CUM
SĂ PROTESTEZ
Ioan-Aurel Pop – George Anca – Puși Dinulescu - Ioan Miclău-Gepianu -
Clopotul Catedralei
*
IOAN-AUREL POP
„Identitatea popoarelor
– o realitate foarte puternică astăzi”
De mii de
ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe
Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat
vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit.
De peste o
mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe
aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii
vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și
petrecerile.
Așa, vom
înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de
„nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de
Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei
și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să
se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de
dinaintea icoanei.
Gesturi
similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricând, dar aura care le însoțește
pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pământ,
semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea
Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau
indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră
de români.
Simplu spus,
identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine
prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer
etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui.
La unele
popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic
pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.
Toate
popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod
ostentativ, atrăgându-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că
nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt
universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite
manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu.
Astfel,
circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este
american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate
sărbătorile sunt americane, de la Columbus Day până la Thanksgiving etc.
Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sârbii prin
sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.
Am întâlnit
mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care
să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi,
unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în
care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte
puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este
recunoscut pe față.
„A respinge țara înseamnă a te
respinge pe tine”
„Satul
global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii
de alții în același timp. Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai
aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia
sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de
grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!
Românii sunt și ei prinși în acest
vârtej.
Generația
mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume,
anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de
exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la
câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și
jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă
toate astea. Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea
ritmului Planetei, de modernizare.
Sunt însă și
motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut
șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă
curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.
În plus, a
mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală
prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii.
Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le
mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau
cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți
otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către
forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe
calea dorită de ele.
Din păcate,
întâlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci
când vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?
Sentimentul
despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de
țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la
credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face
pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sunt un popor
deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de
„deschidere” fără limite.
Pe de altă
parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost
demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți,
victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca
„enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate
și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea
fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu.
Pentru că nu
am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei,
ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara
înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără
români?
Or, noi nu
găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un
inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne
ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa
dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic
ca să îndreptăm situația.
Dimpotrivă,
în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim
românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul
doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe.
Sunt alte
neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și
declină identitatea, originea, tradiția.
*
GEORGE ANCA
cum să protestez
cum să protestez neducându-mă
în Australia dă-le roluri meseriaşe
că iubeşti poporul român
părinţii şi verişoara
ne-am uitat la un film
ce săraci eram în tinereţe
copiii în deltă ne-om
continua Australia
în centrul de poezie
pagină de puncte oame
sub norii peste marame
ca să nu moară de foame
teatrul Kierkegaard
teatrul Kierkegaard bilete nevândute
nici la morgă leacul nu se caută
şi necuratul se ţinea mai curat
imediat după război în barieră
în pauzele filmului veneau artişti
Haplea-i făcea Stelei curte
Cateluţa sau teii sau femeia
călcându-vă pe toate în picioare
aşa-zise rânduri
aşa-zise rânduri lungi
dilatate de-astă-vară
dublu scund a nibelungi
peste vlahii bunăoară
ce e-n plus cară-se azi
ce rămâne mă omoară
dublu lung a huniazi
peste vlahii bunăoară
şi-aşa-zişii nibelungi
mâine rimele contractă
dusu-n rimă rândul ungi
febră fără muscă dreaptă
mai suflare tusea tuş
debruiat de ce omoară
sunet nopţii auruş
netezit la bunăoară
nea Tudorică
nea Tudorică mai zi-mi cavalere
lulea aleluia copacilor mierle
până la dumnezeu cioara
veveriţa leagă apostolii
ne inversăm tinereţea în
acel teatru al coborârii pe role
ai lui Şacote suiau coasta
nu mi-ai spune regie asta
pâlcuri de însinguraţi tasta
eu fiind proteza intrării libere
cât o să mai tragi de mine
pe toate scaunele rezervat puştime
de-acum sunt al sălii interes
exact ca-n teatrele din New York
din ce parte ne comediază Sylvia
cum prima oară aş recidiva
şi lăsat în pace oi mai pleca
mi-am câştigat şederea rea
veniţi aici sosiţilor la gong
sonorităţi subtile să v-alegeţi
unde vedeai tu scenă sus mansarda
era mult fum şi-ai plecat
poate după Ionuţ şi Vasile
te duci la piese necunoscute
oasele tale
oasele tale neroase de tine
la înmormântările sinucigaşilor
ah să interoghezi organişti
nu te mai credeam
al motorinei morar
şchiopătând bătăile morii
ud asfalt ninsoare nudă
pe căruţa car s'audă
haita laie paparudă
spital cu Vasile
arta greco-romană
în ţara dacilor
PUȘI
DINULESCU
Spre punctual culminant
şi spre deznodământ
La Hamlet, în vederea ajungerii la
punctual culminant, se va construi faza-parte 4 a piesei, de la pagina 475 la
483. E scurtă şi cuprinzătoare faza asta! Tânărul Osric îl invită pe Hamlet la
duelul cu Laertes, lupta are loc imediat, dar e trucată de fiul lui Polonius şi
de Rege, care otrăviseră cu ceva puternic tăişul uneia din săbii sau spadei, ce
era… plus că mai aşteptau şi două cupe de vin otrăvite. Tinerii se bat, în focul luptei schimbă
săbiile, se rănesc unul pe altul, otrava îşi face efectul, dar, cu ultimele
puteri, Hamlet străpunge şi pe Rege. Unde mai pui, că şi Regina bea din paharul
pregătit pentru prinţ şi iată ce Deznodământ! După aceste 8-9 pagini, a rămas
doar un morman de trupuri, care nu mai sunt bune de altceva decât de îngropat!
Un dezmăţ mortuar are loc în 6,10 % din piesă!
Dar mai avem
şi scurta, foarte scurta fază-parte 5, de doar 4 pagini, ceea ce nu înseamnă
decât 2,70 procente.
Iar în O
scrisoare pierdută se intră-n linie dreaptă spre punctual culminant la pagina
183.
Ce-i acolo?
De ce tocmai
aici dă ciorba în foc? N-a dat şi nu dă, dar e la punctul maxim de fierbere.
Începuse
scena a V-a a actului 4 şi Zoe se-ntoarce, după ce l-a condus pe Dandanache,
care tocmai mărturisise că scrisoarea, cu care a şantajat, n-a mai înapoiat-o!
Ea e convinsă, acum, că nici Caţavencu nu va mai restitui scrisoarea şi începe,
în faţa lui Tipătescu, o criză de nervi. Pică, însă, Ghiţă, care anunţă pe
domnul prefect că-l caută la telegraf ministrul! Ba chiar tot guvernul!
Imediat, Fănică pleacă şi Ghiţă mărturiseşte Joiţichii că l-a minţit pe
Tipătescu şi, de fapt, de fapt… a venit cu Caţavencu! Intră şi Caţavencu… dar…
a pierdut scrisoarea! În scena următoare, însă, Cetăţeanul aduce scrisoarea şi
Zoe o recuperează!
Răsturnarea
s-a produs!
Caţavencu îi
cade-n genunchi şi Joiţica-l iartă!
Nu degeaba,
George Călinescu o numeşte undeva domina
bona, nu?
Iar eu, nebunul de mine, în montarea aceea de la
Baia Mare, pe care n-am terminat-o, mă gândisem chiar să prezint lucrurile
de-aşa natură, încât legătura lui Zoe cu Tipătescu să fie, oricum, pe ducă, iar
Caţavencu, fiind jucat de un actor mult mai tânăr, să fie o adevărată
perspectivă pentru Zoe, care era interpretată de un fel de băbuţă… Mă inspirase
şi faptul că-n viaţa reală a acelor actori întrezărisem ceva din chestia asta!
Poate şi de-aia mi-am pus lumea de-acolo-n cap şi n-am mai terminat montarea!
Dar, să
ne-ntoarcem la piesă.
Verdictul a
fost dat, prejudicial a fost recuperat, Caţavencu-a fost iertat, dar piesa nu
s-a terminat. Urmează un moment foarte important din secvenţa culminantă a
piesei. E vorba de scena a X-a, a actului 4, când Zoe rămâne singură cu
scrisoarea abia recuperată. Acuma-şi savurează fericirea!
Parc-am mai scris undeva, parcă-n altă carte,
de chestia asta, dar merită, oricum, să o reamintesc, măcar pentru cei care nu
mi-au citit toate cărţile şi nici n-au avut prilejul sau timpul necesar, să
cerceteze istoria spectacolelor marelui maestru.
Păi, se
spune că Aristizza Romanescu, la premiera absolută a Stcrisorii, ar fi ţinut
scena asta zece minute! Doamne, ce-a putut face, că textul e doar de
trei-patru rânduri şi mai e şi plin de
paranteze!
Deznodământul
piesei, gata, a avut loc! S-a terminat şi a patra fază-parte, a punctului
culminant, care, pe asta, pe a patra, ar
trebui s-o numim a Deznodământulu!
Pentru că a cincea fază-parte e dincolo de
deznodământ, e faza premiilor şi pedepselor, fiindcă s-a terminat şi tot
procesul, s-au judecat şi fondul şi apelul şi recursul. A mai rămas ce?
Răspuns: Execuţia! Sau apoteoza şi toată lumea e fericită, ca în piesa asta,
unde mai este şi o pedeapsă, nu? Că doar Coana Joiţica l-a pedepsit pe
Caţavencu, să conducă el însuşi manifestaţia în cinstea adversarului său! Nu?
Faza-parte 5
nu e, deci, a deznodământului, ci a execuţiei, a punerii în executare a
sentinţei din ultima instanţă!
Această a
cincea parte se-ntâmplă în Hamlet, prin
urmare, nu odată cu duelul, ci după moartea duelgiilor, odată cu sosirea lui
Fortinbras şi luarea în stăpânire de norvegian a Danemarcei
Iar ultima
fază-parte din Steaua fără nume nu e a plecării Monei, ci a peisajului de după
plecarea ei, când Miroiu are timp, în fine, să se ocupe şi de cartea cumpărată
cu ne-mai-auzitele-n târgul ăla sacrificii pecuniare.
Iar în Pescăruşul, faza finală începe la pagina 56,
după ce Treplev, terminând să-şi rupă manuscrisele, iese din odaia, unde
avusese loc întâlnirea decisivă cu Nina şi unde intră, nu peste mult timp,
jucătorii de loto, care se pregătesc să-şi reia distracţia..
Dar recursul
fusese introdus, odată cu întoarcerea Ninei, cu care începe faza-parte 4 şi
urmează marea ei scenă cu Treplev. Aici e cazul neapărat să mă opresc puţin,
fiindcă am de spus ceva foarte important, de fapt două lucruri, pe care nu
le-am văzut în niciun spectacol cu această mirabilă piesă. Parcă nici în
spectacolul lui Andrei Şerban. Fiindcă dacă le vedeam, nu le uitam! Mai ales
dac-ar fi fost făcute cum trebuie!
Este vorba
de scena ruperii manuscriselor, despre tonul din finalul scenei decisive dintre
Nina şi Treplev, dar şi încă ceva, care-am descoperit, tot trăind şi retrăind
această piesă. Este vorba de cum trebuie să se joace scena din actul 2, dintre
Nina şi Treplev, aceea cu hoitul pescăruşului…
Eu cred că
scena cu pasărea ucisă trebuie să fie foarte dură, ba char de speriat, pentru Nina.
Îl văd pe Treplev, la un moment dat, trântindu-şi peste faţă pasărea ucisă şi
umplându-se de sânge şi cu urletu-n gât, vrând să spună, prin tot trupul lui
chinuit, mult mai mult decât poate să spună prin cuvinte!
Iar în
ruperea manuscriselor, de la pagina 56, trebuie respectată cu sfinţenie
indicaţia lui Cehov:
Timp de două
minute rupe, în tăcere, toate manuscrisele şi le aruncă sub masă, apoi deschide
uşa din dreapta şi iese.
Deşi aceste
două minute de tăcere, dar două minute efective, sunt, pe scenă, ceva enorm,..
şi mai ales că suntem atât de aproape de finalul, pe care toată lumea îl
aşteaptă, dar e de jucat aici, pentru un mare actor şi un mare regizor, care să
ştie să drămuie suspense-ul şi să facă o ieşire din scenă, pe care scrie:
Moarte!
Dar pentru
ca scena ruperii manuscriselor să prindă, aşa cum vreau eu şi cum şi cred că
trebuie, este nevoie ca şi finalul întrevederii lui Treplev cu Nina să aibă o
anume turnură, adică ea nu trebuie să evoce
pe un ton poetic, lânced şi romanticoid, textul lui Treplev, din
spectacolul-dezastrru, care duce şi la ruperea legăturii lor, chiar aşa de
subţire cum era ea… Nu! Nina trebuie să fie foarte detaşată, ba chiar şi un pic
rea, în ideea că lasă că ştim noi ce copilărie a fost, dar sper că ţi-a trecut…
Merg şi mai departe! Cred că ar fi chiar cazul să maimuţărească pur şi simplu
textul evocat!
Şi, desigur,
nu o face cu rea intenţie! Dar iadul e pavat, după cum se ştie, cu cele mai
bune intenţii…
Poate c-aţi
obosit de-atâtea paranteze, iubiţi cititori, dar degeaba-mi spuneţi, că tot
n-am cum să v-aud, am, însă, atâtea de spus
şi lucrurile ce le am de spus dau
năvală peste mine… acum şi peste voi…
În fine, în
Steaua fără nume, faza asta culminantă a conflictului umblă cu paşi uşori,
delicaţi, printre cioburile de iubire ale nopţii, care-a trecut… Atentă să nu
se rănească, Mona îşi găseşte drumul de întoarcere, plutind printre bancurile
de nisip mişcător, de sub eternul aparent al stelelor…
II
Alaltă seară am fost iar la teatru. Aveam
trei posibilități. Una era o adaptare liberă după Un dușman al poporului, a lui
Ibsen, alta era o producție a Naționalului, cu piesa unui necunoscut român,
care semnează ca scenarist, nu ca dramaturg: Dumnezeu se îmbracă la Second hand
și, în fine, o dramatizare după Crimă și Pedeapsă de Dostoievski.
În mod normal, logic, am ales Crimă
și pedeapsă.
Dar era alt spectacol. Și mi-a fost
lene să mă mai trambalez pe la Dușmanul poporului sau pentru bunul Dumnezeu,
care n-are bani să-și ia, vai de el, haine noi!
Așa s-a făcut c-am intrat la Marmoră,
de Joseph L. Brodsky, un poet american, emigrat din Rusia, care-a pus laba pe
Premiul Nobel în 1987, încă de la o vârstă destul de fragedă, fiind născut în
1940. Cum o fi făcut, Doamne? Şi cine l-o fi luat în braţe şi de ce?
Regia e semnată de Yuri Kordonsky, un
bun amic ucrainian al lui Ducu Alexandru Darie, care l-a mai fericit şi
altădată cu niscai spectacole pe directorul Teatrului Bulandra, pus acolo şef
de inevitabilul om politic şi marele actor Romeo Pop.
Mai încercasem şi altădată cu
acest Kordonski. La pauză, am plecat. Și
era Unchiul Vanea și Cehov, deși, după cum toți amicii mei știu, Cehov e
feblețea mea, alături de Shakespeare, Caragiale și Sebastian.
Am plecat și de la căcatul ăsta, pe
care l-am văzut alaltă seară.
Păcat! Erau pe scenă doi actori
formidabili! Rebengiuc şi Râlea! Totuşi, fără un text ca lumea, doar aşa, să
vorbim ca să ne-aflăm în treabă?
III
Ce mizerii sunt prin teatrele din
țara mea și eu în țara mea aștept ca să se-ndure niște…
… dar nu mai continui, trebuie să mă
cenzurez şi şterg ce scrisesem în continuare… şi aştept, încă aştept şi încă
tac şi-mi ronţăi fierea din mine… dar până când?
IV
Abia am terminat să stau de vorbă cu
un amic la telefon, Și i-am pus o
problemă:
— Oare de ce nu-i saltă Deneaul pe
directorii ăștia de teatre bugetare, care azi au o putere discreționară în țara
noastră, deși n-au luat teatrele astea cu banii lu’ ta-su și-a lu’ mă-sa, ca
beizadeaua aia de Remeș, fiul controversatului ministru pleșcar de caltaboșuri din maț gros de porc?
— Păi, de ce să-i salte?
— Păi, nu neapărat fiindcă așa vrea
mușchii mei, ci pentru că majoritatea
fură ca primarii și ca parlamentarii!
V
Uite, c-am început mai multe lucruri,
dar să nu credeți iubiți cititori, că nu le termin...
Așa... Păi, unde am început eu să
divaghez și din ce-am ieșit? Nu mai ştiu…
Scârbele domnesc mai peste tot, iar
eu umblu cu piesele mele din teatru în teatru, nimeni nu mă ia în seamă,
nimeni, nici măcar nu mă resping, dar eu caut resursele ascunse ale
capodoperelor, însă ei nu ştiu decât una şi bună:
— Ce-i de prăduială?
Dar e drept că nu toată lumea e
coruptă, mai sunt şi proşti şi snobi pe lumea asta şi-mi închipui ce greu este
şi pentru Scaraoţchi să aleagă pe care să-l înhaţe mai întâi!
VI
Aşa că ce
rost are să mai scriu despre cum se scrie o piesă bună? Asta se pare că nu mai
interesează astăzi pe nimeni şi poate nici măcar pe spectatori, care se hrănesc
cu ce li se dă, mai ales că la teatru ei văd ceva care mişcă, în timp ce
rândurile din cărţi stau pe loc şi aşteaptă să le decripteze câte-un soldat
rătăcit, ca japonezul ăla, care încă nu aflase că războiul se terminase de
câteva decenii…
P.S. Cred că
faţă de clasica lucrare a lui Camil Petrescu Fals tratat pentru uzul autorilor
dramatic, apărută în 1925, eu sunt mult mai aplicat. Ceea ce nu mă împiedică
să-l iubesc enorm pe clasicul nostru, de care am avut onoarea să mă ocup şi în
teza mea de licenţă de la Litere (Filologie, cum se chema pe-atunci): Problema
individului la Camil Petrescu şi Albert Camus.
Dar dacă el era, după cum se ştie, un
pasionat al matematicilor superioare, eu sunt, ca şi Miroiu, un fel de
aritmoman al poeticii dramaturgice, căutând să-i întreb, totuşi, de sănătate pe
mai mulţi…
Dar până una-alta, vă mai fericesc,
iubiţi cititori şi cu nişte anexe, care
sunt alcătuite după revederea materialului din acest aşa-zis eseu,
aducând şi lucruri sau formulări noi, într-un fel de dialog cu cele afirmate
mai sus. Şi… fiţi atenţi, când găsiţi vreo contradicţie, între ce-i acolo şi
ce-i aici, să preferaţi ce-i aici, fiindcă între timp m-am mai gândit.
*
IOAN
MICLĂU-GEPIANU
Câteva adevăruri din
lumea Teatrului
Se
apreciază, chiar foarte unitar din partea criticii teatrale, a celor ce
studiază și au studiat istoria precum și evoluțiile teatrului de-a lungul
veacurilor, faptul că acesta reflectă schimbările ce caracterizează sistemele
sociale la un moment istoric dat. Teatrul este o oglindă a societății redată de
dramaturgi și pusă în scenă de actori,
oglindindu-se aici viața însăși,
cu toate cele aparținătoare prezentului, trecutului precum și despre
orientările spre viitor. Se știe că dintre toate genurile de arte, arta
teatrală este cea mai complexă, devenită o sinteză adunând in scenă genurile
mai multor arte; tocmai aci se află valoarea acestuia precum și efectele
benefice aduse asupra înaintării culturii în general!
De asemenea,
pe lângă faptul că este un luminător viu al societății omenești, cu direcții
înspre înălțarea educației, moralei, credinței și civilizației umane prezente,
teatrul vestește nevoile de viitor ale societății, deșteaptă simțul frăției
între cetățeni, aduce servicii care favorizează întotdeauna victoria
adevărului, fiind o artă extrem de utilă, atunci când este înțeleasă și
susținută, atât de spectatorii iubitori de teatru, cât mai ales de organele
oficiale in cadrul sistemului social cultural existent!
Teatrul își
împlinește menirea atunci când sistemul social, mai cu seamă sistemul politic,
nu aplică presiuni de interes, mai ales doctrinar cum de altfel in istoria
acestei arte, exemplele negative abundă, astfel că și teatrul se ridica și
decădea după cum sistemele sociale, imperiile lumii se ridicau sau decădeau!
Mai grave erau situațiile in care noile sisteme de orânduiri, puse pe picioare,
nu arhivau de multe ori realizările
teatrale ale trecutului, pierzându-se astfel acea referință ce ar fi fost extrem de utilă în evoluția artei și
a scopului acestea; scop desigur benefic înfrumusețării vieții societăților
viitoare! Dramaturgia românească bineînțeles că nu a scăpat de asemenea
situații de-a lungul istoriei.
Studiile și cercetările în lumea teatrului
antic grec a atras mulțimi de cercetători, oameni pasionați de a cunoaște
istoria și originile artei teatrale, nivelul calitativ al acestei vechi arte și
desigur autorii scrierilor pentru teatru, actorii din scene, modul și sistemele
în care se organizau desfășurările
acestor acte culturale, evoluția în timp și spațiu , s.a.m.d. Nu
întotdeauna însă s-a reușit a cuprinde și reda istoria teatrului antichității,
a operelor scrise sau jucate în scene, autorii reali a acestora, multe, foarte
multe s-au pierdut în decursul timpului,
fie datorită războaielor, fie catastrofelor naturale, focuri și inundații, fie
neglijenței generațiilor viitoare! Mai ales că scrierile se realizau pe foi de
papirus, sau pe piei de animale(cazul scrierilor biblice), iar succesiunea
mereu repetată a sistemelor sociale, lăsau aceste valori deseori pierzaniei.
Deseori lipsa de atenție și de păstrare
ajungea până acolo încât aceste manuscrise deveneau materie de lucru, folosite
de meseriași și comercianți! Este de la sine înțeleasă strădania acelor
hermeneuți în cercetările lor, de cele mai multe ori reușind să adune chiar și
pe fragmente scrierile anticilor, spre a întregii ulterior opera. Dar multe
scrieri au rămas pentru totdeauna dispărute și necunoscute! Nu mai vorbim de
greutățile întâmpinate de traducătorii acestor scrieri. Fie proză, fie poezie,
dar mai ales cele dedicate teatrului.
Aproape intr-un ”Chorus”, traducătorii operelor tragice-comice ale anticilor
Greciei precum Sofocle, Eschil, Euripide, Aristofan, Menander, s.a.m.d.,
enumără dificultățile acestor traduceri, la care s-au angajat ei înșiși, și
asta din entuziasmul lor spre a reda o oglinda a trecutului, nouă celor
prezenți și celor ce vor veni după noi, generațiilor viitoare!
Munca
acestora trebuie întotdeauna respectată, mai ales socotind labirintul atât de
încâlcit al zecilor de secole trecute, căutând a descifra papirusurile găsite
și pe la momâile piramidelor
antichității! Nu e o muncă la care s-ar
angaja oricine! Asta ne-o spune traducători care au transpirat în această
muncă, precum: Norma Miller, David Barett, Alan Sommerstein, E.F.Watling, și
desigur mulți acei pasionați a descoperi și cunoaște cultura și modul de viață
a celor ce au trăit și locuit cu mii de ani în urmă în geografia acestui vechi și cu mult sânge
sfințit loc, Pământul!
Secolul III și II. BC. se va lumina prin
întâlnirea culturii Greciei cu Roma
antică, moment în care Horațiu(65-8B.C.) făcea analize in lucrarea sa ”Ars
Poetica”, asupra Teatrului Vechi al Atenienilor, ușurând într-un fel situația
lui Aristofan, care, la un moment devenise marginalizat de sistemul politic al
vremii sale. Sparta atacase Atena, încep
războaiele dintre aceste state-orașe, cunoscute sub numele de ”războaiele
Peloponeze, acum vin și cuceririle lui Alexandru Macedon, aducând Grecia sub stăpânirea
imperiului său. Horațiu găsea potrivită și utilă aciditatea satirică din scrierile comice ale lui
Aristofan, probabil pentru că tocmai acesta(Horațiu) satiriza versurile lui
Lucilius astfel:
”…Yes, I did
say that Lucilius verse is incompetently composed/ Who is so besotted an
admirer of Lucilius as not to admit this?/
(Aristofanes –The Knights/Peace/The
Birds/The Assembly Women/Wealth/ translated by
Alan H. Sommerstein and David Barett, published by Penguin Books, London, 1978).
Mai înspre vremea când Noul Teatru începuse
a lua locul Vechiului Teatru al Greciei antice, devenind o nouă orientare acum
și pentru teatrele europene, Plutarch (45-125A.D) revine cu o critică accerbă
asupra scrierilor și talentului de-a dreptul vulgare în exprimare a lui Aristofan.
Cercetătoarea și translatoarea operei lui Aristofan, Norma Miller, care
traduse din greaca veche, de pe papirus, din comediile lui Aristofan, dovedește
în scrierile sale faptul că, Aristofan era și un strălucit poet, poate unul imediat
după Homer.
Revenind la
perioada acelui Teatru Vechi, se afirmă faptul că între perioada secolului al
V-lea și al IV-lea, adică timp de un secol, teatrul antic grecesc trece
printr-o mare transformare, care de fapt nu este altceva decât un rezultat al schimbărilor social politice
ce au avut loc, așa cum aminteam mai sus. Războaiele Atenienilor cu Spartanii,
dublate din plin de cuceririle lui Alexandru Macedon, aveau să schimbe fața
lumii. Aproximativ, perioada dintre 421 și 321,
devine acel timp și spațiu în care se produc transformările din arta
dramaturgiei antice grecești. In acest timp aveau să se evidențieze ca
reprezentanți, doi mari scriitori de teatru, Aristofan ca reprezentant al
Teatrului Vechi, și Menander înspre
finele secolului, ca reprezentant al Teatrului Nou. Poet și comedian, Aristofan
crește în acest mediu de continue lupte social-politice, devenind prin natura
ființei sale, cel mai abil dar și aciditiv scriitor de comedii. Dar a susține
tradiția atenienilor, acea tradiție de
libertate ce se înstăpânea la Atenieni încă din vremea lui Pericle, nu convenea
acum celor ce stăteau devotati ocupației imperiului lui Alexandru. Politicienii
vremii, cum era si cazul lui Cleon, devin personaje false atenienilor, iar condeiul lui Aristofan nu-i iartă.
Numai că acesta(Aristofan), nu se afla in
vremea când Sofocle(496-406) scria tragediile sale, ”Regele Oedip” ”Antigona”
și altele! Sofocle trăia la Atena lui
Pericle, iar acesta cum se știe adunase in jurul său oameni de arte! Herodot
și Sofocle erau prieteni, făceau parte dintre cei ce scriau și creau
opere de multe genuri la curtea lui
Pericle.
Tragediile în general nu erau tragisme fără un
fond de educație și morală bine inspirate! Sofocle, precum si ceilalți
tragiști, Eschil și Euripide, prin scrierile lor pe teme tragice si puse pe scenă, de fapt
deschideau mintea și cugetele
atenienilor spre a se feri a călca pe urmele personajelor lor tragice; convenea
deci politicii de libertate și bună conviețuire dictată de Pericle atenienilor.
Se pare că
Sofocle învățase ceva și de la înaintașul său Pindar, mai ales privind relația dintre Atenieni și Tebani,
fapt pentru care Pindar avuse câteva neplăceri. Herodot ca părinte al Istoriei,
se pare că ajungând la Istru, privind
peste zări, recunoștea că sunt acolo mari întinderi de spațiu in care trăiesc
niște oameni sfinți, care vorbesc cu Cerul! Astea erau pământurile hiperboreene
ale lui Zalmoxe, pe plaiul Mioriței, unde era polul spiritual al pelasgilor
hiperboreeni, acolo era Armis zeul Geților, iar primii coloni greci respectau
cultura acestora, o acceptau precum Pitagora, Sappho, Anacreon, s.a.m.d.
Alta era
conjuctura vietii social politice in deceniile următoare ale secolului, altele
interesele imperialilor macedoni. Scrierile comic-satirice ale lui Aristofan:
The Knight, Peace, The Birds, The Frogs, The Clouds, The Wasps, The Assemby
Women, Wealth, și desigur cele pierdute
in vreme, îi aduseră acestuia glorie dar și starea de a ajunge în judecăți și
condamnări! Desigur toate urmare a invadării
atenienilor, a pierderii libertății lor, cu care se știau ei a fi
istoricește în existență!
Altele aveau
să fie acum orientările scrierilor pentru Teatre. Apariția lui Menander
(341-290 B.C.) care se dovedește a fi mult mai inteligent, mai studiat,
încearcă să renunțe la multe din vechile obiceiuri și practici, cum ar fi
minimalizarea rolului ”corului”(Chorus) care prezenta spectatorilor înainte,
prin cântec sau dans, tema comediei ce se va prezenta. Acest rol revine acum actorilor, iar aceștia preiau o
costumație reală a atenianului, masca purtată de actori în timpul spectacolului
este înlăturată, după cum și dansurile lui Satyr.
Scena sub
cerul liber rămâne însă în continuare, în câmp sau pe străzile ateniene,
cuprinzând una sau două case uneori, depinzând de tema comediei prezentate.
Locul comediei încetează a mai fi extins când în rai, când în iad, aceeași
soartă zeităților grecești. Chiar Aristofan își mai temperează aciditatea
satirică, desigur lecuit de politicieni, în timp ce în Roma antică trebulațiile
scriitorilor cu politicienii vremii continuă. Menander aduce în comedia greacă
teme legate de relatii familiare mai mult, relații dintre tată și fii, mame și
fete, iubiri cu multe hazuri între doi tineri, s.a.m.d. Mult apreciate erau
scrierile ”The Girl From Samos”(Fata de la Samos), ”The Farmer”(Fermierul),
”Old Cantakerous”(Bătrânul Cantakerous), și multe altele! Desigur actorii fiind
echipați în costume normale ateniene și fără măști, fără Satyr, fără Hermes al
zeilor!
În Roma
antică exemplară fiind expulzarea lui
Ovidiu la Tomis (Constanța de azi), totuși se observă o oarecare orientare spre
finele ultimului secol înspre ode pastorale si zeitățile romane, ce aveau să
învioreze ființa umană!
Chiar
scrierile lui Horațiu și Virgiliu,
pătrund înspre frumusețea vieții pastorale, a agriculturii, a pădurilor
îmbietoare la cântecele cerești ale păsărilor. Iar ca să zic și eu ceva de la
mine, deși nu mi-o va lua nimeni în seamă, măcar de ar fi numai atât, chiar
acești scriitori latini poartă în ființa lor ceva din gena pelasgilor
traco-daci, ceva din paradisul pământului hiperborean, al Mioriței după versul,
”pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai/”.
Trecerea
liniei de aur, din era veche B.C. inspre era nouă A.D, ne aduce în contact cu
noi vremuri, istorică fiind vremea lui
Costantin, a luptei sale cu politicienii Romei, cu fratele său Constans,
scindarea imperiului Roman, nașterea imperiului Bizantin,(324 A.D) iar de
aci înainte toate cele ce Istoria
recunoaște, avea să se întâmple! Lupte intre Lumină și întuneric! Un adevărat
teatru al vieții, Creștinismul devine recunoscut ca forță religioasă
într-adevăr, binevenit, dar scindat și acesta, unul de Răsărit, celălalt de
Apus! Acest fapt nu va fi de mică importanță pentru istoria secolele ce vor
veni!
– Secolul al II-lea, A.D., devenise unul al
furturilor de valori literare, de opere ale unora trecute pe seama altora, o
adevărată amestecare a însăși istoriei culturii omenești, peste care venirea
popoarelor migratoare barbare, pune pecetea formării în timp și spațiu, de noi
civilizații, în timp ce altele rămân în umbră! Arderea bibliotecii antice din
Alexandria, în 48 B.C, datorate
cuceririlor lui Cezar, după unele izvoare de informații, dar mai fiind sub flăcări si după noua era (A.D.),
lucrurile devin mai complicate, oricum
nimeni nu vrea să-și asume reponsabilitatea acestui oribil act! Pentru istoria
omenirii a însemnat însă o mare catastrofă!
Lumea devenea o mare scenă de tragedii, dar de data aceasta adevărate și
nu doar scrise, iar spectatorii/viețuitorii mureau nevinovați!
– Evenimente de considerabile proporții
vor include luptele de ordin cultural, mai ales spiritual-religioase, mișcări
de populații, revolte, războaie, foamete.
Deci cu
nimic sau mai deosebit de vremile mai vechi. Cea ce mai târziu îi dă lui Dante
Aligheri(1265-1321 A.D), ideea scrierii operei sale ”Infernul”, iar lui Honore
de Balzac(1799-1850), ”Comedia umană”.
-Dar, omul
recunoscut azi a fi o sensibilitate universală, o creație superioară, înclinată
spre o libertate a sfințeniei proprii, ce i se trage dinspre origini, pare să
aibă o mai puțină legare la vrun sistem oarecare, iar Teatrul devenind forma de
manifestare, de exprimare, care, îl ridică pe om din decădere și suferință, la
conștiința că el, Omul, are dreptul și puterea ași asigura continuitatea sa
existențială, un perpetuum mobile în acest întreg Univers, in care la creat și
înălțat acel Duh al Creațiunii Universale, căruia ne rugăm cu recunoștință!
Această trecere de la Vechiul Teatru
la Noul Teatru bineînțeles că nu s-a realizat în mod instantaneu, ci treptat,
pe fondul mai multor decenii viitoare, a mai multor secole. Noul Teatru
definește și poziția zeităților, precum cea a lui Hermes, care nu mai e chemat
în ”chorus”, rolul acestuia revenind actorului atenian! Se observă o regăsire a
realității istorice a întregii culturi grecești.
Dramaturgia britanică îl are pe
dramaturgul Shakespeare (1564-1616), care avea să fie considerat poet și dramaturg
universal. Totuși acesta, mai ales
prin acea dramă mult apreciată,
”Regele Lear”, amintește de vechile tradiții
ale teatrului vechi, în schimb ”Romeo și Julieta”, tinde a se atașa
noului Teatru. Ceea ce dovedește că marele dramaturg britanic își avea
orientarea lui proprie la realitățile social-politice, după talentul și arderile lui, ca atare ceva
specific spiritului său englez, fără a fi vorba de tratate sau forumuri
specifice vremilor de azi. Shakespeare avea muza sa, precum englezii britanici până
în ziua de azi!
Mai ales că
piesa de teatru Romeo și Julieta fusese scrisă cu vreo 10 ani înaintea ”Regelui
Lear!
Însăși
dramaturgia românească nu face excepție, dacă îl aducem în față pe dramaturgul
Ion Luca Caragiale(1852-1912), cu acea comedie devenită capodoperă a
dramaturgiei, ”O scrisoare pierdută”. Privind tabloul vremurilor de azi
când frumoasa omenire intră în al
treilea mileniu calendaristic, această comedie câștigă întâietate, și încă una
universală, când privești tabloul social-politic în care se cuprind azi
alegerile electorale din lume; exact după comedia românească! Dramaturgia
vremurilor noastre se mișcă momentan precum realitățile, adică, se caută o
îndreptare, o realizare salvatoare cu o orientare înspre dezvoltare generală și
pace în lume! De ce are Teatru de azi nevoie? De dramaturgi care să aducă opere
stâlpuitoare la acest efort, nu despre iepurași și pescăruși, ci să cioplească
în rocile hoțiilor și corupțiilor ce se ivesc în calea noilor generații, spre a
lumina calea vieții așa cum ne învăța Mântuitorul Iisus Hristos și Aminul nostru Mihai Eminescu”.
Adevărate
fresce istorice sunt ”Comediile” lui Vasile Aecsandri(1821-1890), deoarece
acestea aduc atingere tendințelor de grozăvenie în care se complac personajele
vremii sale, o satirizare subtilă, cum reiese din acea scriere ”Șoldan
Viteazul”, sau ”Clevetici, ultra-demagogul”. Comediile lui V.Alecsandri sunt
jucate, cântate, pe TEATRUL din Iași, pe
la anii 1862, fiind mult apreciate.
Cu respect pentru zilele noastre, pe TEATRUL Mileniului acesta, câte folositoare, morale și
transformatoare opinii, scrieri teatrale s-ar preta!?
Să încurajăm
dramaturgii tinerei generații prin libertatea exprimării lor, a gândirii lor
creatoare, pentru un viitor fericit! Să nu ne fie greu a ne ridica înspre
lumină, așa cum spunea și Iosif Vulcan la vremea sa! Iar teatrul românesc să nu fie nici vechi,
nici nou, ci curgător precum apa Istrului dacic!
IOAN MICLĂU-GEPIANU – Martie, 2015.
***
BIBLIOGRAFIE:
ARISTOFANES
–The Knights, Peace, Wealth-translated by Alan H. Sommerstein, Published by
Penguin Books, London, -1978
ARISTOFANES
– The Birds, The Assembly Women- translated by David Barett, Published by
Penguin Books, London, 1978
MENANDER –
Plays and Fragments – Translated with an introduction by Norma Miller.
Published by Penguin Books, London, 1978
SOPHOCLES –
The Theban Plays – translated by E.F. Watling – Published by Penguin Books,
London, 1974
SHAKESPEARE
– Measure for Measure – Edited by S.Nagarajan – Published by Penguin Group-1998
TEATRU – Ion
Luca Caragiale-Ediție îngrijită de Virgil Vintilescu, Editura Facla- Timișoara,
1984
COMEDII-
Vasile Alecsandri – Comedii- Seria ”Patrimoniu”-R.S.R. ,1984- București.
Povestea Clopotului
Catedralei Mântuirea Neamului Bucuresti
Pe 25 martie, porţile fabricii de clopote din
Innsbruck au fost deschise pentru a permite vizitatorilor, veniţi nu doar din
Austria, ci şi din Italia şi Germania, să vadă şi să asculte pentru prima oară
sunetul clopotului care va răsuna în Catedrala de la Bucureşti. Şase bărbaţi,
aşezaţi de o parte şi de alta, abia dacă reuşesc să tragă funia pentru a pune
clopotul în mişcare. Din clopot răsună o vibraţie pe care niciun microfon
standard nu poate să o înregisteze şi niciun sistem acustic obişnuit nu poate
să o redea.
Pentru a
afla mai multe detalii despre operaţiunea unică de felul ei, Hotnews.ro a
obţinut un interviu în exclusivitate cu persoana care "a dat voce"
clopotului - campion. Prietenii îl numesc un "Stradivarius al
clopotelor". Este vorba de campanologul italian Flavio Zambotto, unul
dintre puţinii profesionişti care se ocupă cu proiectarea şi acordarea de
clopote pe întreg continentul european.
Clopotul recordurilor
Cantarul indica cele peste 25 de tone
ale clopotului
"Clopotul
a fost turnat pe 11 noiembrie 2016 şi cântăreşte peste 25 de tone, mai precis
252 chintale. Are un diametru de 3,35 metri. Devine astfel cel mai mare clopot
în mişcare din lume situat într-un edificiu religios, depăşindu-l pe cel din
catedrala din Koln. Ca diametru, firma Grassmayr a mai construit clopote mari,
cum ar fi, acum patru ani, unul care a fost dus pe Muntele Tabor, din Israel.
Dar, în acel caz, diametrul era inferior celui destinat Catedralei: doar 2,87
metri", ne spune Flavio Zambotto.
Aliajul de
bronz utilizat este format din 78% cupru electrolitic, cu puritatea de 99,99%,
şi 22% staniu electrolitic, cu aceeaşi puritate. La realizarea lui a lucrat o
echipă de 25 de experţi provenind din 4 ţări europene. Trei săptămâni, atât a
durat procesul de răcire a clopotului, după turnarea din luna noiembrie.
"A urmat verificarea şi acordarea lui. Clopotul a fost acordat pe nota
DO2. La testare, toate rezultatele au fost excepţionale".
"Fiecare clopot are povestea lui
şi un sunet unic"
Campanologul
italian a examinat clopotele cele mai cunoscute din Italia şi Europa:
“Colaborarea pentru crearea clopotului destinat Catedralei din Bucureşti este
cea mai mare realizare profesională a mea până în acest moment. Fiecare clopot
are povestea şi sunetul său. Sunt clopote care au un sunet ce “deranjează”
într-un fel urechea. Sunt şi altele, unice, fiecare în felul său, care au un
sunet pur, divin. Există clopote vechi de sute de ani pe care le-am restaurat
şi le-am acordat. Aşa am avut ocazia să constat că meşterii clopotari aveau o
tehnică extraordinară, sub multe aspecte neschimbată până în ziua de azi.
Am avut
onoarea să lucrez la acordarea unor clopote faimoase, cum ar fi unul din cele
mai vechi din Italia - Campana della Rota - în Vatican, creat în 1215. Fiecare
clopot pe care îl acordez e ca un fiu pentru mine şi toate reprezintă ceva
special. Cel al Catedralei române este însă cu totul deosebit: are un sunet
divin. A fost emoţionant să-l aud prima oară: puternic, profund, lung. E un
sunet care te îmbrăţişează, te marchează”.
"Nimeni nu a putut să
înregistreze sunetul real al clopotului"
Sunetul unic
al clopotului se datorează în primul
rând calităţii materialului folosit - un
aliaj de bronz cu o puritate de 99,99% - dar şi dimensiunii: cu cât este mai
mare, cu atât sunetul este mai grav.
Vestea
despre turnarea unui clopot de o asemenea calitate şi dimensiune s-a răspândit
printre pasionaţii de clopote de pe întreg continentul. “Suntem martori la un
eveniment istoric”, e doar un mesaj postat pe reţelele de socializare. În ziua
în care fabrica a permis accesul publicului, doar din Italia au venit peste 100
de vizitatori să vadă şi să audă clopotul.
De altfel,
adaugă expertul italian, “calitatea şi puritatea sunetului nu depind de
parametri subiectivi, ci sunt măsurabile şi pot fi comparate.
După
turnarea clopotului am făcut toate testele şi măsurătorile prevăzute, iar
rezultatul a fost unul excepţional, cu o toleranţă de 0 (zero)%!
Nu a fost
deloc uşoară obţinerea unui asemenea rezultat, ţinând cont, mai ales, de
dimensiunea clopotului.
Rezultatul
se datorează şi muncii în echipă şi colaborării armonioase, în special între
cei doi fraţi ingineri Grassmayr, a treia generaţie de proprietari ai
fabricii”.
Până unde se va auzi
clopotul Catedralei?
“Depinde
foarte mult de factorii externi.. Celebrul clopot din San Marco se putea auzi
de la o depărtare de 40 de km, se spune. Dar, în urma cu sute de ani, nu era o
poluare acustică asemenea lumii de azi iar condiţiile geografice, prezenţa unei
suprafeţe de apă, au putut contribui la crearea legendei. Deci nu putem spune
cu exactitate. Însă cu siguranţă se va auzi la kilometri depărtare şi sunetul
profund, lung, va fi cu siguranţă inconfundabil”.
Un alt record: 6 clopote care acoperă
3 octave complete
În prezent,
la Innsbruck se lucrează la realizarea celorlalte cinci clopote care vor fi
instalate în turnurile Catedralei şi vor fi acordate astfel: Do2-Do3-Mi3-Sol3-La3-Do4
Greutatea lor va fi cuprinsă între
500 kg şi 3400 kg.
“Putem vorbi
de o adevărată arhitectură a sunetului, trei octave complete. Un clopot are
armonia sa proprie, dar împreună vor avea o eufonie ulterioară, ceea ce face
ca, împreună cu greutatea, să reprezinte un unicat în lume”.
Costurile şi echipa
Realizarea
unui clopot poate dura, în funcţie de mărime şi cerinţele clienţilor, câteva
luni de zile. În legătură cu costurile şi durata lucrărilor, Flavio Zambotto ne
spune: “În trei luni se realizează un clopot mediu, pentru altele durează, de
la proiectare până la pregătirea pentru transport, circa 6 luni.
Pentru clopotul Catedralei din
Bucureşti au fost necesare circa 8 luni”.
Costul
lucrării nu este cunoscut, însă am aflat că materia primă - bronzul de calitate
- costă circa 10 euro la kilogram.
Flavio
Zambotto ne spune că o altă cheie a succesului o constituie munca în echipă:
“Din echipa care a construit clopotul fac parte austrieci, nemţi, croaţi şi
italieni.
Sunt bucuros
să spun că bronzul necesar construcţiei a fost furnizat chiar de o fimă
italiană şi o parte din merit o va avea şi firma românească însărcinată cu
instalarea clopotelor, mai precis Apel Industries din Arad.
Pe 7 şi pe 8
aprilie, fabrica de clopote din Innsbruck îşi va deschide din nou porţile
pentru ca vizitatorii să poată asculta iar clopotul destinat Catedralei din
Bucureşit.
“Cred că e
un motiv de mândrie pentru România, la fel cum este o mândrie şi pentru noi
toţi, cei care am contribuit la lucrările de construcţie”.
Flavio Zambotto
Flavio
Zambotto s-a născut la Vicenza, pe meleaguri unde arta clopotelor face parte
dintr-o tradiţie seculară. Între localităţile Vicenza şi Verona sunt mai multe
nuclee de « clopotari », profesionişti specializaţi în construirea şi acordarea
clopotelor.
« De mic am
fost pasionat de clopote, de muzică în general. M-am născut într-o zonă unde
este cunoscută « tehnica manuală » a clopotelor.
Crescând la
umbra clopotniţelor din Vicenza, ca să spun aşa, am avut şansa să combin cele
două pasiuni ale mele şi m-am dedicat unei profesii de nişă, aceea
“campanolog=80.
Flavio
este considerat un expert internaţional:
colaborează la realizarea clopotelor, acordarea, repararea şi testarea lor.
Este unul din colaboratorii firmeiGrassmayr, dar este chemat şi în alte ţări,
acolo unde este nevoie de el.
http://georgeanca.blogspot.com/2018/08/cum-sa-protestez.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu