Ovidiu M. Curea - Prostul satului și Sașa

 

Prostul satului și Sașa

Ing. Ovidiu M. Curea

11 Mai 2025

 

Se povestește că Nae Ionescu la recepția oferită la München după susținerea tezei de doctorat, a fost întrebat de o doamnă, soția unuia dintre profesorii care făcuseră parte din comisia de doctorat cum sunt românii. Filozoful român i-ar fi răspuns: “Distinsa doamna, după cum știți, în toate țările din lume, inclusiv în Germania, există un personaj numit «înțeleptul satului». Acesta este, de fapt, o instituție la care sătenii apelează atunci când au nevoie de un sfat, de o îndrumare. Ei bine, în satele românesti nu există așa ceva. Nu exista o persoană pe care ceilalți s-o recunoasca și s-o cinstească în mod deosebit, ca pe înțeleptul satului. În schimb, există în toate satele românești unul pe care toți îl știu ca pe «prostul satului»”.

 

Eu n-aș băga mâna în foc pentru autenticitatea acestei povești care s-a păstrat la noi ca un banc autoironic, gen de banc larg răspândit pe plaiurile noastre, începând cu acel Păcală și terminând cu neobositul Bulă.

 

Prostul satului de la noi ar necesita mai multă înțelegere. Acesta avea mai degrabă rolul de bufonul regelui, personaj care stârnește râsul, dar nu prin prostia lui, ci prin replicile și interpretările lui „trăznite” asupra unor noțiuni colectiv acceptate de tot satul ca truisme. Sătenii în nici un caz nu-l desconsiderau pe prostul satului, așa cum ai putea crede, ci, din contră, îl tratau cu simpatie, îl protejau și-l ajutau materialicește cu haine vechi, cu merinde, ajutându-l să-și încropească un adăpost. Ferească sfântul ca cineva să se fi luat de prostul satului, că nu mai scăpa de gura lumii, de dojana satului sau chiar de amenințări ce puteau la o adică să și fie puse în practică. Prostul satului era al lor, era al satului, era mascota lor care îi înveselea și care de multe ori le dădea de gândit. Prostul satului niciodată nu jignea pe nimeni, nu sfida pe nimeni, nu se împăuna, nu se lăuda. Era prietenos și credincios ca un câine domestic. Cum să dai cu piciorul într-un câine vesel și prietenos, în loc să-i dai o bucată de pâine și o țoală pe care să doarmă. Ce fel de român ai fi? Atenție! Cei care au trecut pe la țară știu că acolo așa se zice „Ce fel de român ești tu, mă?” și nu ce fel de om ai fi”. Iar când unul facea o prostie era dijenit cu „băi, române, tu nu vezi

 

ce ai făcut?” Pentru că omul e om, lumea e largă și oamenii sunt de tot felul, și mai buni și mai răi, și creștini și păgâni, dar românul e unul, românul adevărat e unul. Cel care minte, fură, păcătuiește în fel și chip, ăla nu e român adevărat. Cu siguranță că unora le va veni să râdă de aceste filozofii țărănești expirate ale satului românesc.

 

Intr-adevăr expirate. Lucrurile au evoluat. Și ca semnificație și ca loc. Prostul nu mai e prost destul... și nici nu e pe degeaba. Prostul satului a plecat și el de la țară. S-a mutat la oraș. Progresul nu poate fi împiedicat de nimeni și de nimic. Mi-amintesc că în liceu aveam și noi un prostul liceului de care toată lumea se amuza. Se amuzau și elevii se amuzau și profesorii. Îl chema Sașa. Sau poate nu așa îl striga la catalog, dar prin curtea școlii toți îl știau de Sașa. Pe Sașa dacă îl punea profesorul de română să învețe o poezie de un autor, el învăța alta de alt autor spunând că prima nu i-a plăcut. La laboratorul de fizică profesorul îl întreba pe Sașa să spună ce înseamnă mențiunea c.c. (curent continuu) 250 W afișată pe plăcuța de pe spatele aparatului electric studiat. Sașa se grăbea să răspundă cu hotărâre: „Comitetul Central”. Dacă diriginta îl scotea de la ore și-l trimitea să se tundă, pentru că avea părul mare, Sașa se întorcea așa cum plecase spunând că nu s-a putut tunde pentru că frizeria lui se dărâmase. La franceză nu putea învăța pentru că nu-l putea pronuța pe „R” în fundul gurii, iar la engleză zicea că prea seamănă cu americana, iar lui nu-i plac americanii. Matematica nu avea nici un chichirez, era o tâmpenie de încâlcit mințile, iar româna o știau toți românii, nu vedea de ce mai trebuia predată în școli. Așa prostul liceului cum era nimeni nu putea să-l lase corigent, pentru că după 4 pe linie la oral, Sașa îți făcea figura de lua un 7 sau un 8 la teză sau la lucrarea scrisă. Dacă lucrurile se îngroșau și socotelile nu se încheiau măcar pe o medie de 5, atunci tata lui Sașa făcea o vizită directorului liceului și apele se limpezeau rapid. Poftim!, lasă-l corigent dacă poți! În curtea școlii se comentau și se apreciau isprăvile lui Sașa. Ce mai! Sașa era o figură, era vedeta școlii.

 

După un timp apăruse superstiția că dacă dai mâna cu Sașa, prostul liceului, ai noroc la clasă: ori scapi de ascultare, ori iei o notă mare. Colegii se înghesuiau să dea mâna cu Sașa și Sașa devenise conștient de faima lui, devenise fudul. Se gândi chiar să scoată profit din faima lui. Introduse taxa de 1 leu dacă voiai să dai mâna cu el. Și colegii veneau cu leul la Sașa dacă nu apucaseră să învețe lecția acasă sau dacă în ziua respectivă aveau teză la vreo materie.

 

Poate vă-ntrebați ce face astăzi Sașa. Dacă vreți să știți, uitați-vă în jur și asigurați-vă că aveți 1 Euro sau 1 USD în buzunar dacă vreți să dați mâna cu el.