Despre
ignoranță
Mihai
Batog Bujenita
25
Mai 2025
„Cel mai mare dușman al cunoașterii nu este ignoranța,
ci iluzia cunoașterii” (Platon)
În urmă cu câțiva ani o televiziune centrală a lansat
o emisiune care s-a bucurat de mare succes, dar a stârnit și multe nedumeriri.
Emisiunea se numea Vax Populi și avea un format foarte simplu: reporterul din
teren punea unele întrebări și filma răspunsurile. În general, cei întrebați
erau oameni de vârste medii sau mature, preponderent din mediul rural, iar
întrebările erau extrem de simple de genul: Câte anotimpuri sunt în România,
Care este capitala României, Câte laturi are un triunghi, Câte picioare are
șarpele, În ce an suntem, Unde este creierul și la ce ne folosește sau Pe ce
continent se află țara noastră și altele încadrate în aceeași gamă a
cunoștințelor de bază pe care se presupune că un om ar trebui să le aibă. Dar
cu adevărat uimitoare erau răspunsurile! Majoritatea celor întrebați
recunoșteau destul de senini sau chiar cu o debusolantă sinceritate că nu
auziseră în viața lor de așa ceva și că nu cunosc răspunsurile deoarece ei au
alte treburi mult mai importante de făcut, unii dintre ei spunând chiar că nu
știu lunile anului deoarece nu sunt din localitatea unde se făcea reportajul.
Emisiunea părea una de divertisment însă rezultatele, deși erau de-a dreptul
îngrijorătoare, nu le-am luat în seamă. Ignoranța acestor oameni, dintre care
unii afirmau că făcuseră chiar câțiva ani de școală, părea neverosimilă, prin
urmare noi, telespectatorii, am avut tendința de a considera totul ca fiind o
farsă și am tratat-o ca atare! Ne-am amuzat, iar mai apoi am uitat totul!
În realitate însă o asemenea stare de lucruri ar fi
trebuit să provoace un adevărat seism în sferele de decizie deoarece dovedea
că, la nivelul maselor, programele de educație prin școlarizare au dovedit o
totală ineficiență, iar acest fenomen se producea și la aproape două sute de
ani de la momentul când în țara noastră a fost promulgată legea instrucţiunii,
prima lege prin care învăţământul era organizat în mod unitar şi erau stabiliţi
anii de studiu: învăţământul primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, cel
secundar, de şapte ani şi universitar, de trei ani. (5 decembrie 1864 Alexandru
Ioan Cuza!)
Cum se întâmplă însă deseori în spațiul cultural
autohton, deși legi au existat, efectele lor s-au dovedit a fi modeste, dacă nu
chiar contrare scopurilor propuse având în vedere că aplicarea lor, așa cum
fuseseră gândite, a fost foarte deficitară și asta din cauza intereselor
claselor privilegiate, dar și a unei atitudini profund tradiționale, cea care
considera că a ști carte este ceva inutil, foarte costisitor și, uneori, chiar
periculos pentru comunitate.
Poate unii dintre noi își mai amintesc de vastul
program de școlarizare pus în aplicare prin anii cincizeci ai secolului trecut,
atunci când puterea recent instalată a declarat că regimul burghezo-moșieresc
avusese grijă să țină poporul în bezna necunoașterii și a analfabetismului, iar
acum lucrurile trebuiau schimbate. Însă dincolo de retorica politică au fost
puse în operă centre de alfabetizare acolo unde mai ales muncitorii din
industrie au urmat programe de pregătire școlară predate de învățători sau profesori,
iar după absolvirea acestor cursuri au primit diplome de absolvire a patru sau
șapte clase, funcție de examenele pe care le-au promovat. Cum întregul program
era monitorizar de sindicate, iar măsurile coercitive erau destul de dure în
cazul nefrecventării cursurilor, se poate spune că acesta a fost cel mai amplu
program de alfabetizare care a funcționat la noi în țară înregistrându-se chiar
unele rezultate pozitive. Cu acest prilej partidul unic putea afirma că este cu
adevărat reprezentantul celor care muncesc, iar aceștia sunt oameni ai căror
conștiință de clasă se bazează pe o solidă educație, inclusiv școlară! Desigur
populația din rural, majoritară atunci, fusese exceptată de la acest program
deoarece se considera că nu ajunsese încă la maturiatea politică necesară
înțelegerii planurilor noii societăți care lupta numai pentru binele poporului.
Cum în anii șaptezeci ai aceluiași secol trecut lucram
în armată am fost foarte neplăcut surprinși, la nivelul instituției, de faptul
că printre tinerii încorporați (în acele vremuri executarea stagiului militar
era obligatorie!) se aflau destul de mulți analfabeți, adică oameni care nu
știau să scrie, să citească și nici să socotească. Părea absurd în condițiile
în care, așa cum știam, educația școlară era obligatorie până la anumite
niveluri! Cum situația devenise cumva stânjenitoare s-au imaginat câteva programe
de instruire și în acest domeniu destinat tinerilor militari. Cursurile de
alfabetizare era predate voluntar de unii ofițeri, în afara programului lor de
muncă, iar militarii, deși participau foarte disciplinați la aceste cursuri, nu
păreau deloc entuziasmați, considerând totul o pierdere de vreme, însă cum nu
aveau alte treburi preferau să se plictisească în acest cadru. Poate singurul
rezultat înregistrat a fost bucuria lor atunci când au putut să-și picteze
numele folosind literele alfabetului. De altfel foarte repede toată această
activitate a fost abandonată și niciodată reluată, cel mai probabil spre marea
fericire a tuturor celor implicați!
Cu acest prilej, cam bulversant din punctul meu de
vedere, am avut și de învățat de la cei pe care trebuia să-i „alfabetizăm”.
Primul lucru a fost că departe de a fi complexați de faptul că nu știau să
citească și nici să scrie acești tineri erau cumva mândri de această stare de
lucruri și spuneau că ei știu tot ce le trebuie pentru a trăi, așa că restul
nu-i interesează, iar școala nu făcea decât să le încarce mintea cu tot felul
de lucruri inutile. Raportarea la un univers aflat strict în domeniul senzorial
era pentru ei un fel de victorie! Ciudat, dar nu am putut să nu observ că totul
avea o logică! Una cam bizară, dar totuși, logică! Nu am putut să nu mă gândesc
la faptul că și eu învățasem în școală o mulțime de lucruri care nu mi-au
folosit niciodată în viață în mod concret! Și dacă mă gândeam mai bine
înțelegeam și că un anumit sunet din realitatea imediată poate fi un semn de
mare primejdie, în timp ce necunoașterea înălțimii muntelui Everest sau
adâncimea fosei Marianelor nu reprezenta o amenințare pentru nimeni.
Am mai aflat și modul în care foloseau banii, deși nu
cunoșteau semnficația cifrelor înscrise pe bancnote sau monede. Foloseau un
sistem destul de complicat, dar cu foarte bune rezultate! Combinau culorile
bancnotelor în așa fel încât la sfârșit obțineau suma de care aveau nevoie
pentru a cumpăra un bun oarecare. Știau că, de exemplu, un albastru este egal
cu doi verzi, dar și cu zece roșii, iar acesta este egal cu zece galbeni, în
timp ce un galben este egal cu două monede argintii și așa mai departe... Era
un semn că acei care inventaseră banii de hârtie știau foarte bine cu cine au
de-a face și, dovedindu-se înțelepți, își luaseră măsurile de rigoare.
Informația, aparent periferică, se dovedea a fi totuși
o lecție de istorie profundă!
Rămânea însă, insistentă și sâcâitoare întrebarea: cum
de acești oameni ocoliseră sis-temul și rigorile sale referitoare la
obligativitatea educației prin învățământ și mai ales de ce preferau să rămână
în această beznă profundă a necunoașterii, care mă uimise când am văzut cum
niște oameni tineri. trăitori într-un timp al dezvoltării fără precedent a
științelor și tehnologiilor. afirmau, atunci când le prezentam hărțile lumii
sau chiar globul pământesc așa cu ni l-am imaginat noi ca material didactic, că
nu văd nici o diferență între concepte ca fluviu, mare sau ocean, toate fiind
apă, că restul este pământ că fiindcă și munții, deșerturile sau chiar pădurile tropicale doar asta sunt. Din păcate
și aici exista o logică!
Până la urmă am ajuns la concluzia că starea de
ignoranță, așa cum o vedeam eu, era o formă de apărare, cunoscută fiindu-mi
spaima profund omenească față de nou, văzut ca o necunoscută amenințătoare și
care trebuie înfruntată, cu riscurile de rigoare. În consecință acești
analfabeți își construiseră cu succes o lume în care ceea ce nu știi nu există,
deci nu este periculos. Aveam să aflu mai târziu că nu doar analfabeții
procedează în acest mod, ci și unii oameni de la care ai pretenții, iar ei se
consideră cât se poate de bine educați din toate punctele de vedere. Și spun că
am aflat mult mai târziu deoarece în vremurile acelea, destul de puțin înțelese
acum, participarea individului la viața socială se reducea la contribuția
muncii sale și în nici un caz nu putea fi luate în considerare opiniile sau
modul său de gândire.
Adevărata problemă devenea, tot mai târziu când
analfabetismul lua deja alte forme mult mai sofisticate, însă întrebarea: Cum
pot reacționa acești oameni al căror univers relațional se rezumă numai la cel
senzorial și răspunde doar nevoilor primare, atunci când societatea în care
trăiesc la cere părerea asupra unor chestiuni importante ori poate chiar vitale
pentru ea? Ce vor gândi ei atunci când democrația își va impune cu fermitate
legile și conducerea unei țări, starea de pace sau beligeranță ori constituția
acesteia va fi hotărâtă prin sufragiu universal?
Recunosc, mi-am pus această întrebare vizionând recent
o altă emisiune de succes, de data asta a unei televiziuni din Statele Unite,
nici mai mult nici mai puțin decât vestita NBC (National Broadcasting Company)
realizată de un foarte cunoscut comedian american, actor, scriitor, producător
și gazdă de televiziune, Jay Leno. El punea cam același gen de întrebări precum
cele despre care am amintit anterior unor tineri care frecventau cursuri
universitare, iar răspunsurile lor erau ciudat de asemănătoare cu cele ale
sătenilor din emisiunile autohtone, însă starea de sincer amuzament față de
propria ignoranță dădea acea notă de sinceritate absolut convingătoare. Prin
urmare, nu eram deloc o excepție, fenomenul fiind, iată, mult mai bine
globalizat decât economiile lumii.
Cred că acesta a fost momentul în care am început să
mă gândesc mai profund la ideea de ignoranță deoarece până acum o consideram
lipsită de importanță, iar ignoranții doar un procent nesemnificativ din punct
de vedere social, deci fără o pondere îngrijorătoare în procesele decizionale
majore ale societății.
Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost cum de este
posibil totuși un nivel ridicat de ignoranță, la modul general desigur, când
televizorul, un vector de informare și cultură este, de peste cinci decenii,
prezent în majoritatea caselor, dar și în diferite locuri publice, ba chiar și
în unele mijloace de transport, iar statisticile arată faptul că oamenii
petrec, în medie, cam trei ore pe zi, privind programele transmise de diferite
posturi naționale sau private. Cred că răspunsurile trebuie căutate în structura
socială! Populația urbană de încadrează unui program de muncă bine structurat
și respectat astfel încât individul din acest mediu are posibilitatea de a
acorda atenție programelor de televiziune într-o bună parte din zi. Dacă o face
sau nu asta este problema lui, oricum are timp, dar mai are la îndemână, lejer
accesibile, și alte posibilități de informare precum lectura ziarelor, a
revistelor sau a cărților.
Cu totul alta este situația în rural acolo unde
programul de lucru are cu totul alte normative și durează cam toată ziua, iar
televizorul, presupunând că există în casă, nu prea poate fi urmărit deoarece
singurele momente în care omul din acest mediu face altceva decât să muncească
sunt cele când stă la msă cu familia sau doarme, iar aceste momente nu sunt
însoțite de privitul programelor televizate mai ales că în acest mediu nu sunt
deloc văzute ca interesante unele emisiuni de divertisment, dezbaterile pe
probleme sociale sau chiar programele de știri. Prin urmare, acest vector de
informare este eliminat din preocupările zilnice fiind considerat și un
consumator inutil de energie electrică, plătită lunar și nu foarte ieftină. În
concluzie putem spune că misiunea de bază a televiziunilor, aceea de informare
a poporului este, în mediul rural, compromisă încă din start. Nici problema
lecturilor, indiferent de sursă, nu are altă soartă în acest areal fiindcă
precum bine știm timpul aici are cu totul altă valoare, iar asta se măsoară în
îndeplinirea sarcinilor gospodărești sau obștești. Spre deosebire de un
locuitor la orașului, săteanul nu poate trece cu vederea și nici amâna hrănirea
ființelor pe care le crește pe lângă casă și nici lucrul în grădină sau livadă,
iar toate aceste activități au implicații directe în nivelul, dar și
problematica de tip informațional. Consecința este una singură: standardul de
ignoranță socială este unul extrem de ridicat, deși nu poți spune despre acești
oameni că nu au un nivel de inteligență cât se poate de comparabil cu al
oricărui grup martor din eșichierul societății de referință, iar o bună parte
dintre ei sunt absolvenți a cel puțin șapte clase câte au fost obligatorii
multă vreme.
Mai apar însă și alte forme de ignoranță, absolut
surprinzătoare totuși, chiar și la oamnei care au studii, inclusiv
universitare. Este vorba de acei care sunt specialiști în unele domenii, oameni
supraspecializați, personalități chiar în anumite discipline. Sunt cei care
deși citesc foarte mult nu depășesc limitele domeniului de specializare și nici
nu sunt interesați de așa numita cultură generală.
Poate cea mai autorizată persoană care face unele
aprecieri critice la adresa acestui gen de ignoranți este James D. Watson, cel
care împărțise, în anul 1962, premiul Nobel pentru Medicină, cu Francis Crick
şi Maurice Wilkins, pentru descoperirea structurii moleculare a acidului ADN.
Watson a scris o carte – „Dubla elice” – în care face o afirmaţie cu totul
şocantă: „Contrar imaginii populare pe care-o susţin jurnalele şi mamele
savanţilor, un număr consi-derabil din aceştia nu numai că au o minte îngustă şi
nu-s amuzanţi, ci mai sunt şi complet idioţi”. Totodată, el mai spune că un
eminent prieten care participase la o reuniune a Fundaţiei Nobel unde erau
prezenţi 18 premianţi ai acesteia i-a spus la întoarcere: „Procentajul de
cretini printre premiaţii Nobel este acelaşi ca oriunde în altă parte”.
Surprinzător și nu prea, deoarece intrarea în adâncul
unor domenii științifice necesită un uriaș sacrificiu de timp ce ar putea fi
acordat altor activități, iar consecința este o totală ignoranță în planul a
ceea ce numim cultură generală.
Nici despre omul obișnuit, cel preocupat în primul
rând de problemele existenței și care folosește mijloacele de informare mai
mult pentru partea relaxantă sau amuzantă a știrilor, cel pasionat de meciuri
ori programe numite de televiziuni: estivale sau de divertisment, nu putem
spune că ar fi beneficiarul unor cunoștințe care să-l plaseze printre cei care,
atunci când sunt chemați să decidă viitorul politic al țării, va fi un
cunoscător al contextelor socio-economice care să-l facă pe deplin resposabil
pentru actul său de voință.
În context se poate afirma că poporul, în general
vorbind, este, prin ignoranța marii sale majorități, o masă de manevră perfectă
pentru cei care au interese pe care noi, votanții, nici nu le înțelegem și nici
nu ne prea interesează. Totul devine precum vedem la pasionații de sport! Nu
trebuie să fii jucător de fotbal ca să susții din toate puterile, absolut
subiectiv, dar foarte pasional, o echipă pe care o admiri fără să poți sau să
îți explici de ce. Este cât se poate de omenească această atitudine și ține de
structurile profunde ale ființei noastre, de acea nevoie afectivă care în
ultimă instanță ne definește ca oameni. Numai că jocurile politice nu sunt
precum cele sportive în care dacă echipa favorită pierde suferi doar tu și
numai în plan emoțional. Jocul politic la care tu ai participat ca parte
responsabilă poate duce la declanșarea unor conflicte interne sau chiar externe
care pot afecta inclusiv propria familie însă și viitorul întregului popor sau
al țării.
Așadar, devine axiomatic adevărul rostit în urmă cu
aproape opt decenii de George Orwell: „Un popor care alege politicieni corupţi,
impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă, ci complice”.
Deci iată care pot fi consecințele ignoranței, cele
care, în mod normal, ar fi bine să ne îndemne la a gândi: Oare ce ar trebui
făcut? Și oare cine trebuie să facă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu