Jurnal
de pe Frontul de Est (66)
Col.
(r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
24
Iulie 2024
Iunie
- iulie 1941 - Greșeli și înfrângeri. La Ţiganca, în capul de pod de la est de
Fălciu.
Pe lângă victorii, armata română a înregistrat în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și înfrângeri (unele catastrofale). La
rându-le, comandamentele au făcut greșeli de concepție, iar trupele de
execuție. În multe locuri, subestimarea capacității de luptă a adversarului,
insuficienta dotare și pregătire de luptă a trupelor au făcut ca victoriile să
fie obținute cu dificultate și cu mari pierderi umane. Documentele timpului
sunt revelatoare în acest sens. În capul de pod de la est de Fălciu, de exemplu,
Divizia 21 infanterie a pierdut, numai până la 29 iunie 1941, 81 militari uciși
și 102 răniți și dați dispăruți, iar Divizia 1 gardă 101 militari uciși, 145
răniți și 44 dispăruți.
Referindu-se la dificultățile întâmpinate, jurnalul de
operații al Diviziei 1 gardă menționa: „Neutralizarea artileriei inamice s-a
făcut cu mare greutate și cu mult consum de muniții, din cauza lipsei de
observare aeriană care să completeze dificultățile observării terestre;
identificarea și distrugerea obiectivelor din câmpul de luptă inamic se execută
cu greutate din următoarele motive: camuflajul perfect al lucrărilor de
fortificații (cazemate) și al lucrărilor de fortificații pasagere; folosirea frecventă
a amplasamentelor de schimb; specializarea inamicului în lupta apropiată;
terenul nefavorabil incursiunilor; lipsa echipelor de specializare în asaltul
cazematelor, prevăzute cu încărcături alungite, fumigene, tun însoțire,
sprijinite de tot armamentul de tragere directă și aviației de bombardament în
picaj; lipsa muniției explozive la tunurile Breda 47 mm cu astfel de misiuni în
însoțirea infanterie”.
De vină nu a fost numai inamicul, terenul și
condițiile meteo, de vreme ce Statul major al Diviziei 1 gardă, responsabil de
ceea ce se întâmplase la est de râu, consemna următoarele (chiar dacă dădea
vina pe eșalonul superior):
„-1. Trecerea nu fusese preparată complet.
- Corpul 5 armată, care-și rezervase pregătirea
trecerii și respinsese propunerile diviziei, a pus divizia în cea mai grea
situație posibilă de trecere a unui curs de apă, deși recunoașterile arătaseră
că lunca inundată a Prutului constituie un obstacol mai serios decât râul.
- Nu s-a putut realiza surprinderea, cu atât mai mult
cu cât în timpul pregătirilor, care s-au făcut în pripă, materialul de trecere
a fost transportat și ziua pe șoseaua de pe malul Prutului în vederea
inamicului.
- Trecerea trebuia făcută în zorii zilei nu la amiază,
pentru a se avea timpul necesar ca operațiunile să se desfășoare normal,
evitându-se astfel, ca unitățile să rămână o noapte în bălțile din lunca
Prutului, sub focul inamicului, și mai ales sub tragerile artileriei inamice în
plină zi, când s-au cauzat mari pierderi pe tot timpul trecerii pe ambarcațiuni
(între orele 13-20).
- Atacul trebuia dat în timpi, cu efortul la nord, așa
cum procedase Divizia. 6. Menținerea hotărârii de a trece ziua, la orele 13,
implica și preparație de artilerie cu scopul de a neutraliza cel puțin
artileria, așa cum, de altfel, propusese divizia”.
Generalul Gheorghe Leventi, comandantul Corpului 5
armată, a avut însă o altă părere apreciind că modul necorespunzător în care se
desfășuraseră primele acțiuni de luptă ale Diviziei 1 gardă s-a datorat
generalului Nicolae Șova, comandantul marii unități: „Deşi divizia se afla în
acestă zonă de câteva luni, deşi executase în cursul lunii iulie alte
operaţiuni de trecere în aceeaşi zonă şi deci trebuia să cunoască perfect
terenul şi posibilităţile inamicului, totuşi, pregătirile de trecere au fost
aşa de puţin judicioase şi incomplete, încât la ora hotărâtă nicio unitate nu a
fost în măsură a trece Prutul, cu toate că divizia era sprijinită de focul a
trei divizioane de artilerie divizionare şi patru divizioane de artilerie grea
pe un front de circa 6 km pe care inamicul nu dispunea decât de circa 2-3
batalioane şi 2-3 divizioane de artilerie. După 2 ore de la începerea
operaţiunei, ducându-mă personal, împreună cu şeful de stat major al diviziei,
pe malul Prutului pentru a-mi da seama de cauzele care împiedică trecerea am
constatat: bărcile nu fuseseră aduse la malul apei în timpul nopţii sau cel
puţin înaintea orei hotărâte pentru trecere, deşi malul prezenta suficiente
acoperiri, aşa că această operaţie a trebuit să fie executată ziua sub focul
artileriei inamice; toţi comandanţii de unităţi de la companie şi până la
regiment se găseau mult departe de Prut, la km chiar, aşa că operaţiunea era
condusă numai de comandanţii de plutoane; nu exista nicio legătură între focul
artileriei şi acțiunea infanteriei, artileria trăgea pe tot frontul, chiar fără
obiective şi a consumat o cantitate enormă de munițiuni aproape fără niciun
efect. Toate aceste defectuozițăți în pregătirea şi executarea trecerii se
datoresc numai incapacității comandantului diviziei, generalul Șova, care nu
s-a priceput să organizeze trecerea râului, lăsând la discreția subalternilor
execuția întregii operațiuni, când divizia trebuia să ordone toate detaliile de
execuție, n-a fost capabil să coordoneze acțiunea infanteriei cu focul
artileriei, a raportat nesincer că divizia e gata de trecere la ora hotărâtă
când în realitate nici după două ore nu se aduseseră bărcile la apă; în timpul
execuției operațiunii, comandantul diviziei sta nepăsător la postul de comandă
şi nu a intervenit personal decât după ce primeşte ordin de la domnul general
comandant al armatei ca să se ducă la Prut. Unitățile de infanterie care în
ziua de 4 iulie reuşiseră să pună piciorul dincolo de Prut (circa 2 batalioane)
au fost ținute pe loc toată noaptea, în mlaştină, şi divizia n-a fost capabilă
să continue trecerea şi în timpul nopții sau să împingă unitățile trecute pe
înălțimile din față. Din această cauză, în ziua de 5 iulie operațiunea stagna
şi se reducea numai la foc de artilerie. Văzând astfel că divizia este incapabilă
a progresa am fost nevoit a introduce un regiment din Divizia 21 (infanterie -
n.n.) între regimentele Diviziei de gardă pentru a degaja regimentele care
şedeau în baltă de 2 nopți şi o zi. Acest regiment a trecut Prutul în noaptea
de 5/6 iulie, iar în ziua de 6 iulie a cucerit Dealul Epurenilor şi manevrând
satele Stoeneşti şi Ţiganca a dat posibilitatea Diviziei de gardă să
progreseze. Această manevră s-ar fi putut însă executa cu regimentul din
rezerva Diviziei de gardă, fără intervenția Diviziei 21, dacă generalul Șova
s-ar fi priceput să combine o manevră tactică. Din operațiunile arătate mai sus
am ajuns la convingerea că generalul Șova este foarte slab pregătit, că nu are
cunoştiință nici de principiile elementare de execuția trecerii unui curs de apă,
că nu este capabil să coordoneze acțiunea infanteriei cu focul artileriei şi că
nu are energia necesară pentru a comanda o mare unitate pe câmpul de luptă şi e
lipsit şi de caracter deoarece raportează neadevăruri pentru a scunde
slăbiciunile diviziei. Afară de aceasta divizia pe care a instruit-o în timpul
anului era lipsită cu totul de putere combativă, ceea ce dovedeşte o slabă
instrucție, iar în spatele diviziei, chiar domnul mareşal Antonescu,
comandantul de căpetenie al armatei, a constatat în ziua de 6 iulie mari
nereguli la unitățile şi serviciile diviziei sau la detaşamentele de lucru puse
sub ordinele acestei divizii, care au fost găsite în dezordine sau
nedisciplinate. Toate lipsurile şi neregulile de mai sus au fost văzute şi de
domnul general comandant al Armatei 4, care în zilele de 4 şi 6 iulie, a
asistat la operațiunile Diviziei de gardă. Pentru motivele de mai sus găsesc că
generalul Șova este incapabil a comanda o mare unitate”.
La 7 iulie 1941, Ion Antonescu a considerat că
generalul Gheorghe Leventi a fost de vină pentru neregulile constatate și l-a
înlocuit de la comandă cu generalul Aurelian Son.
Generalul Aurelian Son, noul comandant al Corpului 5
armată (de la 7 iulie 1941) a avut o altă părere despre modul în care generalul
Nicolae Șova și-a condus diviza în luptele care au urmat: ,,Veşnic în mijlocul
unităților sale, a comandat divizia cu pricepere, calm şi multă autoritate. A
ştiut să stimuleze pe subalternii săi aşa că a avut, cel puțin sub comanda mea,
rezultate bune. După lărgirea capului de pod, Divizia de gardă s-a comportat
bine în luptele de la Dealul Vulturului - Toceni (ziua de 16 iulie) şi de la
Gheltosu - Cania (17-19 iulie). A contribuit şi Divizia de gardă la rezistența
eroică a Corpului de armată în capul de pod Fălciu şi a fost citată prin primul
ordin de zi pe întreaga armată de către comandamentul de căpetenie pentru
această rezistență. În aceste grele momente generalul Șova a avut însă o
acțiune, sau mai bine zis, un punct al său de vedere cu care eu nu am putut fi
de acord. Nici nu se terminase încă bătălia de la Fălciu şi cu raportul nr. 30
350 din 11 iulie 1941 îmi cere - nici mai mult nici mai puțin - ca divizia să
fie retrasă de pe front câteva zile pentru aş reface forțele, că se afla pe
front din luna iunie etc. Nu era atunci momentul oportun pentru acest raport şi
nu aşa se putea face completarea efectivelor şi refacerea diviziei, sens în
care i-am răspuns.
Prin comparație şi opoziție cu mentalitatea
generalului Șova, citez raportul generalului Dăscălescu, comandantul Diviziei
21, care a suportat adevărata presiune a inamicului având cele mai grele
pierderi, mult mai simțitoare ca cele ale Diviziei de gardă şi care totuşi în
raportul nr. 1.342 din 12 iulie îmi cere ca Divizia să-şi refacă efectivele pe
front, aşa cum îngăduia situația. Este aici o deosebire de mentalitate din care
se văd şi adevărații comandanți de război. Trebuie să amintesc că şi la telefon
şi odată la postul de comandă înaintat (cota 112) a venit generalul Șova în
persoană ca să stăruiască asupra scoaterii diviziei de pe front. Că situația de
la divizie nu era aşa de tragică, cum o vedea generalul Șova, o dovedeşte
categoric faptul că Divizia de gardă nu a fost scoasă de pe front şi totuşi a
putut să continue operațiile până la finele campaniei. Mi-aduc aminte, de
asemenea, cum în toiul bătăliei de la Fălciu, când toată atenția mea era
îndreptată la Divizia 21, unde se aplica efortul bolşevic, am fost de multe ori
asaltat cu rapoarte telefonice că «Divizia de gardă este atacată puternic de un
Batalion», că «să-i dau rezerve, că nu mai răspunde de situație şi în 10 minute
vrea să aibă rezultatul» etc. În acelaşi timp, tot pentru comparație, nicio
ştire sau cerere alarmată nu am avut de la generalul Dăscălescu, comandantul
Diviziei 21”.
În cazul comportării generalului Nicolae Șova s-a
pronunțat și generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4: „Dacă la
începutul operațiilor de forțare a Prutului, generalul Șova a arătat oarecari
lipsuri în ce priveşte pregătirea şi execuția operației de trecere (lipsuri
remarcate de generalul Leventi), cum şi oarecare lipsă de fermitate în ce
priveşte acțiunea de comandament a sa pe timpul bătăliei de la Fălciu (fapt
semnalat de generalul Son) este de netăgăduit că toate aceste insuficiențe au
dispărut pe măsură ce timpul a trecut şi pe măsură ce generalul Șova şi-a putut
însuşi practica războiului. Desigur, n-a sosit încă timpul pentru a putea face
acum o critică imparțială şi completă a operațiilor noastre în Basarabia.
Totuşi, ca fost comandant al armatei, aşadar actor principal în drama ce s-a
desfăşurat pe Prut, socotesc că sunt îndreptățit a face unele constatări, mai
ales că ele sunt de natură a lămuri, în oarecare măsură, şi rolul în acestă
acțiune a generalului Șova:
- Timpul acordat armatei pentru pregătirea operațiunii
de forțare a Prutului a fost relativ scurt. Dacă armata n-ar fi studiat şi
pregătit cu săptămâni înainte - din proprie inițiativă - această importantă şi
grea problemă sunt sigur că s-ar fi evidențiat insuficiențe şi mai mari în
execuția ei. Văzută din acest aspect chestiunea sunt dator să constat aşadar că
lipsurile în pregătirea şi execuția trecerii Prutului apasă nu numai asupra
Diviziei de gardă, ci şi asupra celorlalte eşaloane de comandament. Cât priveşte
capacitatea combativă a Diviziei de gardă, capacitate arătată de generalul
Leventi ca fiind slabă, mai ales din cauza insuficienței instrucției, eu
personal apreciez că această divizie n-a fost cu nimic mai prejos decât
celelate divizii ale armatei. Dovada neîndoielnică a fost atitudinea eroică a
ei, atât în bătălia de la Fălciu cât şi în operațiile ulterioare. Nu pot
atribui, de asemenea, numai genrealului Șova răspunderea neregulilor din
spatele diviziei constatate de mine şi domnul general Comandant de căpetenie al
armatei în ziua de 6 iulie. Trebuie să se țină socoteală că în spatele diviziei
de gardă erau amplasate 15 divizioane de artilerie de câmp plus 4 divizioane
grele pe un spațiu restrâns (sectorul de atac al diviziei era de 6 km) şi într-un
teren aproape complet descoperit. Nu trebuie să ne mire, aşadar, aglomerația
impresionantă din spatele acestei divizii aglomerație care dădea impresia de
neregulă. Sforțările făcute de noul comandant al Corpului 5 armată pentru
reglarea acestei gingaşe chestiuni n-au dat rezultatele scontate.
- Mai fac următoarea constatare. Contrar aşteptătilor
tuturor bătălia de la Fălciu s-a dovedit a fi de o violență crescândă şi atât
de impresionantă încât ea poate fi asemănată fără greş cu cele mai grele
bătălii de poziție ale războiului trecut. Începând de la 4 iulie bătălia creşte
în intensitate în mod treptat până la data de 13/14 iulie când atinge punctul
culminant şi începe a descreşte pentru a lua sfârşit în mod efectiv către data
de 19 iulie. Astfel fiind, impresionabilitatea pe care a arătat-o generalul
Șova (ca şi alți participanți la această formidabilă bătălie) la începutul
campaniei noastre şi în împrejurările grele în care s-a desfăşutrat acestă
bătălie, este după aprecierea mea destul de explicabilă.
- Dacă la cele de mai sus se adugă atitudinea
admirabilă, eroismul, curajul şi dârzenia cu care bravele noastre trupe
(Divizia de gardă şi Divizia 21) au făcut față unei atât de grele situații
(situație care la un moment dat determinase Comandantul de Căpetenie să ordone
retragerea din capul de pod Fălciu a Corpului 5 armată) şi dacă în afară de
aceasta ne referim la citația prin ordin de zi pe întreaga armată a Corpului 5
armată pentru eroica sa atitudine în bătălia de la Făciu, atitudine apreciată
şi cunoscută de întreaga țară, socotesc că nu este cazul a se mai lua în seamă
insuficiențele şi lipsurile care s-au evidențiat la începutul acestei reuşite
operațiuni de forțare a unui curs de apă. Bătălia de la Fălciu este şi trebuie
considerată ca un strălucit fapt de arme a trupelor Diviziei de gardă şi
Diviziei 21. De altfel, după cum am mai reamintit niciuna din insuficiențele
scoase în relief de generalul Leventi şi generalul Son n-au mai apărut
ulterior, iar generalul Șova s-a dovedit a fi un admirabil om de război,
priceput perseverent, temerar în lupte şi veşnic în mijlocul trupelor sale pe
care le anima şi le îmbărbăta cu exemplul său personal”.
Indiferent cine a avut dreptate, adevărul că este că
Divizia 1 gardă s-a confruntat, inițial, cu mari probleme în timpul
constituirii capului de pod de la est de Prut, regimentele sale revenindu-și
însă luptele care au urmat.
Depășiți de evenimente au fost și unii comandanți din
cadrul Diviziei 21 infanterie, inclusiv generalul Cristache Popescu, care a
fost înlocuit de la comandă (2 iulie 1941) cu generalul Nicolae Dăscălescu.
Vinovat de neîndeplinirea misiunilor de luptă a fost
considerat și colonelul Vasile Mihăescu, comandantul Grupării de artilerie a
Diviziei, care nu a luat măsuri judicioase de adaptare la situaţia tactică şi
de sprijinire a subunităţilor de infanterie care atacau, deși avea în subordine
trei divizioane. I s-a reproșat faptul că în seara zilei de 21 iunie (orele
18.00), după ce transmis ordinul generalului Cristache Popescu ca în dimineața
zilei următoare să se deschidă focul focul (orele 3.15) în sprijinul trupelor
care urmau să constituie capul de pod (cu câte o baterie din fiecare divizion)
nu a precizat fiecărei unități misiunile specifice și nu a urmărit modul de
efectuare a tragerilor propriu-zise. În timpul atacului inamic a ordonat
trageri de oprire cu trei divizioane, deşi ar fi fost suficiente două baterii,
rezultând un consum mare de muniţie, fără rezultate corespunzătoare. La fel a
procedat şi în timpul contraatacului executat cu Compania de cercetare a
diviziei. Analizându-i activitatea, generalul Gheorghe Leventi a considerat că
acesta a dat dovadă de «completă incapacitate, nefiind în stare să-şi
îndeplinească misiunea» şi a cerut înlocuirea lui cu «un ofiţer destoinic şi
priceput». Cererea i-a fost acceptată, colonelul Vasile Mihăescu fiind înlocuit
(30 iunie 1941) cu colonelul Constantin Lupescu pentru ,,lipsă de legătură cu
infanteria în luarea măsurilor impuse de împrejurări în acţiunea de la Oancea”.
Greșeli i-au fost imputate şi colonelului Romulus
Dimitriu, comandantul Grupării „Oancea”, care nu a luat măsurile necesare
pentru ,,a asigura stăpânirea terenului cucerit şi nu a utilizat eficient focul
artileriei pentru remedierea situaţiei”. Apreciind că „a dat dovadă de completă
incapacitate şi inactivitate”, generalul Gheorghe Leventi i-a luat comanda. În
urma bătăliei de la Țiganca, noul comandant al Corpului 5 armată, generalul
Aurelian Son, a considerat că generalul Romulus Dimitriu s-a reabilitat şi l-a
numit comandant secund al Diviziei 21 infanterie.
Acuzat de incapacitate a fost şi colonelul Petre
Mantu, comandantul Regimentului 11 infanterie, care „nu a găsit de cuvinţă să
părăsească postul de comandă şi să se ducă într-un punct de unde să poată
urmări şi conduce operaţiunile, decât după ce a primit ordin”. La scurt timp, a
fost şi el înlocuit de la comandă.
Greșeli de concepție și de execuție s-au făcut și în
cadrul Diviziei 35 infanterie când două batalioane din Regimentul 67 infanterie
(Divizia 35 infanterie) au trecut Prutul (2 iulie, pe la Prisăcani) și au pus
stăpânire pe dealul Costuleni, în ziua următoare fiind trecute (pe podul de
pontoane) și celelalte unități ale marii unități.
Aflat în zonă, generalul Ion Antonescu a constatat că:
trecerea se făcuse fără protecție de aviație (deși se putea acest lucru); fără
să se asigure, în prealabil, aducerea în zonă a principalelor subunități de
întărire și sprijin de foc indispensabile (artilerie antiaeriană, artilerie de
câmp sau artilerie grea, pionieri cu echipajele de punți de asalt,
transmisiuni); masarea într-un singur loc, în zona de trecere, a unităților de
infanterie (în loc să fie dispersate într-un dispozitiv articulat și camuflat);
comenzi date cu voce tare, deși inamicul se afla la 100-150 de metri de sat;
oboseala trupei (mărșăluise toată noaptea, neavând, până la orele 4.30 când s-a
efectuat trecerea, decât 1-2 ore de somn și nu mâncase decât un sfert de pâine,
brutăriile nefiind sosite). Chiar dacă, în final, trecerea diviziei nu a
întâmpinat probleme deosebite, acest lucru s-a datorat slabei reacții a
inamicului. Altfel, la felul cum a fost pregătită și executată, trecerea ,,ar
fi putut eșua complet”.
În continuare, unitățile diviziei au înfrânt
rezistențele opuse de inamic și contraatacurile acestuia la Brătuleni,
Varzărești și Nisporeni, ajungând până la 7 iulie pe văile Bucovățului și
Bâcului de unde se putea îndrepta cu ușurință spre Chișinău spre a manevra
dinspre nord-vest trupele sovietice din masivul Cornești. Pentru modul în care
a acționat până în acel moment, marea unitate a fost felicitată (7 iulie) de
generalul Ion Antonescu.
Cu toate acestea, la 8 iulie 1941, Divizia 35
infanterie a înregistrat o severă înfrângere în zona Miclăușeni, inamicul
atacând frontal batalionul din avangarda Regimentului 67 infanterie și
celelalte unități care nu-și luaseră măsurile de prevedere necesare (pe
flancuri, de o parte și alta a Bucovățului).
Derutată, avangarda s-a retras în debandadă spre sud
antrenând și trupele care rezistaseră până atunci atacurilor inamicului.
Surprinse în coloană de marș, „ca în timp de pace, fără nicio măsură de
siguranță”, celelalte unități ale diviziei s-au retras și ele, câţiva
kilometri, «în panică, fără a încerca niciun fel de rezistență și au fugit în
mod rușinos» - așa cum releva generalul Alexandru Ioanițiu la 11 iulie -
permiţând inamicului să pătrundă spre Dolna, să flancheze toată valea
Bucovăţului şi să producă pierderi mari Regimentului 63 artilerie, care a
luptat eroic”.
„În rezumat, lipsa completă a măsurilor de siguranță,
o totală indiferență față de mijloacele de înșelăciune, care au fost semnalate
de atâtea ori că se întrebuințează de inamic, și, în fine, o rușinoasă fugă a
unui întreg regiment de infanterie care nu a schițat niciun gest de apărare” -
concluziona șeful Marelui Stat Major -,
Situaţia a fost redresată cu greutate, în seara zilei,
prin contraatacul executat de Regimentul 50 infanterie, din rezerva diviziei,
care a stabilizat frontul pe înălţimile situate la est de Şendreni şi
Varzăreşti.
În acest timp, Gruparea tactică „Nord”, ajunsă, în
seara zilei, pe înălţimile situate la nord şi sud-vest de Călăraşi, a fost
contraatacată dinspre Micşani şi pădurea Mândra şi respinsă până pe
aliniamentul sud Călăraşi, pădurea Lupuşani.
- Sub presiunea inamicului, Divizia 35 infanterie avea
să se retragă (până la 11 iulie) pe liziera pădurii Leu şi pe înălţimile
situate la vest de Bălăneşti şi Mileştii Mari.
- La 9 iulie, la postul de comandă al diviziei, la
Boldurești, a sosit regele Mihai I și generalul Ion Antonescu, ultimul hotărând
dirijarea Diviziei 72 infanterie germană (din rezerva Armatei 11 germană) pe
valea Bâcului spre Călărași pentru a lovi în flanc gruparea de forțe inamice
din zonă, simultan cu bombardarea pozițiilor acestora de aviația germană spre a
înlesni desprinderea trupelor române și deplasarea lor spre vest.
Analiza cauzelor care au generat această severă
înfrângere, soldată cu 2 781 militari pierduți (177 morți, 2 295 răniți și 309
dispăruți), relevă grave greşeli şi neglijenţe în organizarea şi desfăşurarea
deplasării pe valea Bucovăţului, fără nicio măsură de siguranţă, precum şi
panica rezultată în urma contraatacului inamic. Gravă a fost și dezinformarea
făcută de Grupul 53 cercetare, care a raportat (orele 10.45) că a ocupat dealul
situat la nord de Miclăușeni, înălțimea cu cota 376 și pădurea Răcătău, din
acea zonă declanșându-se ceva mai târziu contraatacul inamic6.
Corelată cu oprirea înaintării (9 iulie) Diviziei 15
infanterie pe valea Lăpuşnei, între Stolniceni şi Hânceşti, şi a Diviziei 11
infanterie, la Sărata-Galbenă şi la est de Cărpineni, înfrângerea Diviziei 35
infanterie, pe valea Bucovăţului, a avut consecinţe negative asupra
desfăşurării ofensivei în partea de sud a masivului Corneşti, care a fost
temporar oprită, diviziile 11 şi 15 infanterie trecând la apărare pe
aliniamentul Nemţeni, Boghiceni, vest Lăpuşna, pădurea Cărpineni.
Înfrângerea Diviziei 35 infanterie pe valea
Bucovățului a avut consecințe negative asupra continuării ofensivei în masivul
Cornești, care a fost oprită temporar.
Sub impresia dezastrului înregistrat la Divizia 35
infanterie pe valea Bucovățului, apreciind că situația de ansamblu a frontului
nu mai permitea continuarea ofensivei de către diviziile Corpului 5 armată,
Comandamentul de Căpetenie român a decis, prin ordinul nr. 423 din seara zilei
de 10 iulie 1941, retragerea imediată, la vest de Prut, a diviziilor 1 gardă și
21 infanterie, ,,în cea mai perfectă ordine, începând cu serviciile și
artileria”, o mare unitate urmând să apere râul în sectorul Fălciu, iar cealaltă
să fie regrupată în rezervă. Cu toate că era categoric, ordinul a produs
consternare și uimire în rândul comandanților și ofițerilor români, mulți
dintre ei, între care generalii Nicolae Dăscălescu și Nicolae Șova, cerând să
nu se execute imediat retragerea de pe pozițiile cucerite cu atâta vărsare de
sânge.
Ora târzie la care a fost primit ordinul de retragere
(21.50), precum și terenul desfundat de ploile torențiale căzute în zonă nu au
permis executarea lui în noaptea de 10 spre 11 iulie nici de către subunitățile
de artilerie dispuse în imediata apropiere a Prutului.
În acest context, apreciind că menținerea pozițiilor
de la est de râu ajuta, cel puțin prin blocarea unor importante forțe inamice,
manevra de ansamblu a Armatei 4, inclusiv în zona masivului Cornești, și luând
în calcul informațiile oferite de recunoașterile trimise spre Epureni și Cania
care nu semnalaseră forțe inamice numeroase pe linia de contact, generalul
Nicolae Ciupercă a solicitat Comandamentului de Căpetenie (11 iulie, orele
19.40) „să se mențină capul de pod de la Fălciu”, apreciind că o eventuală
retragere „ar influența moralul trupei, care a crescut în ultimele zile, după
ce oamenii au văzut că pot rezista și respinge cu pierderi grele
contraatacurile inamice”.
Reanalizând situația, în contextul opririi
contraatacului sovietic de pe valea Bucovățului, Comandamentul de Căpetenie a
răspuns că aprobă menținerea capului de pod, fapt ce a permis generalului
Nicolae Ciupercă să ordone Corpului 5 armată să organizeze cât mai bine
apărarea spre „a atrage și fixa cât mai multe forțe inamice”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu