Despre
devenirea imbecililor și firescul de a fi al vieții
Dr.
Nicolae Balaşa
11
Mai 2025
Diversiunea, de la micile găinării, până la marile
manipulări, formă abjectă a minciunii manifeste, provoacă durere, chin și chiar
vărsări de sânge. În cele din urmă, efectul de bumerang te șterge de pe fața
pământului și pe tine, găinarul sau criminalul îmbibat cu venin și ură, ce
minți cu zâmbetul pe buze. Întrebarea e de ce, totuși, mințim cu patos,
pierzându-ne, la propriu, timpul și vremurile, mai ales în condițiile în care,
moartea ne scoate, oricum, din lume? Simplu spus, în primul rând, din micimea ta,
uneori genetică, purtată din neam în neam, până la arderea ultimă. În al doilea
rând, din menirea ta satanică, rău pus în mișcarea ce își dorește, din ce în ce
mai mult, să distrugă, dacă se poate, tot.
Omul, acest amestec dual, de bine și rău, veșnic tinde să devină, ne
spune Lucian Blaga. În cazul unui echilibru interior și exterior lui, devenirea
ar trebui să fie, desigur, echilibrată. Te lupți, bine și rău, acolo, în
interiorul tău, și te stingi spre urdiniș pentru a ieși întru exterior,
lumină-echilibru, al unui ansamblu ce pâlpâie într-o ardere continuă. O astfel
de stare, am putea-o numi, aici, pe pământ, firescul firii de a fi al vieții,
firesc oricum angrenat în entropicul
universului. În lume însă, este aruncat și omul extremă, fie sub forma răului
ce tinde spre mai rău, spre satanizare, fie binele, întruchipat în
oamenii-sfinți, echilibrul omenirii. Prima extremă a generat în vremuri, marile
vărsări de sânge. Din bălți de sânge au apărut imperiile, cu sânge s-au hrănit
și în mări de sânge au dispărut sau vor dispărea. Din nefericire, istoriile,
cele naționale, în special, pline de naționalisme, vorbe spurcate, au inversat
valorile. Întruchiparea răului absolut, a imbecilului în substanța sa și a
faptelor sale, i-a fost prezentată muritorului de rând, omul așezat în firescul
ființării, ca bine absolut. Nu cred că există generație pe fața pământului care
să nu fi văzut sub ochii săi sau să nu fi auzit, pe băncile școlii, despre așa
ceva. Lipsa culturii, a educației, pliată pe valorile reale, evident,
valorificate critic, a făcut și face ca locul marilor romane, ascultate la gura
sobei, în locul muzicii din marile concerte, să auzim, înfricoșați, bubuitul
bombelor. De vină? Omul imbecil în permanenta sa devenire! Omul imbecil cu
minciuna, oricând, pe buze, sforar al contextului în care își vrea porția,
tinzând, în mod fals, să devină. Omul a cărui singură substanță, scoasă pe
tarabă, la vedere, ține doar de trâmbițarea relațiilor sale sus puse, în
jegoasa manipulare. Pe scurt, omul imbecil devenit, a cărui cultură, zero,
educație, ioc sau cel mult, cât ai chiorî un șoarece, și aia falsă, experiență
de viață, strânsă din te miri ce găinării sau hoții penale.
Dacă am structura cele spuse mai sus, personal aș
spune că diferența dintre noi ține de suflet și de rânduială. De aici, și de
modalitatea în care pleci de pe fața pământului. Una e să-ți joci rolul vieții,
aici, integrat lumii, în zona firescului uman, și alta e să-ți dea viața însăși
un picior în dos și să te azvârle în ghena universului, ca pe ultimul golan sau
ca pe ultima putoare! Asta e!
...Și dacă tot am pomenit de moarte, doar vă
reamintesc ideea conform căreia, de la
„căderea” noastră în lume, fie că pui sau nu, cu ea, de o gâlceavă,
nesimțită cum e, moartea se desfată, tolănită în subconștient, cu oricare
greșeală făcută de către noi, vieții. Prin urmare, dacă de moarte nu putem
scăpa, care este ideea de ființare a noastră, în lume? Întrebarea, evident,
face, apriori, distincția între sens (creionat, pentru fiecare, de-a lungul
acelui drum cu hățișuri, numit viață), și scop (desigur, scop în sine, cu
greutate, dată de consistența rolului interpretat pe scena vieții). Personal,
consider că nimeni „nu a căzut” aici, pe fața pământului, de-aiurea, doar
pentru a-și urmări umbra într-o permanentă creștere și descreștere din
răsăritul până în apusul soarelui, chiar dacă el, omul, rămâne înțepenit în
propria-i gândire. Liiceanu spune despre o astfel de „înțepenire” că ar fi
echivalentă „prostiei”, la care adaug eu, fără rezerve, echivalentă prostiei,
ridicată la un rang mare.
Sunt multe de zis, însă de reținut e doar faptul că
prostul nu acceptă a fi, în lume, unul mai deștept decât el. În plus, demnă de
luat în seamă este și ideea conform căreia, prostia nu ar durea și, din ea, nu
s-ar muri. Cert e că nici eu nu am văzut, deocamdată, astfel de specimene
îmbălsămate, chiar dacă, în viață, te miri când și în ce loc, ele roiesc în
juru-mi.
Revenind la prezența noastră în această lume, dacă
acceptăm creaționismul, menirea omului ar fi fost una și aceeași cu a
creatorului, după chipul și asemănarea căruia am fost făcuți. Asta, evident,
dacă ne-am fi acceptat zidirea și am fi respectat canoanele ei. Faptul că, din
neascultare, ne-am ratat „proiectul”, am
dat, după cum am mai spus, nemurirea, pe chin, venin și „moarte negreșită”.
Cei ce stăruie în lanțul ideilor evoluționiste, lanț,
din punctul meu de vedere, cu mult prea multe verigi lipsă, își plaseză,
speculativ, menirea, la nivelul ideii de conservare a speciei, idee
materializată de către Sigmund Freud, nu în dragoste, nu în iubire de substanță
divină, ci în sex și iar sex. Argumentele ar fi făcut carieră dacă ar fi avut
conținut și nu doar un fel de goliciune frumos împachetată.
Cum nici creaționiștii și nici evoluționiștii nu au
găsit un răspuns care să stea în picioare, motivul frământărilor în a ști
stăruie din primordii, chiar dacă odată, mai de mult, în vremurile la care face
trimitere Vechiul Testament, ni s-a spus că noi, ca oameni, „putem cunoaște în
parte și am putea propovădui tot în parte”, până în vremurile Mântuitorului, a
cărui infinită generozitate s-a auzit din Galileea, în toată lumea, de atunci
și până în zilele noastre: „Fiți, dară voi desăvârșiți precum Dumnezeu Tatăl
nostru din ceruri!”. Ce să zic? Nu avem de unde certitudinim, dar, după câte
vedem sub ochii noștri, să zicem că o fi fost! Probabil, omul „curățit” o fi
fost desăvârșit până în „ziua/clipa următoare”, clipă în care iarăși a
păcătuit, în clipa în care, din nou a apărut răul ca extremă și a fost
prezentat omenirii ca bine absolut. Din acel moment, „cunoașterea a acoperit
din nou adevărata cunoaștere” - Karl Popper.
Infatuații, și de ieri, și de astăzi, în perversitatea
și nesimțirea lor, nici că vor să audă despre așa ceva. Oriunde, acasă, pe
stradă, la serviciu, imbecilii sunt buricul universului, „ei sunt cei ce sunt”!
- parafrazare a divinității, în discuția cu Moise - „Predica de pe Munte”,
scuzabilă doar celor în situații patologice grave. Și patologie la tot pasul!
Doar geniile, totuși, mari oameni, în
rândul lumii, își acceptă limitele și își pleacă fruntea în fața Conștiinței
universale, în fața Marelui Echilibru. Imbecilii, smintiți, știutori a tot, cu
relații la vedere, pe tarabă, ba la guvern, ba la parlament, ba spre locuri
care au făcut poteci, oricând gata în a fi slugă, nu! Imbecilii, incapabili de
sinteză, doar interzic și anulează. Astăzi, idei, mâine, orice, chiar și vieți.
În fața lor, a imbecililor deveniți și a proștilor sau oriunde în altă parte a
lor, nu stați! Pericol mare! Uitați-vă în jurul vostru și o să-mi dați
dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu