Descompunerea
invizibilă a unei națiuni
Miron
Manega, Jurnalist,
21
Mai 2025
Există o moarte mai subtilă decât prăbușirea sub
invazii sau revolte: moartea lentă, silențioasă, în care o națiune se stinge
fără să-și dea seama. România nu este astăzi o țară cucerită, ci una abandonată
din interior. Declinul său nu poartă zgomotul armelor, ci ecoul deciziilor
impuse din afară și al complicităților dinăuntru.
În plan economic, România este un organism canibalizat
din interior. Industriile sale strategice au fost distruse sau vândute pe
nimic, terenurile fertile au fost acaparate de capital străin, iar forța de
muncă s-a risipit în exod.
Economia a devenit o caricatură de suveranitate:
importăm ce produceam, exportăm materii brute și muncă ieftină. Capitalul
românesc este sufocat în fașă, iar decizia financiară este transferată către
entități supranaționale. Nu mai există proiect național de dezvoltare, ci doar
adaptare pasivă la interesele altora. Aceasta nu este doar o pierdere
economică, ci o pierdere ontologică: când nu mai produci, încetezi să exiști cu
sens în lume.
Dacă economia este un trup golit, politica este o
mască fără chip. România nu mai este condusă, ci administrată. Alegerile nu mai
sunt exerciții de voință populară, ci ritualuri de revalidare a acelorași elite
interșanjabile. Proiectele de țară au fost înlocuite cu „reforme structurale”
dictate de birocrații internaționali. Nu există direcție, ci doar inerție. Nu
există opoziție reală, ci doar variațiuni ale aceleiași ideologii
post-naționale. În locul unui stat conștient de sine, avem o administrație care
lucrează împotriva celor pe care ar trebui să-i reprezinte.
Dar poate cea mai gravă formă de dezintegrare este cea
care atinge sufletul unei națiuni. Românii nu mai știu cine sunt. Educația a
fost golită de conținut formator, cultura a fost marginalizată sau
comercializată vulgar, memoria colectivă – diluată într-un prezent perpetuu,
fără rădăcini și fără orizont. Simbolurile care odinioară coagulau poporul
(limba, religia, istoria, teritoriul) sunt ridiculizate, relativizate, sau pur
și simplu uitate.
Peste cinci milioane de români au plecat din țară. Cei
rămași trăiesc, adesea, într-un climat de nesiguranță, alienare și neîncredere.
Națiunea nu mai funcționează ca un întreg: este o sumă de fragmente care nu se
mai recunosc între ele.
Dezintegrată geografic, social și moral, România
devine un spațiu locuit, dar tot mai puțin o comunitate vie. România nu este un
stat distrus în sens clasic nu a fost înfrântă pe câmpul de luptă, nu a fost
oficial colonizată. Și tocmai de aceea tragedia este mai profundă. E moartea
lentă a unei țări care nu mai știe de ce există. O țară care nu mai are un de
ce, și prin urmare nu mai poate construi niciun cum. Aceasta este forma cea mai
gravă a dezintegrării: când nu mai lupți, nu pentru că ai pierdut, ci pentru că
nu mai știi ce ai de apărat.
----------------------------------------
Sursa – Certitudinea, Anul 9, nr.187/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu