PLUGARUL
SI GRIUL
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi, iarasi, un plugar care îsi treiera grâul,
adunând semintele în jitnita, iar pleava maturând-o afara. Asa va fi si la
sfârsitul veacului acestuia, dupa cum este scris. Atunci cei credinciosi si
cucernici vor intra în Împaratia Cerurilor, precum grâul este adunat în
jitnita, iar cei rai, ca pleava vor fi dati afara „si-i vor arunca în cuptorul
de foc; acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor” (Matei 13, 40-42). Pilda
aceasta te îndeamna sa te îngrijesti staruitor de mântuirea ta si sa nu mai fii
pleava netrebnica, ci grâu.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 76
FORFOTA
LUMII
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Lumea care ne înconjoara traieste astazi mai dinamic
decât înainte. Dar cu cât mai multa este forfota în lume, cu atât mai grea
devine pastrarea unui cuget crestinesc. De pretutindeni navalesc asupra noastra
tot felul de idei care turbura viata noastra. În vifornitele vremii noastre
este de folos totdeauna sa fii treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer:
ascultati cuvântul Evangheliei, fiti treji si încetati de a mai fi copii.
Nu lasati lucrurile acestei lumi sa va risipeasca.
Concentrati-va toata luarea-aminte, dati-va toata silinta unei vieti care sa
corespunda duhului poruncilor Evangheliei.
Sfantul Sofronie Saharov, Din viata si din
duh, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011,
p. 37.
VASUL
PLIN
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca într-un vas plin nimic nu mai încape. Asa este
si inima omului, întrucât seamana cu un vas. De se va umple cu dragostea lumii
acesteia si cu îngrijirea de lucrurile lumesti, nu va încapea în ea cuvântul
Domnului si astfel va ramâne stearpa. Iata de ce „grija acestei lumi” este
asemenea spinilor, care înabusa samânta cuvântului lui Dumnezeu „si îl fac
neroditor” (Matei 13, 22). Mai citim ca aceia care au fost chemati la Cina cea
mare a Împaratiei Ceresti, „toti, parca întelesi, au început sa-si ceara
iertare. Cel dintâi a zis: Tarina am cumparat si trebuie sa ies ca s-o vad; te
rog, iarta-ma. Si altul a zis: Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i
încerc; te rog, iarta-ma. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu
pot veni” (Luca 14, 18-20). Toate acestea nu sunt altceva decât împatimiri de
lucrurile cele vremelnice si lumesti, care au umplut inima si au facut-o sa nu
mai poata primi în sine Cuvântul Domnului, întrucât acesta nu mai încape. Si,
în acest chip, omul cel plin de desertaciunea lumeasca, chiar de aude
propovaduirea si chemarea Cuvântului lui Dumnezeu, nu îl asculta si nu i se
supune, astfel facându-se nevrednic de Cina cea mare, adica de Împaratia
Cerurilor, cu toate ca robii Domnului – Prorocii, Apostolii si Propovaduitorii
– îl îndeamna a merge într-acolo. Întâmplarea si cugetarea aceasta te învata sa
te feresti de iubirea lumii, de care se împatimeste inima omului, si sa te rogi
lui Dumnezeu dimpreuna cu David asa: „Întoarce ochii mei ca sa nu vada
desertaciunea” (Psalmul 118, 37). Iar daca te-ai împotmolit în acea zadarnicie,
straduieste-te în orice chip sa te izbavesti de ea prin mila lui Dumnezeu, ca
sa nu te înfatisezi si tu dimpreuna cu cei care s-au lepadat de Cina cea
preadulce. „Multi sunt chemati, dar putini alesi” – asa încheie Domnul pilda
aceasta (Matei 22, 14).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 123
MAREA
INVIFORATA
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Viata noastra este mare ce se înviforeaza neîncetat de
furtunile necazurilor, patimilor si smintelilor; traind, plutim necontenit pe
aceasta mare, înconjurati de primejdii în orice clipa. Aceste primejdii sunt
pricinuite de vânturile ispitelor neasteptate. Multe cai sunt în aceasta viata
plina de necazuri, si pe fiecare dam de anumite necazuri, pe calea binelui
trebuie sa luptam cu raul. Mângâiere ne da faptul ca Dumnezeu nu îngaduie sa
fim ispititi mai presus de puterile noastre, ci ne daruieste ajutor ca sa putem
îndura ispitele.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 105-106
METALE
PRETIOASE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Fara a fi puse la încercare, fierul ordinar ar putea
trece drept otel, alama sau tinicheaua, sau vreun aliaj de argint drept argint
curat, bronzul drept aur, aurul impur drept aur curat, o sticla ordinara drept
diamant. Numai puse la încercare, aceste materiale îsi descopera adevarata lor
valoare. Asa se întâmpla si cu oamenii. În aparenta, multi se arata blânzi,
smeriti, milostivi, buni, simpli, chibzuiti, credinciosi etc. Daca sunt pusi la
încercare, se descopera nu arareori ca sunt rai, mândri, împietriti la inima,
necinstiti, zgârciti, lacomi, invidiosi, ranchiunosi, lenesi etc. Oamenii sunt
pusi la încercare prin lipsuri, pierderi materiale, necazuri, boli, umilinte.
Cei ce trec cu bine printr-o încercare sunt vrednici de Împaratia lui Dumnezeu,
cei care nu-i fac fata nu sunt vrednici de ea, fiindca mai tin în ei o mare
doza de rau.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 281
CUM
VOTEAZĂ UN CREȘTIN?
-
SF. PAISIE AGHIORITUL -
Votați pe cel care îl iubește mai mult pe Dumnezeu
Sfântul Paisie Aghioritul a fost și el întrebat odată,
înainte de alegeri, cum să voteze cineva. El a spus: „Votați-l pe cel care
credeți că este cel mai bun; pe cel care îl iubește pe Dumnezeu și țara
noastră”. Întotdeauna însă i se dădea același răspuns: „Toți sunt la fel,
părinte”.
Atunci a adăugat sfântul:
„Ei bine, uitați-vă. Toți măslinii sunt la fel; toți
sunt afectați de aceeași boală numită dakos (e vorba de un parazit, musca
măslinului sau Bactrocera oleae, pentru curioși). Cu toate acestea, unii sunt
afectați 100% de ea, alții 80%, iar alții 50%.
Cum avem nevoie de măslini, trebuie să-i căutăm pe cei
care sunt afectați cel mai puțin.
Să fie membru conștient al Bisericii
Când mergem la vot, trebuie să avem mereu în vedere
două lucruri:
a) cât de mult îl iubește candidatul pe Dumnezeu și
este astfel un membru conștient al Bisericii și
b) cât de mult își iubește țara și se ocupă doar de
interesele ei, nu de ale sale.
Dacă cineva folosește un alt criteriu pentru a vota,
acționează din interese proprii și nu se comportă ca un adevărat creștin.
Mai târziu, dreptatea divină îl va face să plătească
pentru greșeala sa”.
Sursa: Elder Paisios of the Holy Mountain
și Ziarul Lumina al Patriarhiei Române
LUMEA
E PRECUM O CASA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Lumea este o casa. Ziditorul si Stapânul acestei case
este Creatorul. El, Dumnezeu, este si Tatal celor ce locuiesc în ea, crestinii.
Mama este Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu. Tot ce faci, faci întotdeauna în
prezenta lui Dumnezeu, Tatal nostru al tuturor, pe care se cuvine sa-L asculti
si sa-L iubesti, si de asemenea în prezenta Maicii noastre a tuturor,
Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu. Arata-i iubire sfânta, evlavie, ascultare.
De te vei afla în nevoi materiale sau spirituale, la suparare, la necaz, la
boala, vino la ea cu credinta, nadejde si dragoste. Fii sfânt, asa cum Domnul,
Dumnezeul, Creatorul si Parintele tau Sfânt este si cum este Stapâna noastra,
Maica lui Dumnezeu, dar si Maica noastra. „Femeie, iata fiul Tau... Iata mama
ta” (Ioan 19, 26-27). Pentru ca sa nu ne îndoim de dreptul de a o numi mama pe
Maica Domnului, Maica Celui Preaînalt, Preasfânta, Preacurata,
Preabinecuvântata, Slavita Stapâna noastra, dumnezeiescul sau Fiu, Cel mai
dinainte de toti vecii, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a risipit îndoiala,
îngaduindu-ne tuturor, sau acelora dintre noi care se arata mai râvnitori spre
sfintenie, sa o numim pe Maica Sa mama. „Iata Mama ta”, caci în persoana
Sfântului Ioan Teologul aceste cuvinte ne-au fost adresate noua, tuturor
crestinilor. Da, ea este pe drept cuvânt gingasa, îndatoritoarea, atotsfânta
noastra mama, care ne poate duce si pe noi, copiii sai, la sfintenie.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 27
TAIEREA
VOII
-
Avva Dorotei -
Si precum omul mergând pe drum si aflând un bustean,
si înlaturându-l mai face o parte din drumul lui, asa e cu cel ce înainteaza
taindu-si voia lui. Caci taindu-si voia lui câstiga despatimirea si, prin
despatimire, vine cu Dumnezeu la desavârsita nepatimire. El poate, pe o scurta
distanta de drum sa-si taie zece voi. El vede ceva cu gândul si spune: „Ia
seama acolo”, iar el zice gândului: „Nu iau seama”; si-si taie voia lui. Caci
nu ia seama. Iarasi, afla pe unii care îl clevetesc si gândul îi spune: „Zi si
tu cuvântul acesta”. Si el îsi taie voia si nu-l zice. Si iarasi îi zice
gândul: „Mergi întreaba pe bucatarul ce fierbe”. Si nu merge, si-si taie voia
lui. Vede iarasi ceva si gândul îi spune: „Întreaba cine a adus aceasta?”. Si
el îsi taie voia si nu întreaba. Si taind-o asa mereu, ajunge la obisnuinta de
a o taia, si începând de la cele mici ajunge sa taie cu liniste si cele mari,
si asa ajunge nici sa nu mai aiba peste tot voie. Si orice i s-ar întâmpla îl
lasa linistit ca si cum i-ar fi propriu. Si astfel, fara sa voiasca sa faca
voia lui, se afla facând-o întotdeauna pe aceasta. Caci neavând ceva al sau,
tot ce se face e al sau. Si asa se afla, cum am spus, neavând o împatimire, si
din despatimire, cum am spus, vine la nepatimire.
Avva Dorotei, Filocalia, vol. IX,
traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2009,
p. 433
SUNTEM
UN POPOR DE AUR DAR PREA BUN
-
PR. JUSTIN -
Să nu fim slugi!
Suntem un popor bun, de aur, dar prea bun. În lumea
aceasta, trebuie să fii şi deştept ca să ştii când să fii bun, dacă nu, nu
realizezi nimic. În vremurile noastre e altă teorie, altă egalitate, altă
fraternitate, altă libertate la cuvânt, la toate. Ba, s-au scos şi drepturile
omului. Ce drepturile omului, cu sacoşa goală?
Conducătorii noştri politici întotdeauna au dus
politică cu străinii şi după aceea cu românul. Neam de slugă, asta suntem!
Ăsta e destinul nostru până la capăt?
Da, că Dumnezeu ne-a umilit aşa. Dacă era să fie un
Avram Iancu, un Mihai Viteazul ajungeam la Constantinopol. Însă Dumnezeu ne-a
ţinut în această stare de smerenie, ne-a pus oameni străini la comandă şi
străinul te judecă după legea lui.
Imoralitatea criminală a ateilor
În închisori, de pildă, când se schimbau gărzile, se
întrebau între ei: „Câţi bostani au murit?”. „Trei”. „A, numai atât?”. Şi
făceau concurs pe schimbul cui mureau mai mulţi. Făceau concurs de ucidere a
neamului.
Acum e la fel. Mâncare nu-ţi dau, serviciu n-ai,
otrăvuri îţi dau. Nouă, românilor, ne trebuie mai multă demnitate, mai mult
prestigiu. Dragostea să fie cu kilogramul, nu cu duiumul, cu carul. Pentru că
n-ai cu cine. Să fim cu discernământ ca să putem rezista, pentru că „cu cel
ales, ales vei fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici”.
Smerenia nu înseamnă să te descompui, să mergi numai
cu capul plecat, în pământ. Nu! Smerenia înseamnă să-ţi păstrezi personalitatea
şi demnitatea. Toţi zic de român că e smerit. E smerit că e prost, pentru că nu
e educat, nu e format. Ia, să pui un director de şcoală ungur, italian sau
francez şi ai să vezi că el îşi face datoria lui de străin.
Poporul român să fie legat şi unit de Biserică, să
aibă o unitate. Să dea Dumnezeu să ne înţelepţească să ne simţim cot la cot,
unul şi acelaşi trup mistic al lui Hristos ca să ajungem la biruinţa veşnică,
la Înviere.
Să gândim liber!
În zilele noastre se vorbeşte atât de mult despre
democraţie, despre libertatea de gândire, despre libertatea credinței şi tocmai
aceste valori sunt călcate mai mult în picioare. Cu cât se vorbește mai mult,
cu atât le desființează mai tare.
Ei au conceput omul modern ca omul căruia să i se
dicteze ce să gândească şi ce să creadă. Orice manifestare trebuie aşadar
controlată şi pusă la index. Şi cred că fiecare din noi poate cerca dacă i se
oferă dreptul să spună ceva sau nu, pentru că oricum nimeni nu îl va lua în
seamă. Libertatea de opinie este doar de faţadă, doar în teorie, dar în
realitate drepturile ne sunt călcate în picioare.
Democrația de fațadă
Iată că asistăm la o contradicţie a acestui sistem
democratic, contradicţia între teorie şi practică. Iar pe poporul nostru se
aplică de minune; noi suntem un exemplu de supunere şi toleranţă. E un popor
prea bun, toate le ia de bune, toate le crede, toate le nădăjduiește.
Ştiindu-l un popor îngăduitor şi temător de Dumnezeu,
puterile lumii profită de aceste calităţi şi transformă poporul român în
cobaiul Europei. Dar de fapt, ei au o ură nestăpânită împotriva popoarelor
ortodoxe şi a Ortodoxiei în general.
Aşezarea sufletească a poporului român e lipsită de
aroganță, de refuz, de împotriviri, de nemulţumiri şi lor nu le rămâne decât
dorinţa de a ne exploata şi a ne supune cu totul la gândul lor perfid.
Popoarele acestea se exploatează unele pe altele în raport de civilizaţie, în
raport de cultură, de religia şi de tradiţia lor specifică.
Poporul român e mai uşor de exploatat. Însă îngăduinţa
românului este până la un moment dat. El este îngăduitor, dar până când îl
superi prea tare, atunci nu îl mai poţi opri din năvala lui şi reacţionează,
numai că trebuie să îi ajungă cuţitul la os.
(Extras din cartea „Ne vorbește Părintele
Justin”, vol. III
SUFLETUL
SI CUVANTUL
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Sufletul a dat glas primului cuvânt de îndata ce omul
si-a deschis ochii si si-a îndreptat privirea spre natura înconjuratoare si i-a
înteles frumusetea. Dat fiind ca simturile îsi fac aparitia odata cu venirea la
viata, primul cuvânt reprezinta primul act de perceptie a lumii. Sfânta
Scriptura, cea mai veche scriere a lumii − si, desi nu e socotita de cei ce
tagaduiesc Revelatia dumnezeiasca a fi o carte scrisa sub inspiratia Duhului
Sfânt, trebuie considerata drept scrierea cea mai profunda sub aspect filosofic
a lumii antice −, afirma ca Dumnezeu, dupa ce l-a creat pe om, l-a invitat sa
dea nume animalelor. „Si a facut Dumnezeu tot din pamânt toate fiarele câmpului
si toate pasarile cerului si le-a adus la Adam, ca sa le vada pe acestea si sa
le dea nume; si tot numele dat de Adam fiecarei fiinte vii a fost numele care
i-a ramas acesteia” (Facere 2, 19-20). Aceasta opinie primordiala a umanitatii
referitoare la limba omului reprezinta un argument suficient împotriva celor
care îi tagaduiesc sufletului rational cuvântul si socotesc cuvântul rostit nu
un mijloc al sufletului rational inseparabil de acesta, ci drept cauza a lui;
ce altceva poate sa exprime aducerea animalelor [în fata lui Adam] si invitatia
adresata omului, odata cu plasmuirea sa, de a le vedea si a da nume tuturor
animalelor decât impulsul sufletului rational de a generaliza, de a judeca si
de a cugeta? Cum ar fi putut sa le dea nume daca sufletul sau n-ar fi avut
capacitatea de a întelege diferentele specifice si caracterul propriu fiecarui
animal?
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 65-66.
MLADITA
VITEI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca via îsi da rodul sau celui care a sadit-o,
dupa cum zice Apostolul: „Cine sadeste vie si nu manânca din roada ei?” (1
Corinteni 9, 7). Fiecare crestin este ca o mladita care a fost sadita în via
Sfintei Biserici si împrejmuita cu întaritura Legii lui Dumnezeu, adapata cu
Cuvântul Domnului si îngrasata din Sfintele Taine si de aceea trebuie sa-I
aduca lui Dumnezeu, Saditorului si Hranitorului ei, rodul faptelor celor bune,
adica al dragostei, al rabdarii si al blândetii, „rodul buzelor care preaslavesc
numele Lui” (Evrei 13, 15). Daca este cineva care nu aduce rodul cel bun, i se
cuvine aceluia a se teme de taierea despre care ne spune Înaintemergatorul:
„Iata, securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se
taie si se arunca în foc” (Matei 3, 10). Întâmplarea aceasta si cugetarea
asupra ei te îndeamna spre adevarata pocainta si spre roadele ei, fara de care
ea nu poate fi adevarata.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 105.
CIMITIRUL
SFINȚILOR DE LA LAINICI
-
PR. IOACHIM PÂRVULESCU -
Pătimirile prigonitei mănăstiri Lainici
Preacuvioase Părinte Stareț Ioachim, vă rugăm să ne
spuneți câteva cuvinte despre momentul aflării moaștelor Sfântului Visarion
Toia, petrecut după patru ani de la descoperirea moaștelor „luceafărului de la
Lainici”, Sf. Irodion Ionescu.
Am venit la Lainici înainte de Revoluție, în anul 1984
și am cunoscut atunci o altă etapă a vieții, un alt monahism. Am prins acea
perioadă plină de har și a rămas în mine o mare dragoste față de istoria
acestei mănăstiri, față de locurile și de stareții pe care i-am cunoscut, fără
să știu eu prea multe, fără să conștientizez importanța lor. Toate au curs de
la sine. Părinții stareți din vechime mi-au povestit prin ce au trecut ei și
despre viețuirea Părintelui Visarion Toia.
Primul Război Mondial a distrus totul, la Mănăstirea
Lainici. A fost o răstignire majoră a mănăstirii. Trei răstigniri a avut
Mănăstirea Lainici de-a lungul istoriei ei. Prima a fost în timpul Imperiului
habsburgic și a împărătesei Maria Tereza, când granițele Imperiului erau aici
la câțiva km, iar biserica ctitorită de Sf. Cuv. Nicodim de la Tismana în sec.
XIV a fost distrusă. A doua a fost în vremea Primului Război Mondial, când pe
Valea Jiului s-au dat foarte multe lupte, s-a vărsat mult sânge și mii de
oameni au murit în munții aceștia. Biserica a fost profanată și transformată în
grajd, clopotele topite, călugării deportați în Germania, arhiva arsă. Și a
treia răstignire a fost în timpul Decretului 410 din 1959, când au fost dați
călugării afară din mănăstire.
Familia de sfinți de la Lainici
Cei mai importanți stareți ai Mănăstirii au fost: Sf.
Irodion, Părintele Visarion Toia, Părintele Calinic Cărăvan și Părintele
Caliopie Georgescu. Aceasta este familia mea, familia Mănăstirii Lainici din
care fac parte și eu. Când intri într-o mănăstire, intri într-o familie, pe
veșnicie. Și atunci m-am legat sufletește de acești stareți. Întotdeauna i-am
pomenit, le-am făcut parastase, slujbe, iar Dumnezeu a lucrat și Sf. Irodion a
ieșit la lumină. Trei mitropoliți: Î.P.S. Nestor, Î.P.S. Teofan și Î.P.S. Irineu
au vrut canonizarea acestui stareț și în cele din urmă, a avut loc descoperirea
moaștelor sale. Dintotdeauna, am avut o dragoste specială față de sfintele
moaște pentru că ele păstrează harul lui Dumnezeu.
Deci, am avut această preocupare permanentă pentru
cinstirea stareților de la Lainici și am simțit că dintre ei, primii trei sunt
sfinți, cu siguranță: Irodion Ionescu, Visarion Toia și Calinic Cărăvan. Ce se
știa despre ei, după Revoluție, era ceea ce scrisese părintele Ioanichie Bălan
în Convorbiri duhovnicești, Patericul românesc și Chipuri de călugări
îmbunătățiți. Părintele Ioanichie a fost un mare părinte al Bisericii noastre
care a făcut o lumină în hățișul istoriei noastre bisericești. Scrierile lui au
fost la baza tuturor canonizările sfinților români, de după 1990 încoace. A
fost un luminător pentru neamul românesc.
„Dacă spuneți ceva, pe toți vă omorâm”
Prin 1992, ierom. Dionisie Popescu care a fost dat
afară din mănăstire în 1959 și era din Vâlcea, mi-a zis: „Părinte stareț, hai
să-ți povestesc cum a murit părintele Visarion Toia că am fost martor ocular!”.
Și a povestit modul în care a fost bătut Părintele Visarion de către ofițerii
comuniști. Ceilalți călugări au fost amenințați: „Dacă spuneți ceva, pe toți vă
omorâm”. Eu am rămas impresionat de această povestire a părintelui Dionisie și
mi-am zis că Părintele Visarion, cu siguranță, e mucenic înaintea lui Dumnezeu.
L-am mai prins în viață și pe Părintele Calinic
Cărăvan, al treilea mare sfânt isihast. După ce s-au dezgropat moaștele
Sfântului Irodion, am avut dorința de a schimba crucile de la cimitir.
Cimitirul avea cruci făcute din mozaic, piatră cu ciment, de către părintele
Caliopie prin anii ’70. M-am gândit să facem niște cruci frumoase, sculptate,
din piatră de Vratza, pentru toți călugării. Am făcut 40 de cruci, mai mici la
monahi, iar la cei patru stareți și la părintele Adrian Făgețeanu[1], am făcut
cruci mai mari. Pe cele ale călugărilor, le-am schimbat prin 2012, dar ale
stareților nu aveam stare să le schimb.
Descoperirea minunată a moaștelor Sf. Visarion
În 2013, a venit la noi, părintele Gheorghe Colțea.
Vorbind cu el despre viețile stareților de la Lainici, dimineață după ce a
plecat, am avut un impuls și am zis: „Hai să schimbăm crucile stareților!”.
Înainte să începem săpăturile, am cerut binecuvântarea Î.P.S. Irineu să-mi dea
voie să umblu la oseminte, dacă tot schimbam crucile, cu tot cu borduri. Aveam
încredințarea că acolo vor fi sfinte moaște.
Am început să săpăm mai întâi la mormântul Părintelui
Visarion. În timp ce dezgropam, cineva citea la Psaltire. La 1,40 m. adâncime,
în mijlocul gropii, am dat de o piatră mare cu diametrul de 40/50 cm. M-am
întrebat: „Ce o fi cu ea în mijlocul gropii?”. Am săpat pe lângă ea și sub ea,
am dat de un craniu foarte frumos de culoarea lemnului de stejar. După ce am
scos craniul, am găsit și cărămida pe care scria: Visarion Toia. Am continuat
să săpăm pe lângă schelet și el mergea pe mijlocul aleii. Și ca o deducție
logică, ne-am gândit că, atunci când părintele Caliopie a făcut crucile din
mozaic prin anii ’70, acestea nu erau simetrice și așa au ajuns picioarele
Părintelui Visarion sub alee.
Mormintele Sfinților Irodion și Visarion
Cu privire la piatra din mijlocul gropii, știm că
Părintele Visarion l-a dezgropat pe Sf. Irodion în 1935. Găsise acea situație
ingrată în care sfintele moaște ale Sf. Irodion fuseseră dezgropate în mai
multe rânduri și puse la loc. Chiar s-au sustras părticele din ele. În Primul
Război Mondial, armatele germane au profanat mormintele ctitorilor din
pridvorul bisericii.
Când Părintele Visarion a venit la Lainici în 1929,
nici nu se mai știa exact unde era mormântul Sf. Irodion. L-au găsit după
spusele localnicilor. Și când au săpat pentru dezgroparea sfintelor moaște, din
neglijență au lovit cu târnăcopul și au spart craniul sfântului. Și atunci,
Părintele Visarion a lăsat vorbă ca, la îngropare să-i fie pusă o piatră la
cap. Parcă a prevăzut că va fi și el dezgropat, cândva. Luând-o pe lângă
schelet, încet-încet am evacuat pământul și am ajuns deasupra genunchiului la
tibie. Piciorul drept era tăiat.
„Sunt sfinte moaște”
Cum arătau sfintele moaște?
Primul lucru care m-a șocat a fost culoarea lor foarte
frumoasă, maronie-portocalie. Iar al doilea lucru: când am umblat la locul unde
nu exista piciorul drept al Părintelui Visarion, am dat de alte oseminte care
erau de culoare albă, așa cum sunt osemintele normale. Ele aparțineau unei
persoane pe care o dezgropaseră înainte de a-l înmormânta pe părintele stareț.
La vederea sfintelor moaște, am rămas uimit de aspectul lor. Le-am scos afară,
le-am spălat cu vin, cu multă atenție și am făcut un parastas.
În 1991, eu am făcut parte din soborul de preoți care
l-au înmormântat pe Părintele Calinic. Când am dat de el, la dezgropare, era
învelit în mantie cum se înfășoară copilul în scutece. Mantia și camilafca erau
neputrezite.
Cu foarte multă atenție, am scos pământul din mormânt,
m-am aplecat în groapă să scot scheletul și el era incredibil de ușor. Eu l-am
apucat de umeri, iar altcineva de picioare și l-am scos din groapă. Am desfăcut
încet mantia. Nu mai exista carne, dar osemintele erau impecabile și
transmiteau o stare extraordinară.
Atunci mi-am zis: „Sunt sfinte moaște. Nu le mai pun
în mormânt, pentru că nu sunt de pus în mormânt”. Am făcut două racle din lemn
de stejar. În 2018, cineva a făcut două racle aurite pentru cele două cranii
ale Părinților Visarion Toia și Calinic Cărăvan.
Canonizarea Sf. Visarion de la Lainici
Cum ați primit vestea canonizării starețului Visarion
Toia?
În anul 2022, am primit un telefon de la Patriarhie:
„Părinte stareț, sunt consilierul cutare și vreau să vă comunic că, cu ocazia
centenarului Patriarhiei Române (1925-2025), Părintele Patriarh Daniel, vrea să
proclame canonizarea în grup a unor sfinți mărturisitori, martiri și duhovnici
din perioada comunistă. Și au fost aleși câte doi din fiecare Mitropolie. Din
Mitropolia Olteniei, sunt propuși Părintele Gherasim Iscu de la Tismana și
Părintele Visarion Toia de la Lainici”.
Când am auzit, mi-au dat lacrimile. Vestea m-a
copleșit. Și am rămas marcat de lucrarea lui Dumnezeu care a făcut ca cei doi
stareți să fie dezgropați cu 12 ani înainte, cu 5 ani înainte să facem racle
pentru capetele lor. Și după aceea, Părintele Visarion să fie propus pentru
canonizare. Minunea a fost că pe noi nimeni nu ne-a întrebat nimic, când s-a
început demersul pentru canonizare. Rânduiala și hotărârea aceasta au venit
direct de la Patriarhie, fără propunerea noastră.
Sunt mulți sfinți în țara aceasta. Cimitirele
mănăstirilor noastre sunt pline de sfinți și mulți judecă de ce nu se
canonizează sfântul cutare? Dacă fiecare preot, ar pomeni sutele de nume ale
martirilor noștri, la Proscomidie, unde este taina cea mare și unde ne unim
toți cu Hristos, cu viii, cu cei adormiți, cu Maica Domnului și sfinții, aceste
rugăciuni ar ajunge la Dumnezeu și El ar răspunde la ele.
[1] Părintele Adrian Făgețeanul este
înmormântat tot la mănăstirea Lainici.
(Continuarea în Nr. 87 al Revistei
Atitudini
NADEJDEA
INVIERII
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Cât de minunat Te arati în praznuirea de biruinta a
primaverii, când toata faptura iarasi învie si în mii de chipuri îsi îndreapta
spre Tine a sa strigare de bucurie: Tu esti de viata izvorâtor, Tu esti al
mortii biruitor. Sub acoperamântul tesut din a lunii lumina si din cântarea
privighetorii, cu vesminte de nunta albe ca neaua, stau împodobite vaile si
codrii. Întreaga lume Îti este mireasa. Ea îsi asteapta Vesnicul Mire. Daca Tu
iarba câmpului asa ai binevoit a o învesmânta, cum dar pe noi ne vei preschimba
în veacul Învierii ce va sa vina, cum ni se vor umple trupurile de lumina si
sufletele noastre de stralucire!
Slava Tie, Celui Ce dintr-a pamântului întunecime ai
izvodit bogata felurime de mireasma, gust si culoare;
Slava Tie pentru bunavointa si mângâierea ce-o regasim
întru toata firea.
Slava Tie pentru ca ne-ai împrejmuit cu miile de
zidiri ale mâinilor Tale;
Slava Tie pentru adâncimea cugetului Tau pecetluit în
toata faptura.
Slava Tie, caci fiind cuprins de cucernicie, sarut
urmele talpilor Tale celor nezarite;
Slava Tie, Celui Ce ne-ai aprins înainte lumina
stralucitoare a vietii celei vesnice.
Slava Tie pentru nadejdea frumusetii celei
nepieritoare si desavârsite;
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu
prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 126
RAMURA
TAIATA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi o ramura taiata din pom si uscata, care nu mai
trebuieste la nimic decât la ardere. Întelege de aici ca acela care prin
trândavie si prin viata cea rea se va desprinde de Hristos, Care „este vita cea
adevarata”, nu doar ca nu va mai putea aduce nici o roada, ci se va si usca
întocmai ca mladita cea taiata; iar astfel de mladite „se aduna si se arunca în
foc si ard”, dupa cum El Însusi ne învata (Ioan 15, 1-6). Prin aceasta esti
povatuit sa te tii strâns de Dânsul prin credinta si prin dragoste, sa te departezi
de tot pacatul si sa te alipesti numai de Hristos, facându-te asemenea Lui
întru smerenie si întru rabdare.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011,
p. 74
VOIEȘTI
SĂ FII SĂNĂTOS?
-
SF. ILARION FELEA -
Însănătoșirea voinței slăbănogite
Păcatul este o boală a voinţei. Însăşi mântuirea, cu
ajutorul harului dumnezeiesc, nu se poate înfăptui, fără ajutorul voinţei
morale. Nu este de ajuns numai să crezi, ci trebuie să şi vrei să te
mântuieşti.
Ca să-i mântuiască sufletul, Iisus Hristos
însănătoşează voinţa slăbănogului. «Voieşti să fii sănătos? … Scoală-te, ia-ţi
patul tău şi mergi …». Iar mai târziu, întâlnindu-l în biserică, i-a zis:
«Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple
ceva mai rău» (In. 5:6; 8:14).
Iisus Hristos vindecă mai întâi voinţa omului,
bolnavă, slăbănoagă vreme de treizeci şi opt de ani. El ne arată că de la
voinţă începe însănătoşirea şi mântuirea omului. Voinţa slăbănogului era
bolnavă, slăbită prin păcătuire. Iisus Hristos face apel la voinţa lui: Vrei să
fii sănătos? … Îi vindecă mai întâi voinţa. Cum? Îi scoate păcatul din voinţă
şi voinţa din păcat. Apoi îi spune: De acum să nu mai păcătuieşti …
Voința rănită de păcat
Păcatul în voinţă este o rană, o putere de slăbire, de
slăbănogire, de neputinţă. Scos păcatul din voinţă, sufletul întinereşte, se
înnoieşte, se înzdrăveneşte.
Voinţa face istoria. Omul nu este în lume un robot sau
un buştean fără libertate de mişcare, ci o făptură cu voinţă morală şi liberă,
şi de aceea creatoare de valori şi de istorie. Toată munca, toată lucrarea,
toată arta, toată ştiinţa şi tehnica omului e semnul voinţei lui. Toate
virtuţile omului sunt semnul voinţei lui morale. Toate patimile şi păcatele
omului sunt semnul lipsei de voinţă morală. Păcatul, ca faptă rea, nu există
până ce nu a pătruns în voinţă. El nici nu-şi are începutul în materie, nici în
lume, nici în trup, ci în voinţa omului, ca şi virtutea.
Oamenilor cu voinţă bună şi sănătoasă e de ajuns să le
spui ce au de făcut şi fac, cu plăcere şi bunăvoinţă. Oamenilor care au voinţă
slabă şi judecată vicleană, trebuie mereu să le vorbeşti, să apelezi la voinţa
lor, să-i mustri, să-i însufleţeşti, să-i lauzi, să-i pedepseşti, să-i pui în
mişcare, întocmai ca motoarele. Cât nu dau de lucru motoarele stricate, care nu
se aprind!
Voinţa e motorul sufletului şi al faptelor. Când se
strică motorul voinţei din pricina păcatului, multă bătaie de cap se cere, până
se repară, dacă nu s-a stricat de tot.
Voința omului și voința lui Hristos
Slăbănogul tămăduit de Iisus Hristos s-a dus la iudei
şi le-a spus: «Iisus este acela care m-a făcut sănătos» (In. 5:15). Iisus m-a
vindecat, Iisus mi-a întărit voinţa. Iisus a făcut din mine un om nou, dintr-un
slăbănog un om sănătos.
Ca să se mântuiască, fiecare om este chemat să
primească în voinţa sa voinţa lui Hristos. E greşită viaţa omului care se
întemeiază numai pe voinţa lui. Pe unul ca acesta îl ispiteşte voinţa de
putere; pe altul îl ispiteşte puterea voinţei în sine. Cel dintâi cade în
tiranie, în voinţa de a supune pe alţii sub voinţa sa. Al doilea cade în
anarhie, în ispita de a nu-şi supune voinţa sa nimănui. Mântuirea este cu
putinţă numai la oameni care au mintea, inima şi voinţa lui Hristos... Care îşi
supun de bunăvoie mintea, inima şi voinţa lor, minţii, iubirii şi voinţei lui
Hristos.
Dumnezeu, voieşte, creştine, să fii bun, curat,
sănătos şi fericit şi în veacul de acum şi în veacul viitor. Voieşte şi tu!
Îndreptează-ţi toate puterile voinţei spre acest scop:
spre bunătate, spre lumină, spre curăţirea sufletului, spre mântuire.
Iar dacă voinţa ta e slăbită sau alunecată, cheamă în
ajutor pe Iisus Hristos Domnul nostru să ţi-o vindece, să ţi-o întărească prin
harul Său, cum a întărit voinţa slăbănogului de la Vitezda şi a lui Enea din
Lida, care era slăbănog de opt ani (FA 9:33-34). Cheamă-L smerit şi-I strigă cu
credinţă şi iubire: „… întăreşte, Stăpâne, slăbiciune voinţei mele alunecate, a
celui ce stau înaintea slavei Tale sfinte şi aştept mila Ta cea mare şi bogată
…”[1].
Cum ne putem întări voința ca slăbănogul din Vitezda?
Întrebarea care ni se pune acum este următoarea: Cum
se poate întări voinţa omului creştin ca să facă voia lui Dumnezeu? Este
aceeaşi întrebare, sub altă formă, pe care o punea Mântuitorul slăbănogului:
«Vrei să fii sănătos?» (In. 5:6) Răspundem, întâi de toate, prin: conformarea
voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă supunerea voinţei tale
voinţei lui Dumnezeu. Să mergi pe aceeaşi linie, pe aceeaşi cale unit cu
Dumnezeu; să faci din voia lui Dumnezeu voia ta.
Ce ar face Dumnezeu, aceea să faci şi tu, omule.
Durerea e contrarul păcatului şi frâna păcatului:
«Cine a suferit cu trupul încetează a mai păcătui» (1 Petr. 4:1). Suferinţa e
pahar cu leacuri amare, dar vindecătoare, leacuri pentru ispăşirea păcatelor şi
pentru mântuirea sufletelor.
Însănătoșirea
Durerea curăţeşte sufletul cum lămureşte focul
argintul. «Am trecut prin foc şi prin apă, dar ne-ai scos pe noi la odihnă»
(Ps. 65:9-11). Prin păcat supărăm pe Dumnezeu şi ne despărţim de El, prin
suferinţă ne reculegem şi ne întoarcem din nou spre El.
După ce vindecă pe slăbănogul de la Vitezda,
Mântuitorul îi spune: «Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti,
ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău» (In. 5:14).
Dovadă că pricina bolii lui fusese abaterea de la
legea morală, păcatul. Chiar şi un înţelept din vechime (ca Epictet) recunoaşte
că: „Suferinţa nu există decât acolo unde este greşeală”. Suferinţa topeşte,
ispăşeşte şi curăţă păcatele. Din şcoala durerii omul iese mai bun, mai
iertător, mai credincios. Tot din şcoala durerii a ieşit proverbul că „păcatele
nu se iartă, ci se ispăşesc”.
Suferinţele sunt paşi grei spre culmi înalte, trepte
spre zări mai largi, prilejuri de înnoire, popasuri de sfinţire şi înviere.
[1] Cartea de rugăciuni, ed. 1951, p. 416.
(Extras din „Spre tabor, vol. II, de Pr. Ilarion V. Felea
SARBATOAREA
AMURGULUI
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Amurgul este ca o sarbatoare permanenta. Atunci
barbatul îsi termina munca lui, indiferent în ce domeniu lucreaza si, obosit,
se întoarce catre camin. Trebuie sa se întâlneasca cu sotia, ca de o zi
întreaga n-a vazut-o, dar o zi întreaga s-a gândit la sotia lui. Acum se
grabeste sa-si întâlneasca copiii, sa se bucure de ei; acum se întâlneste omul
cu familia. Acum vine acasa, la caminul lui, sa se bucure de linistea
înserarilor, de linistea amurgului. Este acelasi lucru, ne-a ramas aceasta ca o
reminiscenta a întâlnirii lui Dumnezeu cu Adam. Adica bucuria pe care o simtea
Adam – gânditi-va ce bucurie simtea Adam când venea si se întâlnea cu Tatal
sau, cu Dumnezeu. Va rog, imaginati-va, faceti putin uz de imaginatie si de
gândire, întâlnirile acestea ale lui Dumnezeu cu omul. Cât de fericit a fost
omul ca venea sa se întâlneasca cu Cel ce l-a creat! Dar cât de fericit era
Dumnezeu ca se întâlnea cu omul! Se întâlnea fericire cu fericire si bucurie cu
bucurie, se întâlnea omul cu Creatorul si Creatorul cu omul. E extraordinar de
miraculos! Si de atunci a ramas acest Dar.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 25
CONTEMPLAREA
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Atunci când contemplam întelepciunea dumnezeiasca în
frumusetea lumii create, suntem în acelasi timp atrasi înca si mai puternic de
frumusetea nepieritoare a Fiintei Dumnezeiesti descoperite noua de Hristos.
Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divina. În nazuinta noastra de a face
din cuvântul Evangheliei substanta întregii noastre existente, suntem eliberati
prin puterea lui Dumnezeu de sub stapânirea patimilor.
Sfantul Sofronie Saharov, Rugaciunea –
experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 162
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu