Mircea Dorin Istrate - Lăcrimatele tristeți

 

Lăcrimatele tristeți

 

Motto

Plouă mărunt, de zile lungi, întinse,

Dar și de nopți adânci neadormite,

Eu deapăn în plăceri noian de vise,

Din timpuri care fost-au înainte,

Dulcețí de rai din cea copilărie,

Ce niciodat ’napoi, n-or să mai vie.

 

 

~*~

 

Într-o seară întristată, cum sunt multe rând la rând,

Gândul meu, mereu te cată într-o lacrimă de gând,

Ca aminte să-ți aducă de o vreme, când odată

Noi eram minunea lumii, dintr-o dragoste curată.

 

Simt și-acum a ta privire, ce pe dată m-a-nvrăjit,

Și cum prima-mbrățișare fost-a dor de neoprit,

Iar apoi, cea sărutare, fost-a foc ce m-a cuprins

Și de-atuncea, ori ce aș face, el rămas-a-n veci nestins.

**

Au fost zile mari, nebune, ce trecut-au în clipite,

Raiuri parcă din cerescul, cel cu toate fericite,

Azi, rămas-au în uitare, amintiri cu gust divin,

Ce trecutu-le-am prin vremuri, în tristețe și în chin.

*

Unde-mi ești dulce iubire, ce pierdutu-te-am în vreme,

Cum aș vrea măcar o clipă, înapoi să mă recheme,

Cu un zâmbet mă robescă, cu o caldă-mbrățișare,

Cu-n sărut arzând făclie, preț pe lumea asta n-are.

 

Ești de-acum în alte brațe, ce te țin în legănări

Și-ți spun calde jurăminte cu peceți de sărutări,

Și mai cred, că nu odată te-a-ncercat o amintire

Din a tinereții vreme, ce ne-nvăluia-n iubire.

 

Știu c-ai lăcrimat în taină, ca-n atâtea alte dăți,

Când ascunsu-ți-ai în gându-ți roua ochilor ca plăți,

Simt că încă nu uitat-ai ochii care te-drăgesc,

Până când ei s-or închide pe aicea, prin lumesc.

 

Ai de toate cîte încă, al tău suflet îți tânjește,

Numai prima ce-a iubire, n-o mai ai și îți lipsește,

De-asta tot mi-o chemi în gându-ți într-o rugă tăinuită,

De-asta ochi-ți sunt în lacrimi și-a ta inimă-i zdrobită.

*

Cum aș vrea, măcar odată, într-o zi să te-ntâlnesc

Și cu ochii mei din suflet, îndelung să te privesc,

Să las inima să-ți spună în cuvinte mari și mute

Toate câte pătimit-a și de lume nu-s știute.

 

Tu, la fel mereu îți spus-ai, cu-ai tăi ochi înlăcrimați,

Ce de doruri și suspine fi-vor iar întunecați,

Noi, lăsa-vom cele inimi să-și vorbească în tăcere,

Să își spună cum ne fost-a acea vreme, numai miere.

 

Poate-așa a fost să fie, vrerea sorții neștiută,

Să despartă două inimi, în dorința lor cea vrută,

Să le pună la-ncercare, într-o viață viitoare,

Să renască din durere, cea iubire, ce nu moare.

*

Vezi, cum viața nu îmi uită, chiar de vrei, prima iubire,

Ea rămâne-n al nost’ suflet toată viața-n amintire,

Las-o acolo, te frământe, până-n clipa când te-ai dus,

Către cerurile-nalte, spre vecia cea de sus.

 

~*~

28.03.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***