. Calugarii traiesc într-un
altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei
întinaciunea prin simturi.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 64.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu