Elena Armenescu - Sub marama luminii

 

Inviere

 

În inimă e tainic zvon de primăvară

Prinos din cer se cerne, mă împresoară

Neîndestulată, privirea descoperă cărări

Ivite din trecutele, înmugurite căutări

Îmi amintesc o palidă, tristă icoană

A vremurilor noastre de prigoană

Dar iată! Acum lumina se revarsă blând

Şi simt în pieptu-mi,  zbor aprig şi  tumult

Adânc, dogoarea îmi pătrunde până-n sânge

Vibraţie benefică mă învăluie şi se răsfrânge

Ecou de glorie şi slavă, cânt de preamărire

Sunt psalmii tainici, smerit semn de iubire!

 

Vredniceşte-mă Doamne să nu uit

Faţa desăvârşirii Tale pe Pământ!

 

 

Te căutam, Doamne!

 

Te căutam departe, în galaxii uitate

Ca pe un extaz, un trubadur în noapte

Miracol, fulger, suflu mult chemat,

Te căutam nedumerită, pe înserat,

Te ghiceam în mirările sângelui

În pâcla dimineţii, zborul îngerului

În pajiştea nădejdii mele, adorare

A cerului, implorare-nălţată spre zare

In mâinile a ruga pioasă împreunate

Spre înfloriri, albastrul cer, apoi lăsate

În dezmierd ca un copil ademenit

De aleanul cântecului de adormit.

 

Erai atât de aproape, involburare și flaut

În tainița făpturii, acum știu să te caut!

 

Mielul pascal

 

Cum străbat eu totdeauna

cărările, am ajuns

spre cuprinsul necuprins şi

spre mielul pascal

pe care-l visez jucându-se cu mine,

pregătit de sacrificare

 

l-am văzut,

legat, zbirând, tot la mine căutând

ca spre scăpare,

miel pascal pe care

îl visez în săptămâna patimilor

cu burta sfâşiată

căruia-i văd maţele spânzurate

de degetele

celui cre-i împlântase cuţitul

în jugulare.

 

cu ochi blânzi

de bunăvoie venea,

credea că se joacă

atunci când la moarte mergea,

neştiind

şi se juca aşa… ca într-o logodnă

cu floarea de măr,

se juca aşa…

ca atunci când mori

nevinovat, încredinţat

că treci printr-o livadă

înflorită-n Adevăr.

 

Doamne! Verbului mă rog acum

Şi Ţie-

Du-mă în altă împărăţie,

unde nu se îngăduie

să te înfrupţi

cu nevinovăţie!

 

în poiană aleasă, cu narcise şi ghiocei

visez totuşi trează

mielul pascal

jucându-se cu mine

şi cu puii de lei.

 

 

Conturul jocului

 

Aburul minții decapitează monștrii

carnea vibrează

incendiată

de vorbe cu dublu înțeles

 

Vom uita înghețul?

Vom uita canicula?

Mușchii nu au memorie!

 

Doar pielea știe să se înfioare

când zdrobești din greșeală

moluște pe țărm.

 

Pe aripa îngerului alertat

abisul coboară

în marea catedrală

a rănilor timpului.

 

Vibrează ființa întreagă

incendiată de dragoste,

fugind spre vechile oglinzi, în ape

în rugă, în devoțiune

extaziindu-se...

 

evadăm din solitudine

în mările viului

lăcașurile substituirii

conturează jocul.

 

 

 

Dor de Paradis

 

Mi s-a deschis un dor în suflet

Un dor incendiar de umblet

Pe drumul dinspre Paradis

Drum cunoscut, uşor de străbătut

De ţi-e permis!

 

Cândva... copil fiind

Pe acest drum mă-ntâmpina

Cu zâmbetul său metafizic, sincer

în dragoste înveşmântat - un înger.

 

Se scuturau de florile lor merii,

In troienire petalele mă atingeau,

Ningea, ningea cu puritate,

Și zările se deschideau

Se cobora seninul peste mine

Blând

Mă-nvluia – cum aerul o mânastire

În primaveri duioase când,

Pe ierburi fragede, cu ochii către stele

Mergem la Inviere.

 

La -ntoarcere

In  revărsatul zorilor

Cântat de îngeri

Imn de slavă peste tot se auzea

Lumina-n ramuri se împletea

Iar soarele mângâietor

Belşug de raze aurii

îsi risipea peste câmpii.

 

- Hristos a Înviat!

- Hristos a Înviat!

 

De atâta bucurie!

Eu parcă mă topisem,

Eram și totodata nu eram,

 

 

Alergam,

Mă depărtam, m-apropiam...

Fără să obosesc.

 

Spre seară,

De cer amurgul tainic se anina.

Nevăzutul mă chema!

Şi mă duceam...

 

In acest dus nu-mi aminteam

De scurt popasul pământesc.

 

Mi s-a deschis din nou in suflet

Un dor incendiar de umblet

Pe drumul  din copilărie,

Dinspre Paradis.

 

Hristos a Înviat!

 

 

In seara de demult...

 

Departe, nimeni nu mai știe

În ce ungher din galaxie,

A lunecat lin seara mea,

Adâncită în privirea ta.

 

Amurgul ne pusese peceți

Lumini pe frunți ca la poeți,

Cine ne vede să ne știe,

Că suntem botezați cu poezie.

 

Cine ne aude cântecul

Să simtă cum descântecul

Aduce pe raze de lună,

Vraja care ne încunună.

 

Auzi cum ne șoptesc florile

Când se ating ca surorile

Legănate duios de zefir

Sărutate pe furiș de trandafir?

 

Împreună cu privighetorile

Întreceam  toate viorile

Atunci vraja este deplină

Iar noi, scăldați în lumină divină.

 

La semn ceresc invocăm tăcerea

Cu grijă, să alungăm piaza rea

Însuflețirea și efuziunea noastră

Sporesc lumina pe steaua albastră.

 

Când între cântece ne odihnim

În clipa supremă, tăcerii îi slujim,

Renaștem ca fiii de zei în trăiri

Pe herghelii de amintiri...

 

Tăcere! Să ocolim vrăjitoarele

Să nu tulburăm izvoarele

Cu nepriceperea noastră

Să nu alungăm pasărea măiastră...

 

Atunci, cea mai luminoasă stea

Ardea chiar in inima mea.

Iar Tu erai eu, iar acel  Eu ...

A făcut saltul spre Dumnezeu

In seara de demult...

 

 

 

Treziți-vă!

 

Nu-l căutați pe Dumnezeu în spații vaste,

În lifturi, parcări, săli polivalente, subteran,

Ci acolo unde a spus Iisus: în inimile noastre

Acolo unde este păstrat adevăratul talisman!

 

Ce se petrece cu noi, de ce orbirea minții,

De-alegem doar răul cu falsa-i strălucire,

Unde sunt valorile-n care credeau părinții,

Unde ni-s sărbătorile cu-a Domnului cinstire?

 

Depărtarea de Dumnezeu, de Legea Sa divină

Ne conduce ca pe orbi la izvorul otravit

Ne pregătește pieirea lentă, fără  vină,

N-a fost de ajuns era atee, tributul plătit?

 

Iar tu, copile drag, așează-te, ascultă ce spun

Pregătește-te de viitor și cu majuscule scrie

Alegând calea adevărului, ca omul bun,

Scrie în inimă, cu slove de lumină, pe vecie!

 

Treziți-vă toți cei care iubiți acest popor

Cu credința-n Dumnezeu suntem salvați

Nu vă lasați prinși de valul blasfemiator

În INIMĂ să-L  Slăvim pe Domnul, frați!

 

 

 

În cămara sufletului

 

Intru adeseori în cămara sufletului meu,

Găsesc copilul care-l caută pe Dumnezeu

Pacea spiritului alunecă din minte în inimă,

Dinspre cuptor vine miros cald de azimă.

 

Sunt zile binecuvântate, cu surâsul blând,

Spre care mă întorc cu bucurie oricând,

Și din făclii, comori ascunse bine tăinuite,

Iau flacăra cea purtătoare a vieții însuflețite.

 

Ne-am întrupat în jurul unei scântei divine

Venită din Lumina necreată, de la Tine,

Ca mugurul pe care în uimire-l adoram,

Înfrunzim, înbobocim și înflorim pe ram.

 

Părăsesc zgomotul care-mi risipește puterea,

Caut locul meu discret de odihnă, tăcerea,

Este un loc modest dar preferat,refugiul meu

Unde ascult ce îmi șoptește Dumnezeu.

 

- Bucurați-vă de vremea aceasta a înfloririi,

Pentru că urmând Legea, vine cea a ofilirii,

Răbdare, secretul existenței va fi dezvăluit

Sufletului, când va pleca pe Calea către Infinit!

 

- Bucurați-vă! A rostit după Înviere, Iisus

Viața nu sfârșește aici, continuă acolo sus!

Adică în Împărăția promisă nouă, cerească,

Rânduită de Puterea Tatălui, dumnezeiască.

 

Dar până vine clipa, hai să privim în noi,

În Sinele nostru să fie pace, nu război,

Nu stare interioară de arțag, conflictuală,

Să păstrăm sufletul de copil de odinioară!

 

 

Prințul Iubirii, Iisus

 

Pentagrama din perete

Mă privește stăruitor

Stelele vuiesc,

Apele interioare se neliniștesc

 

Mesajul de Iubire al Prințului

mă prinde ca o vijelie

Las toate grijile pe drum,

în pustie.

Vulturi ageri, cu ochiI ieșiți din orbite

zboară în juru-mi

cârduri,cârduri,

asemeni gândurilor neostoite...

 

Mă prosternez

Prințul Iubirii îmi zâmbește discret

Un foc năvalnic,

mi se aprinde în piept...

 

Miresme de smirnă și tămâie

Iederă de veșnicie

Mă-nvăluiesc.

Până în zarea sufletului

 

Surprinsă,

Inima-mi bate mai repede, mai tare,

Când din lumina coroanei Sale

Raze calde m-ating...

 

Înclin capul

Pentagrama din perete

Mă privește stăruitor

Sângele nu mai aleargă neștiutor

Stelele clipesc

Apele interioare se liniștesc.

 

Nu-ți pot vedea Doamne,

chipul tău ascuns

Dar

știu că EȘTI

și asta-mi este de-ajuns!

 

 

Taina  florilor

 

Ieri, spre seară

Am întrebat florile:

- De unde vă luați  culorile?

Iar ele mi-au răspuns:

- Când suntem încă boboci,

Mai întâi așteptăm zorile,

Apoi,

Cu rouă, dimineața

Ne spălăm fața

Și așteptăm cu răbdare

Lumina cea mare

Din care

Se revarsă pentru fiecare

O anumită culoare

Ce ne pătrunde

Pe cale de corpusculi-unde

Adică  a undelor luminoase

Ca noi să fim cât mai diferite

Și uimitor de frumoase,

Atrăgătoare,

Să putem opri din cale,

Copii, bărbați, femei,

Domnișoare,

Și chiar unele animale

Dar mai cu seamă insectele

Care din zbor,

Se așează ca pe un covor,

Umblă pe noi, prin noi,

Și ne sărută cu antenele lor moi...

- Dar parfumul
Pe care-l răspândiți la chindie,
De unde-l luați?

Cum îl preparați?

- A... aceasta este o taină

un mister,

Este biochimie!

 

Așa trăim viețile noastre

Grăbit,

respectând ca în farmacie

Porunca Domnului, cu tărie.

 

 

 

Fără să mă gândesc

 

Am crezut în eternitatea Iubirii

fără să mă gândesc,

fară să mă gândesc

că anii care vor urma

îmi vor cotropi sufletul

după ce,

prim venele și  arterele mele

exaltate de trăiri

în nopțile în care

amândoi ne pierdeam

sub pleoaple extazului

ajungând deseori

până în hotarul

Cunoașterii

ascunsei căi

prin care Destinul ne-a îngăduit

să știm, urmând

ceea ce Dumnezeu ne-a poruncit

să fim Unul.

 

Am  crezut în eternitatea iubirii

fără să mă gândesc

că partener în trăire

îmi alesesem... un pământean..

 

 

Intr-o zi

 

Treceau poemele

Păsări stranii în zbor

Deasupra apelor

Eu, când iarbă, când nor,

Aninată de dor

Mă dezmierdam

Aproape de Amsterdam

 

Dinspre sudul cald

Prietenos,

Vine un stol de pescăruși

Gălăgios...

 

În apropiere,

Lanuri paradisiace

(așa ca în visele mele)

Presărate cu pansele

Cu zambile mov, roz,

violete, albastre,

cum nu ai văzut în glastre

Covoare nesfârșite de lalele

Flăcări vii ori scânteieri de stele

Roșii, galbene, pestrițe,

Corai,

Narcise albe ca în rai...

 

Toate înclinându-se,

legănate, mângâiate

de sărutul vântului,

Te îmbie subtil,

Să le zâmbești înveselit, ca un copil

Și totodată să te întrebi cum

Este atâta pace și mister tăcut

Pe-ntinsul acestui serafic pământ

Care te-ndeamnă să cânți

Să te alături celor mulți

Cu toții s-aducem smeritți

Imn de slavă dumnezeirii

Pe tăpșanele Luminii.

29 aprile 2017 Olanda

 

 

Natura -Templu

 

Clipelor,

vă cer, (cu plecăciune)

lângă mirifica pădure

de jugastru

îmbrațișată-n rugi de mure

aduceți-mi mult, mult auriu

și albastru

culorile straiului împărătesc

presărați-le-n adorare

deasupra

acestor creste milenare

fabuloase,

ale munților mei dragi

și-am să vă răsplătesc

cu îngăduința sufletului

de-a despleti minunea

peste voi

feri-vă-voi mereu apoi

să nu v-abateți, să nu intrați

în lăcașul furtunilor...din Carpați.

 

 

Clipelor

îngăduiți-mi

să fac în acest loc sfânt

un templu și un legământ

Templul să fie

Încăpător pentru soare

Cu ornamente transparente

Ca aburul ce coboară din cer

Crucea, triunghiul, sfera

Le găsim în  constelații

ce fost-au strămoșilor orientare,

(Lyra, Lebada, Casiopeea

Dragonul, Ursa mare)

 

Atmosfera

rămâne cea de pe Terra.

 

Clipelor

atât vă mai cer:

Locul... locul să ramînă

un mister.

 

Clopote de sărbătoare

Fi-vor inimile nemuritoare

Care vor pulsa

Cu devoțiune și grație

Din generație în generație!

 

 

Sub marama luminii

 

Ies din mare lin, alunecând,

Calc ușor pe trepte de lumină

Reflectată de surâsul multiplicat

al crestelor ce se înalță din val

Apoi, pe nisipul fierbinte, pe mal.

Sub  marama Luminii

Mă înfășor în raze, iar sufletul

Extins cât se întinde zarea

Cuprinde universul mișcător

Cu aripile-i nevăzute

Învăluitor.

 

Sublime Păsări colorate,

Stoluri de gânduri vin nestăvilit,

Cântătoare

Încercuindu-mă  necontenit

În sinuosul drum bătătorit

de  visul meu

ținut ascuns, tăinuit.

 

 

~*~

Elena Armenescu