Mihai Caba - 25 mai 1856, „fila de aur” a Unirii Principatelor Române

 

25 mai 1856, „fila de aur” a Unirii Principatelor Române

Mihai Caba

21 Mai 2025

 

De-a lungul străvechilor frâmîntări politico-sociale învolburate ale  naţiei  române, măreţul vis al Unirii  a ars prin veacuri de istorie, mai depărtate sau mai apropiate, ca o torţă nestinsă, străluminată de dorinţa fierbinte a împlinirii. Reuşitele din vremea lui Burebista, a domnitorului Mihai Viteazul, chiar dacă temporale în expresia lor, au menţinut mereu trează speranţa de unire a neamului românesc, astfel că declanşarea, în contextul general al convulsionatei primăveri europene de la 1848, a Revoluţiei paş´optiste, străbătută de nemulţumirile sociale ale vremii, a prilejuit tinerilor revoluţionari din Moldova şi din Muntenia, în cea mai mare parte şcoliţi în Europa, ca pe primul loc al formulării propriilor  revendicări să-şi înscrie ca ţel de importanţă crucială,  Unirea celor două ţărişoare româneşti surori, aflate de veacuri sub apriga stăpânire otomană. Chiar dacă „revolta poeţilor”, cum a fost denumită aceasta în Moldova şi puternica „revoltă valahă” din Muntenia, au fost înăbuşite şi revoluţionarii-unionişti au fost exilaţi, torţa Unirii Principatelor n-a putut să fie stinsă, iar flacăra acesteia a continuat să anime cu şi mai mare forţă arzătoare spiritul unionist.

Rezumîndu-ne doar la Revolta paş´optistă de la Iaşi vom afla că principalii „instigatori” revoluţionari ai acesteia, M.Kogălniceanu, C.Negri, V.Alecsandri (care a redactat Petiţiunea-Proclamaţiune din 28 martie 1848 de la Hotelul Petersburg), au fost exilaţi din Iaşi, dar şi mai mulţi alţi susţinători ai idealului unionist al mişcării, între care, Manolache Costache Epureanu, Alexandru Ioan Cuza, fraţii Rosetti, N. Catargiu, D.Filipescu, au fost arestaţi din ordinul domnitorului M.Sturdza, urmând să fie expulzaţi în Turcia. Scăpaţi ca prin „minune”, aceştia au ales calea exilului. După un timp îndelungat de „pribegie” europeană, peste 50 de adepţi ai Unirii s-au regăsit şi s-au stabilit în Bucovina, fiind găzduiţi în proprietăţile fraţilor Hurmuzachi, ce împărtăşeau aceleaşi idei unioniste şi au înfiinţat acolo Comitetul Revoluţionar Moldovenesc Central din exil, care a reuşit să strîngă în juru-i principalele forţe unioniste. Tot acolo,  în august 1848, M.Kogălniceanu a redactat programul intitulat, „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, cuprinzînd cele 36 de revendicări solicitate, între care unirea Moldovei cu Muntenia fiind una primordială, văzută...”ca o cunună a tuturor, ca cheia boltei, fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional.”. Programul a fost adoptat de către toţi revoluţionarii aflaţi în exil, fiind considerat un adevărat manifest al Unirii,

După intrarea în vigoare a Convenţiei ruso-turce, încheiată la Balta-Liman în 19 aprilie/1 mai 1849, Grigore Alexandru Ghica, noul domnitor al Moldovei, îi recheamă la Iaşi pe „indezirabilii” exilaţi, permiţîndu-i, astfel, lui M.Kogălniceanu o strălucită carieră legislativă pentru soluţionarea „dorinţelor partidei naţionale”, dar şi o mai mare strîngere a rîndurilor „unioniste”, prin înflăcărarea discursurilor sale în nou înfiinţatul Divan Ad-Hoc al Moldovei, care, potrivit Acordului de la Paris, era considerat organul reprezentativ şi decident pentru propriul viitor, din care şi-a „recrutat”  mulţi dintre cei 85 de deputaţi ai săi, aparţinători tuturor păturilor sociale componente, precum: pr.arhm. Neofit Scriban, Dimitrie Kracti, N. Şuţu, C.Rolla, Dimitrie Cozadini, Dimitrie A.Sturdza, ş.a. În 1855, prin editarea, împreună cu V.Alecsandri, a gazetei „Steaua Dunării”, o veritabilă tribună a ideilor unioniste, Mihail Kogălniceanu realizează o susţinută Campanie pentru Unire, ce a penetrat pe larg în cele două Principate, dar şi în exterior.

Atitudinea încurajatoare a Unirii manifestată de domnitorul Grigore A.Ghica, rechemat la domnie în 1854, nu a convenit Porţii otomane şi, ca urmare, mişcarea unionistă a fost pusă sub „interdicţia” intransigenţilor caimacami, pretendenţi la tron.

E foarte limpede că în problema Unirii Principatelor se înfruntau în Divanul Ad-Hoc două forţe puternice şi potrivnice, una a „unioniştilor” şi cealaltă a „anti-unioniştilor”, fiecare în parte dorindu-şi propriile interese. Lupta în Divan dintre cele două forţe devenise atît de aprigă încît se ajunsese la calomnii şi atacuri furibunde.

Venise vremea constituirii unioniştilor ieşeni într-o formă de luptă subversivă, concretă şi organizată care să preia, ca ţel primordial, înfăptuirea Unirii Principatelor Române! După mai multe „întîlniri clandestine”, cele mai multe fiind găzduite de „casa cu turn” a lui M.Kogălniceanu din dealul Copoului; ultima dintre acestea fiind cea de joi seară din 22 mai 1856, impasul „mişcării unioniste” era tot mai evident, prin divergenţă de idei şi lipsă de consens. Ca o ultimă „şansă a reuşitei”, invitaţia la un nou „sfat de taină” lansată de către Petre Mavrogheni pentru duminică, 25 mai 1856, la prânz , la proprietatea de la Vişan din mărginimea Iaşului, a fost bine primită, mai ales că aceasta, aparţinând ca zestre fiicei sale, Elena – Luiza, căsătorită cu comandantul Regimentului de pe Copou, oferea condiţii sporite de „siguranţă” noii întîlniri unioniste.

25 mai 1856 se arata la Iaşi ca o duminică de sfârşit de primăvară cu un soare generos şi adieri plăcut mirositoare ale liliacului, bujorilor şi castanilor înfloriţi.

Pe la amiază, cînd clopotele de la Sf. Neculai Domnesc, Trei Ierarhi şi Sf. Sava vesteau sfîrşitul slujbei, întreaga protipendadă a Tîrgului Ieşilor a ieşit la plimbare, în caleşti, trăsuri sau docare bine lustruite, înspre locurile de promenadă. Din şirul celor care au luat-o spre bariera Socolei se desprind, cu mare fereală de „iscoadele” caimacamului Vogoride, una câte una, cotind la dreapta pe drumul lăturalnic al Vişanului, avînd ca ţintă proprietatea boierului Petre Mavrogheni – unionistul, descendent dintr-o veche familie de greci, stabilită de multă vreme în Moldova.   Aici, în grădina largă a casei, generalul- amfitrion în persoană şi-a salutat oaspeţii, poftindu-i să ia loc la masa mare şi întinsă sub impresionanta coroană îndlorită a măreţului castan din mijlocul acesteia. Au sosit, rînd pe rînd, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Dimitrie Ralet, Costachi Hurmuzachi, Costache Rolla, pr.arhim. Neofit Scriban, Manolache Epureanu, Dimitrie Kracti, Nicolae Şuţu, Dimitrie Cozadini şi alţii, în total, vreo 30 de unionişti.

După sosirea ultimului invitat, 2 ordonanţe şi 2 santinele şi-au ocupat „punctele de observaţie” stabilite de general, iar de îndată ce coana „generăleasă” a îndestulat masa cu toate bunătăţile scoase din cuptor, acesta a dat semnalul de începere, ridicînd un pahar din vestitul său Otonel în onoarea oaspeţilor săi speciali. Măreţia castanului şi parfumul candelabrelor sale de floare creau o minunată atmosferă înălţătoare în spirit.

Şi, tot ca „o minune”, de aici încolo, „sfatul de taină”, prezidat de către Mihail Kogălniceanu, s-a desfăşurat într-un acelaşi „consens unionist”, aprobându-se înfiinţarea Asociaţiei de Luptă pentru Unire, Comitetul Director al acesteia şi Programul acţiunilor de luptă, în plan intern şi extern, pentru înfăptuirea Unirii Principatelor Române. 

Jurăm! a răsunat din toate piepturile participanţilor şi un ropot de aplauze a salutat inspirata prestaţie a “bardului de la Mirceşti”, devenită ad hoc “Jurământul Unionist”.

Uitînd de “consemnul conspirativ” al întâlnirii, toţi participanţii s-au îmbrăţişat şi s-au prins în jurul castanului într-o adevărată horă a bucuriei nestăvilite ce li se citea pe chipuri. Până şi florile şi frunzişul lobat al “măreţului castan” reverberau însufleţitoarele versuri ale Jurământului, considerat “fila de aur” a Istoriei Unirii Principatelor Române! Iar ca toate acestea să se împlinească, părintele arhim. Neofit Scriban a înălţat o rugă fierbinte către Ceruri, încheiată cucernic: Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

Să fi fost hora încinsă ad-hoc, la 25 mai 1856, în jurul “măreţului castan” de la Vişan de către unioniştii ieşeni sursă de inspiraţie pentru Alecsandri când a creat ulterior însufleţitoarea poezie “Hora Unirii”, devenită mobilizatorul Imn al Unirii?

Să fi influenţat binefăcător castanul vişănean, prin frunzişul său atotcuprinzător şi prin mireasma dulceag-parfumată a inflorescenţei sale, deciziile istorice ale unioniştilor?

Se pare că „Da”, după cum se va răspunde afirmativ peste mai mulţi ani...

Ţinându-şi „Jurământul”, pentru vajnicii unionişti ieşeni a urmat timp de peste doi ani şi jumătate o luptă îndîrjită, uneori dramatică, împotriva “curentului antiunionist”, oblăduit de “ocârmuirea fanariotă” a vremii şi, trecînd cu bine peste momentul de cumpănă al fraudării alegerilor din 1857, dezvăluit “incriminator” de către Ecaterina  (Cocuţa) Conachi, fiica scriitorului progresist Costache Conachi, nimeni alta decît soţia caimacamului N.Vogoride (!) şi anulat „edificator”, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea şi a reginei Victoria, au reuşit, la alegerile reluate din septembrie 1857, să-l sprijine pe Cuza la tron. Era o primă victorie a acestei lupte susţinute cu înverşunare.

Lupta finală s-a dat în 5 ianuarie 1859, cînd Kogălniceanu şi partida unionistă a reuşit să-l promoveze pe Alex.I.Cuza pe tronul Moldovei şi, mai departe, profitînd de “ambiguităţile” Tratatului de la Paris, dar şi de influenţa activă făcută printre unioniştii munteni, în 24 ianuarie 1859, cînd acelaşi Domnitor al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, a fost ales şi Domnitorul Valahiei, consfinţindu-se împlinirea Unirii românilor într-un singur stat, România, pentru care unioniştii ieşeni au cedat ... şi capitala şi domnitorul!

În tot acest timp Alexandru Ioan Cuza n-a ştiut nimic despre „măreţul Castan de la Vişan” , martorul ocrotitor al luptei unioniştilor ieşeni. A aflat despre acesta după ce a devenit Domnitorul României şi, apoi, în 26 octombrie 1860, pe cînd inaugura la Iaşi prima universitate a României, a mers la Vişan să-i admire măreţia, căreia i s-a înclinat ceremonios. Mai mult, a dat şi un bal special la Castelul Grecilor din apropiere.

Din nefericire, îndeosebi, după detronarea  din 1866 a Domnului Cuza, măreţul castan de la Vişan-Iaşi a intrat într-un nemeritat “con de umbră” al vicisitudinilor vremurilor parcurse, din care, înfruntînd cu stoicism ororile celor două războaie mondiale şi tăvălugul colectivizării forţate, a reuşit să iasă şi mai măreţ, dar într-o aceeaşi totală... uitare. Meritul re-descoperirii sale, după unele cercetări iniţiate de învăţătorul Neculai Ciubotaru din Vultureştii Vasluiului, a revenit, în 2002, prof.univ.dr. Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice, care a aflat „mastodontul” castan într-o proprietate privată de la Vişan, în urma unui schimb de terenuri între Focşani şi Iaşi. Meticulos şi cu probată rigoare ştiinţifică, dumnealui întocmeşte documentaţia necesară, în urma căreia Consiliul Judeţean Iaşi, prin Hotărîrea nr.8/2004, îi atribuie măreţului castan  o dublă recunoaştere monumentală, prima, de Monument istoric,, fiind denumit: Castanul Unirii de la Vişan, sub măreţia coroanei sale, la 25 mai 1856, scriindu-se “fila de aur” a Unirii Principatelor şi a doua, de Monument al Naturii, datorită vîrstei de peste 260 ani şi caracteristicilor sale arboricole impresionante ale speciei Aesculus Hippocastanum, unicat în România şi Europa de Sud-Est!

Din păcate şi astăzi, după 21 ani (!), în ciuda tuturor intervenţiilor  adresate autorităţilor îndrituite ale statului român, comunale, judeţene şi naţionale, Castanul Unirii de la Vişan – singurul martor în viaţă al Unirii Principatelor – în vîrstă de aproape 280 de ani, se află în aceeaşi proprietate privată fără a fi repus în valoarea sa monumentală binemeritată!

Chiar şi aşa, neglijat şi bolnav, nepierzîndu-şi speranţa într-o situaţie mai bună, se bucură, totuşi, că, la fiecare 24 ianuarie şi 25 mai, prin grija unor inimoşi iubitori ai săi, măreţul Castan al Unirii de la Vişan îşi poate depăna „pe viu” povestea lui adevărată despre Unirea Principatelor, iar Hora Unirii, care se încinge în jurul imensului său trunchi, capătă  expresia cea mai curată şi pur simţitoare a patriotismului participanţilor, de la copii, la adulţi, localnici sau vizitatori de pretutindeni.

Pomenirea unioniştilor şi Hora Unirii sub măreţul Castan

Anul acesta, într-o fericită coincidenţă, Sărbătoarea Castanului Unirii de la Vişan, prin care se aniversează cei 169 de ani de la „sfatul de taină” – adevărată „filă de aur” a Istoriei Unirii Principatelor Române – are loc tot în zi de duminică – 25 mai 2025!

Aşadar, veniţi în duminica premergătoare Înălţării Domnului, la Sărbătoarea Castanului Unirii – dublu Monument,  să ne prindem „mână cu mână” în Hora Unirii şi să înălţăm cu înaltă simţire şi  adîncă cinstire Slava Eroilor Unionişti, cei care au pus România pe harta politico – administrativă a Europei şi a lumii întregi!