Da, o fii, DAR…
„E ceva ciudat în
felul în care România își tratează oamenii decenți. Cu ironie, cu dispreț, cu
porecle tâmpite și miștouri de cartier.
Un popor care
pretinde că vrea „oameni cinstiți și competenți” și pe care îi are, dar când îi
vede în carne și oase, fără spectacol, fără mască, nu știe ce să facă cu ei. Se
încruntă și-i întreabă: „Da’ tu cine te crezi?”
Nicușor Dan pare
exact genul ăsta de om pe care România îl are, dar nu-l merită pe deplin. Nu
urlă, nu joacă teatru și nu-și umflă pieptul în fața camerelor.
N-a mințit
niciodată poporul cu vise deșarte, dar a ținut piept mafiei imobiliare cu o
răbdare de calvar. Nu l-ai văzut să fugă de dezbateri, nu-l flanchează
bombardieri și legionari la aparițiile publice, dar l-ai fi putut vedea prin
șantiere, cartiere, tribunale, între hârtii. Cu mintea la el. Cu dosarul în
mână. Cu bun-simțul intact.
A luat aur la
Olimpiada Internațională de Matematică, are o realizare egalată în lume de
numai 25 alți oameni, apoi ajunge la Paris, la Sorbona Paris Nord — una dintre
cele mai vechi și prestigioase universități din lume. Acolo, nu e fost doar un
student înzestrat printre alții, ci unul care s-a făcut remarcat, profesorii
lui l-au reținut ca pe un student de excepție. Sigur că nu pentru că era
guraliv și fura curent pe la cursuri, ci pentru rigoare, logică, gândire
abstractă și disciplină. E autorul unei lucrari de doctorat coordonată de o
somitate internațională in materie.
Renunță la o
carieră internațională sigură și revine ca cercetător și activist civic în
țară. Să pună umărul. Nu la vreo funcție. La București.
A început de
la firul ierbii — fără bani, fără susținere politică, fără televiziuni. A creat
Asociația Salvați Bucureștiul. A început să citească legislație urbanistică, să
analizeze planuri ilegale, să lupte în instanță împotriva mafiei dezvoltatorilor
imobiliari și-I devine nesuferit și primarului Sorin Oprescu. Omul a fost aici,
printre oameni ca să salveze clădiri istorice, să oprească proiecte ilegale, să
oprească distrugerea unor spații verzi.
Și nu a fost
primit de la început cu brațele deschise. A fost și disprețuit, ignorat, luat
în râs. Prea modest, prea rigid, prea „îngust” pentru peisajul politic
românesc, unde lumea bună caută băieți deștepti, nu oameni drepți. Așa că a
fost poreclit „Mucușor” de niște indivizi care nu știu nici ce-i o funcție
derivabilă, nici ce-i o funcție publică. Dar n-a ripostat. A strâns din dinți
și a continuat.
După ce a fost
ales președinte , n-a cerut nimic. N-a cerut vilă de protocol, nici coloană
oficială, nici masă festivă. A spus că nu vrea la Cotroceni, că nu-l
interesează palatul, ci munca si linistea copiilor. A refuzat girofarul. Merge
pe jos. Își duce copilul la școală cu rucsacul în spate, printre ceilalți
părinți. Un om. Un domn. Nu o statuie, nu un actor, nu un șef de clan.
Sorbona i-a trimis
un mesaj public de felicitare, ,Societatea Internațională a Matematicienilor a
transmis un comunicat elogios. Presa străină a scris despre el în termeni care
pun o țară intreaga intr-o lumină pozitivă.
Dar în țară, ce-ai
auzit mai des? Că e ciudat. Că e obosit. Că nu are voce. Că nu dă bine pe
cameră. Că nu știe să zâmbească și sa faca contact vizual. Un popor obsedat de
„imagine” l-a taxat pentru că n-are PR, în loc să-l aprecieze pentru că n-are
scheleți în dulap. Un popor intoxicat de frustrare și cu apetență pentru
stilistică stridentă îl ignoră pe unul dintre puținii care n-a venit cu mâinile
murdare.
Îți place sau nu
cum arată, cum vorbește, cum se exprimă, Nicușor Dan are ceva ce foarte puțini
oameni din politica românească pot revendica onest: caracter.
Și muncă.
Și răbdare.
Și zero
compromisuri cu lichelele.
Dar George Simion?
Tipul e genul de
individ pe care îl recunoști din prima: gura mare, privirea sfidătoare, mersul
apăsat. Vine cu arsenalul extern al „bărbatului de acțiune” – mardeiaș,
ton ridicat, mimică de scandalagiu. E făcut pentru spectacol, nu pentru
construcție. E croit pentru haos, nu pentru ordine.
Format niteluș la
școală și desăvârșit în galerie, în luptă de stradă, în lozinci, în confruntări
și fugi de jandarmi. N-a citit cu adevărat o lege, dar a intrat în Parlament
urlând. N-a construit o asociație care să salveze ceva, dar a construit o rețea
de live-uri, conspirații, cucoane înduioșate și daci cu cruci în piept. A făcut
„partid”, dar fără program real. Multă gălăgie, suspiciune și dușmani
inventați, și mult, mult, cam tot, de fapt, marketing.
Lângă el: figuri
dubioase. Vedete de can-can. Infractori temuți. Preoți radicali. Legionari
reciclați. Naționaliști de tarabă. Oameni condamnați sau cercetați.
Antivacciniști, conspiraționiști, foști colaboratori ai Securității, afaceriști
cu trecut pătat, o pleiadă a tristeții. Nimic curat. Nimic solid. Totul cu
zgomot și fumigene.
Simion nu propune
nimic elaborat. N-are un proiect, deși cam știi la ce să te aștepți. Nu scrie,
nu argumentează, nu lucrează. Nu l-ai văzut în campanie în mai mult de o
dezbatere serioasă, unde a fost făcut praf, pentru că acolo s-ar prăbuși în
primele 5 minute.
Nu se descurcă
decât în haos, în vacarm, în haitele de comentatori care aplaudă din reflex.
E agresiv. Și asta
nu-i metaforă. A intrat peste miniștri în birouri. A împins parlamentari. A
amenințat jurnaliști. A agresat oameni pe stradă. A înjurat. A provocat. A
îndemnat la boicot. A blocat drumuri, legi de interes național . A instigat
împotriva instituțiilor. A folosit cuvinte grele, mitocănești, pe care nicio
educație minimă nu le-ar scuza.
Și totuși, un
segment uriaș de români îl apreciază, desi să recunoaștem că nu a primit voturi
numai pentru asta. De ce bun? Pentru că „spune lucrurilor pe nume.” Dar n-o
face. Spune ce vrea să audă un electorat preparat, frustrat, dezamăgit, în
căutare de repere și lipsit de metodă de cercetare. Hrănește ura, suspiciunea,
neîncrederea în tot. Promite că „va face ordine”, dar nu are niciun plan. Doar
țipă: „Jos!” „Trădătorii!” „Străinii!” „Ieșiți în stradă!” O retorică de ins
gol care pozează în salvator, și vorbește despre băi de sânge, instingând
publicul care îl urmărește nu odată, și nu involuntar, la violențe. Sperând,
dorindu-și parcă uneori un mititel răzbel civil.
Nici nu-și ascunde
vulgaritatea. La fel cum nu vrea să pară elevat, nu vrea să convingă cu idei.
Vrea să te facă să simți că ești „al lui”, că e „de-ai tăi, din moș stămoși”.
Și te mângâie cu ură stăbună și virilă, îți oferă iluzia că n-ai greșit nimic, că
tot răul vine de la altcineva, de la „Sistem”, de la Bruxelles, de la
„globaliști”, de la „neomarxiști”, de la „soroșiștii” care ne sug sângele,
oricare ar fi ei și orice ar însemna asta.
Dar în afară de
partidul-marketing al unui suveranism de care mai mult vrei să te sperii decât
să te interesezi, ce-a construit el? Ce-a apărat? Pe cine a ajutat, concret,
fără circ? A salvat vreo clădire? A scris vreo lege utilă? A câștigat vreo
bătălie administrativă, juridică, de substanță? A dat vreodată dovadă de
măsură, de echilibru, de grijă față de oameni, nu față de imaginea proprie?
Nu. Totul la el e
poză. Sunet. Atac. Manipulare. E genul de lider care, dacă ajunge la putere,
n-are ce să facă, dacă nu e propagandă și dacă trebuie să se ia în serios. Dar
o să știe exact pe cine să dea vina la nevoie. Practic, asta e mare parte din
ce are el de făcut oricum.
Și dacă nu te
sperie el, întreabă-te cine sunt cei care stau în spatele lui. Câtă ură, câtă
prostie, câtă frustrare trebuie să concentreze un om ca să pară, în ochii
multora, „soluția.” Cât de jos a ajuns instinctul public dacă un astfel de
profil trece drept „alternativă patriotică.”
Simion e
întruchiparea unui căpcăun cu tricolor la gât. Trăiește din conflict, se
hrănește cu suspiciune, face carieră din ură. Nu e acolo ca să conducă, ci ca
să dea cu capul. Să strice, nu să repare. N-are viziune, n-are argumente, n-are
măsură. Are doar instinct, gargară și o masă de oameni disperați care-l privesc
ca pe o ultimă redută. Unii îl cred salvator, pentru că sunt atât de obosiți,
încât confundă forța cu furia, curajul cu scandalul și loialitatea cu
mitocănia.
A reușit să se
infiltreze în spațiul public și să transforme vulgaritatea în brand. A adus cu
el o lume de indivizi care vorbesc tare și gândesc prost. N-a dat nicio lecție
de decență. N-a avut nicio tresărire de bun-simț. Nici un respect real față de
adversar, instituție, diferență, de tăcere la vreme bună. Doar ambalaje groase
peste conținut gol. Poze cu țărani, cu icoane, cu oi, cu cruci, cu copii, cu
sărăcie, definesc un moodboard kitsch, dar care poate să rezoneze. O
strategie toxică de identificare cu victima, în timp ce învârte mecanismele
agresorului.
Pune-i alături.
Pe Nicușor Dan, cu
rucsacul în spate, citind PDF-uri până noaptea.
Pe George Simion,
înfășurat în drapel, făcând live de la proteste isterice.
Pe Nicușor Dan,
care a câștigat procese, a învins mafii locale, a luat decizii nepopulare
pentru a respecta legea.
Pe George Simion,
care a făcut gălăgie, a sărit la gâtul celor care nu-l aplaudă, a trăit pe
spinarea sloganului „noi contra lor”.
Pe Nicușor, care a
fost felicitat de Sorbona și de reviste academice.
Pe Simion, care e
pupat de babe și preoți cu ochii injectați.
Pe Nicușor, care
tace și face.
Pe Simion, care
urlă și dispare.
Nu e o competiție.
E o oglindă.
Și în ea se vede
cumva și România — o parte care ar vrea să fie civilizată, lucidă, decentă. Și
o altă parte care pare că se simte bine în noroi, cât timp e zgomot. E o
deprindere involuntară.
Știu foarte bine
că nu trebuie să te îndrăgostești de niciun politician. N-am făcut-o. Dar nu
pot să nu remarc cât de frapantă e diferența între cei doi. Și cât respect mi-a
câștigat Nicușor Dan în ultimele săptămâni. Nu prin show, nu prin discursuri
sclipitoare, nu prin lovituri de imagine. Ci prin felul în care a continuat să
rămână om. Om serios. Cu demnitate. Cu respect față de cetățeni, chiar și când
e huiduit. Cu un soi de sobrietate care te rușinează când ți-ai pierdut
răbdarea și ai vrea să bați cu pumnul în masă.
De data asta, și
fără să își propună, cu ajutor nesperat de la adversar, a dat lecții. Nu de
politică. De comportament. De tărie fără aroganță. De fragilitate asumată. De a
fi acolo, fără să urli: „Uitați-vă la mine!”
Și cu toate astea,
pentru milioane de români, rămâne „Mucușor.” Un psihopat care trăiește în
mizerie. Un autist. Un ciudat. O tumoare, un element straniu, strain. Suspect.
Dar în realitate e
mărgica din rahat.
Pentru că timpul a
arătat că omul e competent, modest și riguros, e deteminat și muncitor.
Nu se plafonează in trivialitate, nu e cosmetizat, nu e impostor (ce chestie).
Pentru că nu-și bate joc de ce face și de nimeni. Pentru că nu e „de-ai noștri”,
nu e belicos, știe prea multe cărți și filme și nu are nici măcar balcanism în
el să-I mai coloreze personalitatea.
Pentru că ne face
cinste ca român tuturor, aici și în afara granițelor.
E greu de privit
adevărul. Mai ales când îți dă de înțeles că problema nu e la ei, sus. Ci la
noi, aici. În felul în care alegem să iubim urâtul și să batjocorim tăcerea
care muncește.“
_xxx_
https://spotmedia.ro/stiri/politica/ce-rau-mai-poate-face-grupul-auto-intitulat-suveranist-pe-termen-scurt-si-lung-pe-ce-mizeaza-si-unde-e-terenul-pregatit
-xxx-
Compilare George
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu