Aușviț
Ion
Coja
Cum
s-a trăit și cum s-a suferit la Auschwitz.
Mărturia
unui polonez care a petrecut cinci ani la Auschwitz
7
iulie 2024
Wieslaw
Kielar, Anus Mundi, 1980
(carte
publicată în România în 1984, sub titlul „Cinci ani la Auschwitz”).
Cartea lui Wieslaw Kielar nici vorbă să nege
Holocaustul. Ea conţine dese referinţe la arderea în crematoriu a cadavrelor
rezultate din gazarea a mii de deţinuţi, dar, pentru orice meseriaş al
scrisului (şi al cititului), aceste relatări sunt în mod evident „lipite”,
exterioare reconstituirii propriu-zise, afectând prea puţin evoluţia
personajului principal. Fără să ne propunem o lectură şi o analiză detaliată a
acestei cărţi, o considerăm totuşi din categoria acelor texte care spun mai
mult şi câteodată cu totul altceva decât autorul ar fi vrut să spună. Şi asta
pentru că relatarea fiind de cele mai multe ori onestă, lasă să „scape” în text
detalii şi aprecieri, fapte aşadar, care contrazic teza cărţii. Teza cărţii
fiind aceea că la Auschwitz a fost anus mundi, adică locul cel mai murdar şi
mai abject al lumii, al umanităţii.
Iată numai câteva din întâmplările şi situaţiile
descrise de autor care infirmă nu numai teza din titlul cărţii, ci şi întreaga
literatură a Holocaustului, infirmă imaginea „standard” a Holocaustului,
imaginea hollywoodiană a acestuia:
* deţinuţii primeau fără restricţii scrisori şi
pachete de la familie şi de la orice altă persoană;
* un deţinut „cânta în orchestra lagărului la
tamburină şi la tobă”. Deci exista o orchestră a lagărului!
* Alt deţinut „şi-a aranjat în cameră un fel de
atelier cu şevalete, cadre şi alte accesorii pentru pictură, unde se dedica cu
pasiune artei în orele libere”.
* Pe scurt, „Fiecare făcea ce ştia. (Mai mulţi
deţinuţi) pregăteau o comedioară sau ceva în genul ăsta. De obicei veneau după
masă, când nimeni nu-i deranja: Lagerarzt-ul (medicul de lagăr, SS-ist) lipsea
întotdeauna, iar SDG-ul (SS-istul din serviciul sanitar) se evapora şi el
undeva, iar autorităţile din lagăr îi tratau cu indulgenţă”(p. 62 şi 96);
* la Auschwitz s-au înfiripat o mulţime de idile,
deoarece „o dată cu trecerea timpului şi stabilizarea, într-un anumit sens, a
condiţiilor din lagăr, în relaţiile cu femeile a început să predomine alt
element, de natură mai intimă, şi anume cel sexual, care izvora din imbolduri
mai terestre, dar cât se poate de naturale”(p.111);
* citat: ”Pe Lagerstrasse era o înghesuială ca pe
Corso într-un oraş mare. Toţi se grăbeau să ajungă la concertul de lângă
bucătăria lagărului, aflată în apropierea gardului de sârmă care despărţea
lagărul de bărbaţi de cel de femei.[…] Tocmai în acest loc deschis cei înţeleşi
îşi aveau punctul de întâlnire. Orchestra lagărului cânta valsuri. Am căutat-o
cu privirea pe Halina.”(p.210);
* „E drept, foamea nu mă ameninţa. Primeam multe
pachete cu alimente de acasă”(p.281); „Pe noi nu ne interesau aceste chestiuni.
În perioada aceea nu sufeream de foame şi aveam alte probleme de
rezolvat”(p.279);
* „Andrzej, un hoţ, beţiv şi zănatic, nu trăise în
viaţa lui atât de bine ca aici în lagăr. De ce ar fi evadat?”(p. 260);
* de evadat de la Auschwitz nu era prea greu. Autorul
nostru a avut nenumărate ocazii. Iată una: „Doamna Zommer mi-a dat clar de
înţeles că aş putea să evadez. Aş primi îmbrăcăminte, o bicicletă şi aş fi
ajutat să ajung până la graniţa Generalgouvernement-ului. Deşi nu o dată
fusesem tentat să plec, nu am acceptat acest proiect atât de ispititor.”(p.135
şi altele);
* „De atunci, evadările au devenit tot mai frecvente.
Cel mai des evadau ruşii şi polonezii. Încet-încet, autorităţile lagărului s-au
obişnuit cu această situaţie. Cu timpul s-a renunţat chiar şi la apelurile
prelungite.”(p. 270);
* deţinuţii primeu bani de acasă şi-şi puteau face
cumpărături la bufetele din lagăr (p.232);
* „Am primit un pachet mare cu alimente. M-am mirat:
chiar alaltăieri primisem altul de acasă. Numele expeditorului a lămurit totul:
pachetul îl trimisese Tosia, fiica bătrânului. Ce surpriză plăcută![…]
Alimentele primite nu le mâncam singur, le împărţeam cu ei, iar ei îmi dădeau
sardele sau alte conserve.”(p.225) Sunt nenumărate relatările din care rezultă
că alimentaţia deţinuţilor era convenabilă, iar posibilităţile de a o
îmbunătăţi se ţineau lanţ.
* la Auschwitz a funcționat o cantină dietetică pentru
deținuți, ceea ce te face să concluzionezi că la Auschwitz nu puteai fi
exterminat, eventual prin gazare, decât dacă erai într-o …stare perfectă de
sănătate;
* la Auschwitz a funcţionat şi un Familienlager (lagăr
pentru familii);
* deţinuţii care aveau păduchi şi nu declarau aceasta
spre a fi despăducheaţi erau pedepsiţi luându-li-se pâinea din meniu;
* „Sărbătorile au fost bogate. Am avut carne, şuncă,
salam, votcă. Era o atmosferă de parcă ne-am fi aflat în libertate. Stomacul
plin şi alcoolul generau optimism.”(p.250);
* „Cel mai rău era duminica, ziua în care nu se lucra.
După amiaza avea loc obligatoriu Lausenkontrolle (controlul păduchilor), iar
apoi o oră de Bettruhe (odihnă). E adevărat, Lausenkontrolle nu ameliora prea
mult condiţiile de igienă din lagăr, dar cel puţin îi obliga pe anumiţi jegoşi
să se spele o dată pe săptămână şi să-şi schimbe lenjeria cu alta mai curată.
Şi „odihna” obligatorie de o oră duminica după-amiaza, la sfârşitul unei
săptămâni cu douăsprezece ore de muncă pe zi, nu era altceva decât tot o
şicană: blocarea pentru un timp a mişcărilor şi a contactelor dintre deţinuţii
din diferite blocuri. […] Eu notam numerele celor deosebit de murdari şi
păduchioşi, care mai târziu urmau să fie duşi de Stubendienst (şeful de sală)
la despăduchere, operaţiune deosebit de dezagreabilă deţinuţilor.”(p. 247);
* deţinuţii care erau prinşi că s-au ascuns ca să nu
plece la muncă erau pedepsiţi cu cinci lovituri la fund (p.242-243);
* „Percheziţia s-ar fi sfârşit aici, dacă nu ar fi
scos de sub pat două pachete mari cu alimente.[…] Hans a scos pe rând tot
conţinutul şi l-a pus pe masă. Helmersohn s-a făcut verde de furie: – Soldaţii
noştri mor de foame pe front, iar aici „ăştia” au de toate?![…] Scandalul mare
a început abia după deschiderea dulăpiorului din care cădea lenjerie de mătase.
Foloseam lenjerie de mătase pentru că în ea păduchii nu rezistau atât de bine
ca în lenjeria de bumbac. Nu-mi fusese greu să fac rost de ea…”(p.239);
* Când au început bombardamentele aliaţilor asupra
Germaniei, paznicii aveau mare grijă să-i pună pe deţinuţi la adăpost, adică se
străduiau să evite exterminarea celor deportaţi într-un lagăr mai târziu
declarat lagăr de exterminare!
* la Auschwitz naziştii au întocmit un „registru al
decedaţilor” (Totenbuch) „care trebuia ţinut la zi, căci altfel apelurile
ieşeau prost”(p. 155). Un prim comentariu: unde sunt azi aceste registre?
Cuprind ele 4.000.000 de nume? În plus, fiecare deces făcea obiectul unui
raport de deces, în care se făcea „un istoric al bolii”(p. 195). S-a produs
astfel o arhivă bogată şi explicită, care ne-ar permite o inventariere exactă a
victimelor nazismului. De ce nu s-a făcut până azi?
* ca să ucidă un deţinut, fie el şi evreu, bunul plac
al SS-istului nazist nu era destul, nu era acoperitor, ci trebuia să însceneze
un motiv, de regulă tentativa de evadare, cu declaraţii ale unor martori etc.,
ceea ce nu era uşor (p. 123 ş.u.).
Cele de mai sus sunt suficient de edificatoare pentru
ca mărturia autorului să intre, fără voia acestuia, în contradicţie netă cu
ceea ce s-ar putea numi imaginea standard sau hollywoodiană a Auschwitzului
nazist. Starea de perplexitate pe care o produc aceste detalii în conştiinţa
oricărui cititor sensibil şi inteligent atinge o cotă foarte înaltă (cea mai
înaltă, în cazul subsemnatului) atunci când aflăm ce se întâmpla cu cenuşa
deţinuţilor arşi în cuptoarele, în celebrele cuptoare de la crematoriile din Auschwitz.
Aflăm de la Wieslaw Kielar că vestita cenuşă era expediată de autorităţile
lagărului familiei celui incinerat! Repet: cenuşa deţinuţilor decedaţi la
Auschwitz era trimisă familiei acestora!… Iată citatul care, la o lectură
atentă, spune atât de mult despre adevăratul Auschwitz:
„Bolnavii mutaţi la Birkenau n-au fost gazaţi. Dar
soarta lor a fost pecetluită. În următoarele câteva zile, lăsaţi fără
supraveghere şi ajutor medical în condiţiile îngrozitoare ale lagărului
Brzezinka care de-abia se organiza, au murit acolo aproape toţi. Cadavrele lor
au fost incinerate în crematoriul nostru, încărcându-se într-un cuptor câte
patru cadavre odată. Procesul de incinerare a fost şi el scurtat, şi, drept
urmare, cadavrele nu se transformau complet în cenuşă. Oasele nearse erau
sfărâmate cu un pisălog de lemn şi dacă, la cererea familiei, urna cu
rămăşiţele pământeşti ale defunctului urma să fie trimisă acesteia, (s.n.)
atunci cenuşa se mai trecea o dată prin sită unde erau amestecate rămăşiţele
tuturor morţilor. Nu era de ajuns că familia nu primea rămăşiţele pământeşti
autentice ale celui drag, chinuit în lagăr, dar trebuia să mai şi plătească un
preţ pipărat pentru trimiterea urnei. Cinismul şi obtuza neomenie hitleristă
îşi sărbătoreau triumful conform principiului Pecunia non olet…” (p. 106)
În mod evident, Wieslaw Kielar nu este un profesionist
al scrisului şi, deci, nici al minciunii. Cartea sa este, în chip evident
tezist, o carte declarat anti-nazistă. În citatul de mai sus, sincer în
anti-nazismul său, Kielar este indignat – pe drept cuvânt – de lipsa de respect
arătată de autorităţile lagărului faţă de deţinuţii decedaţi şi faţă de
familiile acestora. Cinismul naziştilor, împins până la „preţul pipărat”
perceput pentru trimiterea urnei, este, într-adevăr, neomenos. Dar, cum toate
pe lumea aceasta sunt relative, şi neomenia acestor autorităţi, a gestului
relatat de Wieslaw Kielar, este o mărime fluctuantă în funcţie de reperele puse
în joc. Raportând gestul respectiv la o lume a normalităţii, ne însuşim punctul
de vedere al autorului.
Dar dacă raportăm acest text, acest citat, la sutele,
la miile de texte în care Auschwitz-ul este prezentat ca locul în care, zilnic,
erau arse în crematorii sute de cadavre, ale celor 4.000.000 (patru milioane)
de victime transformate în cenuşă – ceea ce, chipurile, explică de ce nu s-a
mai găsit nici o urmă materială a acestui carnagiu apocaliptic, dacă citim
acest text reţinând detaliul esenţial: urna cu rămăşiţele pământeşti ale
deţinutului incinerat, la cererea familiei, era trimisă acesteia, prin poştă şi
contra cost, atunci se cască în mintea noastră un imens semn de exclamare, de
perplexitate. Îi lăsăm pe cititorii noştri să trăiască fiecare cum poate
această stare, acest moment.
Rezumându-ne la nivelul logic, raţional al
comentariilor, vom spune doar că dacă într-adevăr lucrurile stau aşa cum le
descrie Wieslaw Kielar, dacă într-adevăr a funcţionat la Auschwitz procedura
descrisă mai sus – altminteri perfect concordantă cu mentalitatea tipic
nemţească, germană – atunci mitul milioanelor de deţinuţi gazaţi şi arşi în
crematoriile de la Auschwitz va trebui supus unei reexaminări critice urgente,
întemeiată strict pe documente şi pe celelalte dovezi materiale la care putem
apela, acordând toată atenţia şi argumentelor invocate de autorii revizionişti,
negaţionişti, care contestă nu atât holocaustul, ca moment tragic din istoria
lumii moderne, cât literatura mincinoasă, indecent de delirantă, care a invadat
bibliotecile lumii, răspândind imaginea logic şi omeneşte vorbind imposibil de
acceptat a unei hecatombe în care ar urma să dispară nu numai cele şase
milioane de evrei, ci şi respectul de sine al umanităţii, nădejdea şi credinţa
noastră în excelenţa fiinţei umane.
Animaţi de sentimente dintre care nu lipsesc
preţuirea, compasiunea şi simpatia pentru neamul evreiesc, sperăm din toată
inima ca o asemenea reexaminare a dosarului suferinţelor evreieşti din anii
1939-1945 să infirme varianta Holocaustului acreditată de autori, evrei şi
ne-evrei, care au făcut de ruşine veacul nostru. Este reconfortant să afli că
autorităţile germane stabiliseră o regulă, potrivit căreia la Auschwitz, din
motive strict medicale, dar şi practice, deţinuţii decedaţi erau incineraţi,
iar cenuşa acestora era trimisă familiei, la cererea acesteia şi contra cost,
ceea ce presupune că decesul era comunicat familiei! Chiar dacă nu erau
întocmai respectate de cei desemnaţi să le aplice, toate aceste proceduri
naziste infirmă categoric ideea unui program de exterminare în masă, prin
gazare şi incinerare! Infirmă atât intenţia, cât şi fapta!
Wieslaw Kielar a fost convins că prin relatarea sa
demască „cinismul şi obtuza neomenie hitleristă”, rapacitatea regimului nazist!
De aceea putem fi siguri că Wieslaw Kielar a relatat cu sinceritate detaliul
esenţial: administraţia nazistă a Auschwitz-ului avea, prin lege sau prin
regulamentul interior de funcţionare, obligaţia de a anunţa familia deţinuţilor
decedaţi cu privire la producerea decesului, oferindu-se să expedieze, contra
cost, cenuşa decedatului, rezultată din incinerarea obligatorie a celor decedaţi
la Auschwitz. Aceasta este informaţia cea mai importantă pe care, fără să-şi
dea seama de importanţa, de semnificaţia ei, ne-o furnizează Wieslaw Kielar cu
oarecare candoare, căci o face împotriva tezei de care este însufleţită
scrierea cărţii.
Iar semnificaţia acestei informaţii este una singură:
în condiţiile unei asemenea prevederi şi proceduri, la Auschwitz nu era
posibilă exterminarea pe bandă rulantă a sute de mii de deţinuţi! Şi nici nu
s-a încercat sau măcar intenţionat!
Precizăm: această concluzie se impune în condiţiile
amintitei proceduri, dacă şi numai dacă aceasta într-adevăr a figurat în
regulamentul sau legislaţia după care a funcţionat lagărul de concentrare, de
deportare, de exterminare sau ce alt nume i se va da lagărului de la Auschwitz.
Cartea lui Wieslaw Kielar s-a publicat în România în
anul 1984, la Editura Politică, o editură bine şi riguros controlată de evreii
din conducerea Partidului Comunist Român. Directorul editurii era Valter Roman,
la acea dată. Lectura acestei cărţi nu a avut la vremea aceea efectul unei
revelaţii. Chestiunea Holocaustului nu avea nici o tangenţă directă cu noi,
românii. Decât cel mult pentru a ne oferi prilejul să constatăm, cu
satisfacţie, abţinerea românilor, în frunte cu Ion Antonescu, de a participa la
prigoana împotriva evreilor declanşată la sfârşitul anilor ’30.
Citită după 1990, cartea lui Wieslaw Kielar devine
însă foarte importantă pentru publicul românesc. Şi asta din cel puţin două
motive:
* după 1990 s-a declanşat o vastă campanie de acuzaţii
la adresa României şi a poporului român, pe ideea că „Holocaustul a început în
România” (teză lansată de Moses Rozen, preşedintele Federaţiei Comunităţilor
Evreieşti din România), românii fiind autorii asasinării în masă a peste
400.000 de evrei;
* după 1990 s-a publicat un număr însemnat, deşi încă
insuficient, de documente, memorii şi informaţii cu privire la închisorile
comuniste, la regimul penitenciar din acei ani, îndeosebi din perioada
1946-1964.
Raportând mărturia (şi amintirile) lui Wieslaw Kielar
la cele două „evenimente” post-decembriste, fiecare cititor român devine
interesat de toate informaţiile furnizate de autorul polonez pe care să le
poată utiliza pentru a respinge acuzaţia de Holocaust în România, acuzaţii
care, fără voia noastră, ne obligă să înregistrăm cu satisfacţie toate
elementele care, faute de mieux, dacă nu privesc propriu-zis „holocaustul din
România”, neagă sau diminuează cu severitate Holocaustul în general, ca parte
şi capitol din istoria veacului al XX-lea.
Dacă se va dovedi că este exagerată, mult pra
exagerată cifra de 4.000.000 de victime evreieşti de la Auschwitz, atunci va fi
compromisă şi ideea că românii au produs 400.000 de victime evreieşti,
încurajându-ne astfel să ne facem pe plac şi să ne îndoim din toată inima de
aceste cifre, şi chiar de fapta în sine (vezi „progromul” din ianuarie 1941).
Iar dacă comparăm regimul de detenție de la Auschwitz
cu condițiile în care s-a trăit și s-a murit în închisorile comuniste din
România, diferența este halucinantă! La Auschwitz deținuții au avut parte de un
regim mult superior celui de care au avut parte deținuții politici din România
anilor 1945-1964, la Pitești sau la Aiud, la Jilava sau la Canal. La Auschwitz
organizatorii au fost naziști, la Pitești regimul de detenție a fost conceput
de comuniștii cominterniști, majoritatea evrei.
Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu