Fără Duh și fără Slovă?
Magda Ursache
„Chemării de Sus se poate răspunde numai cu iată-mă
sau cu Da, Doamne.”
N.Steinhardt, Dăruind vei dobândi
„Între arta profană și
cea religioasă este aceeași deosebire ca între o groapă și un monument.(...) Poezia
vulgară trăiește din senzații și intelect. Senzația este zguduirea sterilă a
conștiinței năpădită de negurile Nimicului. Mistica este însăși definiția
poeziei: adică suprimarea necesității și așteptarea miracolului.”
G. Călinescu, De apparitione
angelorum
Ne vrem rămași fără duh și fără slovă?
Poezia creștină se află la ultimul ei bal de Cenușăreasă? Ni se tot spune că,
în țările avansat civilizate, nu se mai scrie poezie, numai în literaturile
minore; că poezia poate fi utilizabilă doar pentru blesteme și sudălmi, că ar
fi pe cale de dispariție, ca și limba română. Oare lingvistul care a afirmat
enormitatea că limba de predare în școli ar trebui să fie engleza vorbește o
limbă moartă deja? Și de ce ar vrea să intre în Academia Română, unde se vorbește
românește? E un neajuns să vrei să fii creștin în faptă și în vorbă? Credința e
un scut al speranței în mai bine, pe care îl deține Profesorul Ioan –Aurel Pop
și toți cărturarii îndumnezeiți, care nu vor altă religie, altă limbă, alt
alfabet. Pentru care familia creștină e „biserica de acasă” și păstrează curat
altarul din suflet. Aici îmi vine-n minte spusa Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa:
„Ne-am obișnuit cu răul în așa măsură încât nu-l mai sesizăm.”
Cultivăm nu philokalia, iubirea
de frumos, ci misocallia (ura de frumos). Mai urât decât războiul tinerilor cu
bătrânii, decât lupta nonvalorilor cu valorile fundamentale, decât războiul
între vaxxați și nevaxxați (aud de la presă că în Vama Nădlac, an 2020, nu s-a
cerut „Veniți de luați Lumină!”, ci „Veniți de luați vaccin!”) e războiul
liberilor cugetători contra Bisericii creștine. Afurisismele la Patriarh nu mai
contenesc. Distrugi păstorul, se risipește turma. Ca să urmeze brandul câștigător,
teologul supranumit „Jacuzzi” instigă la neîncredere totală în BOR. G.Liiceanu,
mereu crispat patetic, îi dojenește pe cei care mai cred în Biserică. Intelligentsia,
mizând pe diversitatea gândirii (dar și a ortografiei: Iisus a pierdut un i ), ne
spune că numai oamenii simpli pupă moaștele, că numai „gurile știrbe” se pleacă
să sărute mâna ierarhilor, în totalitate corupți păcătoși. Le-aș răspunde
citând din Sf. Paisie Aghioritul (Trezire
duhovnicească, Ed. Evanghelismos,
2003). „Dacă vrei să ajuți biserica, cel mai bine este să cauți să te îndrepți
pe tine însuți decât să cauți să îndrepți pe alții. Dacă te îndrepți pe tine
însuți, imediat se îndreaptă o părticică din Biserică.”
Cineastul preot Ciprian Mega, cu
„rubinii” săi în număr de 21, îl invită pe actorul Dorel Vișan să sape la destabilizarea Bisericii ortodoxe. Ceea ce
vor mulți. Laura Codruța Kovesi se află
în arrière pensée a personajului principal, o
procuroare mani pulite ( cu mâini spălate de gen.Coldea pesemne), ceea ce
transformă 21 Rubies în film electoral. Nu-i
comparabil cu găleata (goală), cu care partidele mituiau înainte de
alegeri „gurile știrbe”? Goală sau cu un pic de ghiveci călugăresc pe fund. Echipa
de „nepomenitori”ai ierarhilor desființează martiri și sfinți ai închisorilor
comuniste. Caricat e mereu Arsenie Boca, declarat „înșelător, vrăjitor,
filoyoghin”. Zice presbiterul pe care nu-l mai numesc: „și a avut multe
năbădăi”.
Toți marii teologi, în frunte cu D.Stăniloae,
sunt denigrați. Blamat continuu e și Nichifor Crainic. Citez din Nostalgia Paradisului (Ediție îngrijită, cu stabilire de text și note de
Magda Ursache și Petru Ursache. Postfață de Petru Ursache, Ed.„Moldova”, Iași,1994,
p.186): „Da,omul e în sens larg colaboratorul lui Dumnezeu în toate lucrurile
bune ce se creează în această lume spre folosul tuturor, fie în domeniul
religiei, fie în domeniul artei, doctrina ortodoxă nu ne îngăduie să admitem că
locul de întâlnire al acestei colaborări ar putea fi inconștientul și
iraționalul, ce se rânduiesc în zona animalității din noi.”
Biserica susține coeziunea,
coapartenența de neam. Să cadă și acest pilon de bază al națiunii? Dacă vrea
Dumnezeu, putem fi „puncte cardinale în haos”,dar temele importante sunt
ocolite cu grija de a nu fi incorect politic. Și câți nu-l persiflează pe
Dumnezeu, pe urmele lui Léo Taxil și Biblia
hazlie, întru veselirea ateilor.
Citesc în Cinci poeme de dragoste și ură (Ed.Grinta, Cluj, 2019), de Ioan L.Danciu: „Nimic
nu mișcă/ Totu-i împietrit./Iar Dumnezeu se uită îngrozit la rosturile/Ce s-au
veștejit/La tot ce a rămas din ce ne-a dat//...nu am primit decât ce-am
căutat.”
Eu îl cred pe poet: totu-i pe
dos, de la „nu mai avem nevoie de veșnicie” (născută la sat) la „nu mai avem
nevoie de Biserică”, denigrată în toate: etică, instituție, dogmă, lege,
reguli, porunci. Progresismul nu o mai vrea. Știind bine că Biserica și Istoria
ei dau putere oamenilor, poporului, au căutat să scoată religia din școală,
motivând că numai primitivii
tradiționaliști înșiră icoane pe pereții sălilor de clasă. Ei nu! Merg pe
portretele Marx-Engels-Lenin, toți bezbojnici.
Am spus că se întreține un război
cu Biserica? Rectific: războiul se duce direct cu Dumnezeu, „un nimic cu huiet
mare”, după niscai poeți. Dacă suntem corecți politic, n-avem ce căuta pe calea
spre dumnezeire. Dumnezeu? Un idol malefic. Trebuie adus la judecată (de apoi),
condamnat, declarat vinovat că n-a separat personal grâul de neghină, ba chiar
răstignit ca Fiul. Imediat după '89, activiștii își căutau un preot în familie,
securiștii din vecinătatea blocului meu făceau mătănii la Biserica „40 de
Sfinți”. Se hotărâseră să trăiască teandric. Nu peste mult timp, s-a schimbat
șina. Nu mergi pe șina ideologiei corecte dacă nu-l corectezi pe Dumnezeu
misoginul, dacă nu te întrebi de ce are doar chip masculin. Cum o fi ajuns
curcubeul, semn ceresc de la Dumnezeu despre încetarea Potopului, simbol LGBTQ?
Inspirată, probabil, de Spiridon
Popescu: „Iubitei mele îi miroase gura/ Dac-o sărut mi-e rău o săptămână/ De-aceea
poate-o las mereu să plece(...)”, Marta Petru află, filosoficalmente, că lui
Dumnezeu „îi pute gura.” În antologia Duh
și slovă, a poeziei creștine (Ediția primă, Institutul European, Iași,1996,
a doua, Editura Junimea, 2002), am introdus, în secțiunea intitulată Acum ie
vremea de apoi , un poem al
Martei Petreu, Apocalipsa după Marta.
Am discutat îndelung cu Petru despre admiterea acestei
„epocalipse” în sumarul unei antologii care cuprindea poezia de inspirație
religioasă, de la începuturile scrisului și chiar ale creștinării strămoșilor (Te deum
de Niceta Remesiana), până în zilele noastre. Spuneam, în Nota ediției, că îndemnul
către cititor era de a constata că națiunea s-a ivit în lumina istoriei sub
raza ochiului divin și că s-a menținut în dreapta credință. Că suferința
mântuitoare a întrupării Logosului pe cruce a unit, secol de secol, întreaga
etnie, transsubstanțiind-o într-o unică ființă, ce-și găsește anevoios calea
spre înălțare. În antologia pusă sub semnul rugăciunii lui Noica („Tatăl
nostru,/Ființa noastră cea de toate zilele/Fă astfel încât faptele/Și iubirile
noastre să aibă sens,/Și ca ziua noastră să țină/Amin.”) nu se prea încadra un
poem unde poeta era exploziv dură cu Dumnezeu. Îl prindea de picior, „un picior
muritor”, de „laba cu bătături umflate” și depunea mărturie: „miroase a grajd.Miroase
a jeg. Miroase dens etern a murdărie/Miroase a abator (...) Miroase a carne vie
ce moare miroase acru a latrină”.Concluzia? „El Stăpânul e Măcelarul//e
Hingherul”.
„Las-o acolo, mi-a spus Bătrânu. E-n faza
argheziană de pipăire urlată.Sacrul poate provoca groază, cutremurare, ca apoi
să urmeze iluminarea. O va ajuta necredința ei să creadă.” N-a ajutat-o. A
ajuns de la bătătura purulentă a Domnului la gura Sa duhnind.
Nu mi se pare de semnat pactul cu
diavolul. Rămân conștientă de pericol și ce altceva să fac decât să exclam ca
Radu Sergiu Ruba: „Ce carte putea să iasă, Dumnezeule,/din cerneala risipită de
Luther/când a dat cu călimara după diavol/ce carte...” CTP l-a semnat. În 15
ianuarie 2013, de ziua lui Eminescu: „Eminescu a fost ateu. Eminescu nu a fost
român.” Gazetarul știe un român mai român decât Eminescu? Ce știe bine e ce
spune proletarul : „Religia , o frază de dânșii inventată.” Și tot proletarul
de tavernă : „Căci morți sunt cei muriți.” E de...„Râsul dracului”, titlul
cărții sale bestseller, Polirom, 2024. Pe CTP nu l-a clintit din convingerea
proletarului (repet: nu a lui Eminescu) nici cele 1595 de comentarii negative
de pe Youtube. Și mă mai gândesc dacă Dumnezeu l-a făcut după asemănarea Lui.
Scriitorul cu adevărat scriitor
deține o mistică a cuvântului ales și neadormit. Și decupez un distih al lui
Olimpiu Nușfelean :„Trăind, cu inima citită direct/de Domnul (...)”, poet aflat
în aceeași strană cu Leo Butnaru, care crede că Dumnezeu donează zilnic sânge
asfințitului. Sânge de asfințit: „Doamne/cât de greu/sau ușor să fii/o știi
prea bine;/când cobori pe pământ/ca pe o treaptă/pune-ți piciorul pe umărul
meu/pășește pe mine.”
Că Dumnezeu i-a atins adânc
sufletul lui Cezar Ivănescu e neîndoielnic: „Nu fac o condiție sine qua
non din asta, dar poezia în general,
textul ei scris trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile
mari, tradiționale”. Iată și rodul poetic, Doina
(la margine): „!rogu-mă, rămâi aici,/Doamne, nu pleca//că stă peste noi
Moartea,/Doamne nu pleca//Moartea-i toată la hota-,/Doamne, nu pleca...//dacă
pleci ne-om dare foc,/rogu-mă, mă rog.”
Cu rare excepții, orice poet
român, indiferent de vreme bună/rea, a ridicat cântare de slavă lui Dumnezeu ,
făcând să se întâlnească mistic poezia cu rugăciunea. Dacă astăzi există poeți
mistici (și vor continua să existe), faptul nu trebuie privit ca un miracol,
fiind o continuare firească. Poezia sacră va dăinui fiindcă sacrul nu moare, în
ciuda tuturor intențiilor tenace de desacralizare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu