Nicolae Balaşa - Despre sărăcie. Marxismul cultural - mijloc, culoare și nuanță la societățile deschise

 

Despre sărăcie. Marxismul cultural - mijloc, culoare și nuanță la societățile deschise

Dr. Nicolae Balaşa

14 Mai 2025

 

După cum ați obsevat, cam toată pledoaria noastră, făcută în ultimul timp, s-a axat pe ideea de naștere, apoi pe ideea de viață, sens și, desigur, pe ideea de moarte. Alături lor, și marile teme ce creionează mersul nostru prin lume, aici, pe pământ, ca structuri materiale și spirituale, în primul rând. Vrem sau nu, într-o zi tot „trecem dincolo, la cele veșnice”„după spusele creștinismului sau altor culte, iar cauzele plecării noastre, câtă frunză, câtă iarbă! Printre ele, și foamea! Peste jumătate din populația lumii, la momentul actual, trăiește la limita sărăciei. Milioane de copii adorm seară de seară, flămânzi. Alte milioane suferă din cauza lipsei de apă etc. Ciudat este faptul că lipsa alimentelor sau a apei vine la pachet cu lipsa unui acoperiș deasupra capului și, evident, cu lipsa educației. La cele enumerate anterior, se adaugă, ca un blestem, lipsa medicamentelor și a asistenței medicale, iar de aici, bolile macină, zilnic, mii de vieți omenești. Nici lipsa securității fizice nu este de neglijat. Suburbiile marilor orașe au devenit nesigure chiar și în țările dezvoltate, unde civilizația își face, totuși, simțită prezența. Drogurile, alcoolul, prostituția, jocurile de noroc își spun cuvântul, uneori chiar și în centrul marilor metropole, locul în care, prosperă, paradoxal, băncile, cele care speculează atât viciile umane, dar și dorințele firești, multe din ele, formă elementară de a trăi. Cu alte cuvinte, libertatea limitată a fiecăruia dintre noi nu se rezumă doar la a nu fi întrebat în ce măsură vrei să vii în această lume, să te naști, ci la mulți, chiar foarte mulți factori, ce depind sau nu de tine. Dacă la începutul discuțiilor, anume neplăceri (nu îți place cultura și limba poporului în care ai văzut lumina zilei, nu îți place culoarea ochilor, nu îți place sexul cu care te-ai născut etc.), le poți corecta, știința, genetica etc., în sensul bun al cuvântului, te pot ajuta, altele, enumerate mai sus, nu. Prin urmare, factorii devin cauzele (interne sau externe) morții tale, din primele clipe petrecute în lumea de pe pământ. Firesc este să ne întrebăm în ce măsură suntem vinovați și pentru ce nu ne aparține direct, apoi în ce măsură putem evita sau influența ceea ce vine, de obicei, din exterior, de la grupul din care facem parte, de la poporul nostru sau, prin extrapolare, de la tot ce numim, fără accente politice, în prezent, societate globală.

 

Privind retrospectiv, ca într-o oglindă retrovizoare, acum, când pun aceste rânduri în rând cu gândurile lumii, în ansamblul ei, îmi dau seama de tot ce putem numi me­morie prezentă despre cele trecute, vedere în prezent a celor prezente şi aşteptare prezentă a celor viitoare. Cândva, când adăugam la cele trecute, Al Doilea Război Mondial, aveam senti­mentul că popoarele lumii trecuseră prin focul vremurilor ciuntite la propriu și sufletește, dar trecuseră. Totuşi, şi atunci, dar mai ales acum, la umbra unor vremuri parcă tot timpul ofilite, mă tot întreb: Ce a fost în trecut și ce este acum? Prezentul este un fel de viitor care vine de-a valma peste noi sau ne este premeditat în cancelariile marilor puteri ale lumii? În ce tip de societate trăim? Ne-o construim singuri sau cădem, turme, în lațurile ei, întinse cu mult înainte? În aceste condiţii, desigur, orice afirmaţie aş face, fără a mă raporta la teorie, la anumite principii, gândurile mele nu ar căpăta nici limpezime şi nici concreteţe, iar voi, cititorii acestor rânduri, aţi fi dezamăgiţi. Prin ur­mare, mai întâi trebuie să simplificăm mult în ceea ce numim acumularea de tip teoretic şi să cădem de acord asupra faptului că în ultimul secol al mileniului doi, cel puţin pe suprafaţa pământului, dacă ar fi existat în formă pură, ca prototip, am fi avut de-a face cu o societate de tip capitalist, cu alta de tip comunist şi una de tip socialist. Cu alte cuvinte, capi­talismul s-ar defini, în primul rând, prin sistemul eco­nomic de tip capitalist. Acest sistem are ca struc­tură de bază mijloacele de producţie, capitalul, com­pus din bani, utilaje, forţă de muncă, pământ, resurse şi un set de principii sociale, în a căror structură sunt incluse principalele concepte, precum cel de familie, de proprietate, de lege, de naţiune, de libertate etc. Alături lor, religia. În acest tip de societate, marea majoritate a statelor occidentale, în special SUA, s-au organizat sub semnul constituţiei, cel mai înalt cod ce prevede punerea în acord a legilor Naturii şi a legi­lor lui Dumnezeu (din punctul meu de vedere, cele 10 porunci primite de către Moise, pe Muntele Sinai, reprezintă prima Constituţie a lumii, constituţie în ju­rul căreia s-a constituit statul evreu). În centrul aces­tui tip de societate, stă individul. Prin urmare, statul capitalist se pune în slujba sa şi, evident, se substituie acestuia. Statul are menirea de a proteja individul. În cadrul acestui tip de societate, oamenii au libertatea voinţei proprii. Ei decid în limitele legii şi a moralei creştine. În consecinţă, valorile sociale se găsesc sau vin dinspre individ. El, individul, îşi dă sieşi identi­tate, iar prin el şi societăţii căreia îi aparţine. Refor­mulând, în cadrul societăţilor de tip capitalist, indivi­dul se construieşte pe sine, în istorie, construind, în acelaşi timp, societatea. Scutul capitalismului a fost şi este creş­tinismul.

 

Pentru a înţelege ce este societatea de tip socia­list, ce este socialismul, trebuie să înţelegem ce este mai întâi societatea de tip comunist, ce este comu­nismul. Evident, şi în cazul de faţă, elementul defi­nitoriu al tipului de societate este sistemul economic. Revenind, putem spune, fără mari rezerve, că, în ansamblu, comunismul este un sistem economic în care statul deţine mijloacele de producţie, mijloace care însemnă, ca şi în cazul societăţii de tip capitalist, bani, utilaje, forţă de muncă, pământ, resurse, numai că în această situaţie, adică în cazul societăţii de tip comunist, statul încasează tot ce produc ele.

 

Din per­­spectiva lui Karl Marx şi a vremurilor sale, în soci­etatea de tip comunist, statul ar trebui să deţină mij­loacele de producţie, precum şi produsele fabri­cate, apoi acesta să împartă, corect, o cotă fiecărui mun­ci­tor în parte. Sloganul „fiecăruia după nevoi“ nu este o noţiune nouă. Principiul a mai existat în China an­tică, cu aproximativ 5.000 de ani înainte de Hristos, însă formulat astfel: „Fiecăruia după nevoi, încât să poată reproduce“, adică, fiecăruia după ne­voile de a participa într-un nou ciclu de producţie, în care, dacă se poate, să producă ceva mai mult decât în ciclul anterior. La vremea aceea, atunci când se raţionaliza hrana, se ţinea cont, în primul rând, de cât poţi să munceşti. Evident, în interiorul familiei de tip patri­arhal, cea mai multă hrană o primea tatăl, care avea şi obligaţia să muncească cel mai mult. În cazul în care, de exemplu, la sfârșitul unui ciclu de producţie, după raţionalizare, nu ajungea hrana pen­tru toţi membrii familiei (tot o colectivitate, chiar mai unită decât so­cietatea de tip comunist), porţia nu se diminua. Pentru salvarea familiei, erau sacrificaţi acei membri neproductivi, copiii, în special fetele, pen­tru a se împiedica şi înmulţirea prea rapidă. În China Antică, dealurile sau văile morţii erau acele te­renuri nepro­ductive, unde îşi găseau sfârşitul cei ce nu puteau să muncească sau nu aveau randament. Câ­­teva idei spe­cifice comunismului au fost formulate şi în Anti­chi­tatea greacă, de către Platon. Gânditorul grec a pus în discuţie posibilitatea rentalibilizării mun­cii fe­meii, din perioada respectivă (bărbaţii, în prin­cipal, erau răz­boinci), prin creşterea în comun a co­pi­ilor (chesti­une realizată în perioada contemporană, prin in­ter­mediul grădiniţelor). Din păcate, viziunea sa, mai târ­ziu, în perioada modernă, fie a fost luată în derâdere, spunându-se că el ar fi vorbit (vulgar) des­pre pune­rea în comun a femeii, fie a fost speculată de către activiştii din perioada comunistă, sugerân­du‑se ideea conform căreia Platon ar fi fost promo­torul comu­nis­mului. De la geniul Antichităţii trebuie reţinut fap­­tul că cetatea sau statul ideal conceput în dialo­gul Republica nu este un proiect politic, ci o ana­logie utilizată de autor pentru a putea răspunde la întreba­rea ce indică tema dialogului: „Ce este dreptatea?“

 

Astfel, teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului, precum şi proiectarea ei asupra ideii de stat, repre­zintă un model pentru identificarea formei dreptăţii ca oikeiopragia (unificare interioară, condiţie şi scop în cunoaşterea veritabilă). Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat, în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor cor­porale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigmelor (fie că este vorba de Ideea de Ce­tate, fie de altele).

 

Gândul conform căruia în societatea de tip ca­pitalist oamenii şi companiile private puteau să de­ţină mijloacele de producţie şi să câştige cât doresc, îl deranja enorm pe Marx. Din această idee şi lupta de clasă - formulată, dezbătută şi re-dezbătută până la conceptualizare. Evident, în cazul societăţii de tip comunist, statul este deasupra individului, iar valorile sociale vin de la el, de la stat, de la societate, dinspre colectivitate. Dacă în socitatea de tip capitalist, într-o anume dificultate, individul apela la valorile sale tra­diţionale, la familie, în primul rând, în societatea de tip comunist, într-un anume impas, cu siguranţă individul va apela la guvern, la o instituţie a statului. În consecinţă, apelând la stat, omul nu mai are li­ber­tatea voinţei proprii, ci aceasta i se impune, i se cere să facă ceva, pentru că statul a decis în numele ma­jorităţii sau că majoritatea a decis. De aici şi dife­renţa între individ şi colectivitate. Individul acţio­nează li­ber, colectivitatea în condiţii de coerciţie. Po­trivit lui G. Edward Griffin (scriitor şi producător în SUA), „Colectivismul implică faptul că dacă ceva este im­por­tant, atunci statul trebuie să intervină şi să se asi­gure că toţi se conformează chiar dacă nu do­resc. Deci, esenţa colectivismului, din punct de ve­dere po­li­tic, este că foloseşte coerciţia pentru a le cere oame­nilor să lucreze împreună pentru valoarea colectivă”.

 

Socialismul este un sistem economic în care sta­tul deţine fructele producţiei, însemnând veniturile generate de către mijloacele de producţie, exprimate în taxe. Altfel spus, societatea de tip socialist are ca trăsătură principală sistemul de taxe. Ea poate exista doar prin intermediul unui întreg aparat de stat care legiferează, impune şi colectează, de obicei, taxe ex­ce­sive. Statisticile actuale arată că statele, cu un sis­tem economic de tip socialist, din Europa, confiscă aproximativ 50% din banii pe care cetăţenii îi plătesc pentru servicii şi produse din comerţ. Statul socialist intervine în economie, însă lasă preţurile să se auto­regleze. Un stat socialist agresează cetăţeanul, cum am spus, prin taxe excesive, pe când un stat de tip fascist agresează oamenii, în special, prin datorii ex­cesive, datorii care generează, în cele din urmă, o taxă ascunsă, numită inflaţie. Aceasta se manifestă, în principal, prin creşterea preţurilor, creştere cu acelaşi efect pe care îl are şi o taxă.

 

Trebuie să mai menţionăm că şi statul de tip co­munist, cât şi cel socialist se organizează tot în baza unei constituţii, însă a uneia care defineşte în alt mod noţiunile de libertate, democraţie, dreptate, dreptate socială, lege etc. De asemenea, trebuie să precizăm şi că oricare dintre societăţile amintite, inclusiv socie­tatea capitalistă, au ca scop în sine, binele general. În cazul statelor de tip comunist şi socialist, constituţia împuterniceşte guvernul pentru a crea bunăstare ge­ne­rală. Ca o paranteză, trebuie precizat că orice tip de societate a avut şi are oameni săraci, bolnavi, cu handicap, oropsiţi ai sorţii etc., pe care a încercat să îi ajute. Cele şapte lucruri trupeşti ale milei sunt cunos­cute încă din anul 1597, din timpul regimului elisa­betan, în Anglia: să îi hrăneşti pe cei flămânzi, să îi îmbraci pe cei goi, să le dai să bea celor însetaţi, să primeşti pe cei străini, să-i vizitezi pe cei încarceraţi, să cercetezi pe cei bolnavi, să îngropi pe cei morţi, însă ele au fost practicate cu măsură. Or, în cazul statului comunist şi socialist, această chestiune este per­cepută de oameni ca fiind un fel de asigurare ge­nerală de viaţă. Numai că această asigurare însemnă a subvenţiona indirect sărăcia care produce, ca în cazul oricărei subvenţii, şi mai multă sărăcie. În această situaţie, a acelei asigurări generale de viaţă, avem de a face cu acel stat-doică, stat care plăteşte totul, dar care şi reglementează totul. Fără a dori să vă sugerez ceva despre vremurile şi societatea în care trăim, amin­tesc reglementările specifice statului socialist, re­­glementări ce se regăsesc sub denumirea de legi pen­tru salariul minim pe economie, legi pentru munca minorilor, legi pentru beneficii/venit minim garan­tat, legi pentru bonurile de masă, legi pentru închi­rieri, legi pentru persoanele cu handicap, chiar legi extinse pentru animale de companie. Aceste legi au fost şi sunt votate, de cele mai multe ori, de către persoane ce au fost cumpărate de către multina­ţionale sau entităţi fără nume. În cazul societăţii de tip socialist, guvernul ce ar trebui să aibă doar me­nirea de a proteja cetăţeanul, se ocupă de egalita­risme (de cele mai multe ori false, sub umbrela că­rora se dezvoltă, extrem de uşor, corupţia). Cu alte cuvinte, guvernul, în loc să protejeze, dă, însă pentru a da îşi rezervă şi posibilitatea de a lua dintr-un loc şi a da în alt loc. Această chestiune, în subsidiar, un fel de a păcăli şi a învrăjbi masele largi, duce tot timpul la abuz de putere şi, inevitabil, la un sistem totalitar. În cadrul statului de tip socialist, guvernul nu numai că ne taxează grosolan, fără scrupule, dar ne şi ur­măreşte zilnic ce şi cât cumpărăm, pentru a face, permanent, noi şi noi reglementări.

 

Înainte de a părăsi această primă parte, mai adău­găm faptul că structura politică a societăţii de tip capitalist est dată de liberalism. Odată ce liberalismul a fost împănat cu măsuri de asistenţă socială, apare neoliberalismul. Din el şi din liberalismul clasic, toate curentele şi toate doctrinele politice din ziua de astăzi.

 

Fără a trage concluzii şi fără a fi ermetici, trebuie spus că o societate formată din cetăţeni fără valori comune, fără factori care să-i coaguleze, este o socie­tate dezorientată. Cetăţenii ei pot fi liberi în tota­litate, însă confuzia lor în acest tip de libertate nu va dura. În cele din urmă, această societate se va ocupa de hedonism, de obţinerea plăcerii prin achiziţio­narea obiectelor care produc plăcerea ieftină, obiecte orientate uneori spre violenţă.

 

Aşa cum am arătat mai sus, în perioada mo­dernă nu a existat şi nu există o societate pură, de tip capitalist, comunist sau socialist. Experienţa trăirii în regimuri politice diferite, precum şi acumularea de cunoştinţe teoretice ne permit observaţii pertinente asupra a tot ce s-a întâmplat pe pământ românesc şi nu numai. Din acest motiv, putem afirma, fără re­zervă, că în oricare tip de societate există cel puţin elemente specifice unui alt tip de societate, apoi uşor de observat este şi faptul că structura decadentă a fiinţei umane, aflată într-o permanentă goană după avere, după putere etc., a generat mişcări şi convulsii sociale, a generat, altfel spus, o rostogolire a vieţii pe pajiştile nu tocmai prielnice ale istoriei. Concomi­tent, în funcţie de context, şi mintea umană, în per­manentă căutare a binelui, a dreptăţii, a frumosului sau fericirii, a generat concepte, idei conform cărora viaţa omului ar fi altfel, dacă ceva s-ar întâmpla în mersul său firesc de dinainte.

 

Pe fondul acestor frământări, în situaţii care mai de care, minţi mai mult sau mai puţin geniale, mai mult sau mai puţin diabolice, au gândit societăţi pre­cum „De Civitate Dei” (Cetatea lui Dumnezeu, (lat., Sfântul Augstin) sau societăţi în care utopicul era la el acasă. Privind cu strângere de inimă în urmă, observăm, undeva, la marginea pră­pastiei, şi gândirea lui Karl Marx (1818-1883). Teo­retician şi lider al mişcării muncitoreşti, scrie şi pu­blică în 1848, împreună cu Friedrich Engels, Mani­festul Partidului Comunist, manifest centrat pe ideea conform căreia „istoria tuturor societăţilor cunos­cute este istoria luptei de clasă”, concept folosit cu mult timp înainte de către istoricii burghezi în stu­diile lor, şi sub sloganul „Proletari din toate ţările, uni­ţi‑vă!“. Din perspectiva sa, unirea proletarilor din toate ţările şi pornirea unui război împotriva capita­lismului ar fi avut drept scop cucerirea lumii şi in­stalarea unei societăţi marxist-comunistă, societate ce va sta sub dictatura proletariatului. Contrar celor do­rite de către el, în preajma şi în timpul Primului Război Mondial, proletariatul nu numai că nu s-a unit la nivel internaţional, ci s-a grupat în interiorul statelor şi şi-a apărat valorile ţărilor din care ei, mun­citorii, făceau parte. Cu alte cuvinte, muncitorii, la nivel internaţional, s-au luptat ei între ei, pentru a-şi apăra valorile tradiţionale, casa, biserica, legile stră­mo­şeşti. Ba mai mult decât atât, nu şi-au exprimat dorinţa de a avea o societate fără clase şi, evident, nu s-au ridicat împotriva guvernelor din ţările lor. În con­secinţă, în această perioadă marxismul, ca doc­trină, a fost un profund eşec.

 

Antonio Gramsci, unul dintre discipolii marxis­mului, ca doctrină, crede că marxismul va avea totuşi succesul dorit, dacă marxiştii vor pătrunde în cultură şi vor schimba modul de a gândi al oamenilor, an­grenându-i în ceea ce el a numit „marşul cel lung“, marş ce trebuia să treacă obligatoriu prin instituţiile statului, prin biserică, prin şcoli, prin arte, prin cine­matografie, televiziune, mass-media etc., pentru a ajunge în mintea fiecărui individ, minte ce o va per­verti iremediabil.

 

Pe fondul acestor frământări, în 1923, Partidul Marxist Comunist înfiinţează Institutul pentru Cer­ce­tare Socială de la Universitatea din Frankfurt, cu­noscut ceva mai târziu sub denumirea de Şcoala de la Frankfurt. Amintim că din acest cerc, fie ca adepţi, fie ca militanţi sau absolvenţi, fac parte György Lukács, Antonio Gramsci, Charle Reich, Herbert Marcuse, Theodore Aldorno, Wilhelm Reich, Max Horkhei­mer, Erich Fromm. Noii marxişti se aflau de acum sub îndrumarea lui Max Horkheimer, a celui care le propune schimbarea sloganului „proletari din toate ţă­rile, uniţi-vă!“ cu „schimbaţi cultura occidentală şi poletarii se vor uni!“. În consecinţă, după marxiştii clasici, a apărut un nucleu de gânditori care au considerat în­ţe­leaptă ideea conform căreia societatea de tip colec­tivist se va instala prin modificarea culturii maselor. Tocmai când să se pună în mişcare acele idei ce con­turau conceptul de marxism cultural, Hiltler a înce­put al Doilea Război Mondial. Încolţiţi din toate părţile în Europa, reprezentanţii Şcolii de la Frank­furt fug peste Ocean, se instalează la New York cu sprijinul Universităţii Columbia, locul în care îşi transferă ideile către cultura americană, prin tipărituri de notorietate. Prima dintre acestea a fost „Teoria Cri­tică”, lucrare ce s-a vrut un joc semantic de o sim­plitate uimitoare, ce propunea criticarea fiecărui stâlp al culturii occidentale: familia, morala, democraţia, legea, libertatea de exprimare şi altele. Sub această presiune critică, toţi neomarxiştii sperau că aceşti stâlpi vor ceda şi, în cele din urmă, se vor nărui.

 

Următorul material a fost volumul Personalitatea autoritară, ce l-a avut coautor pe Theodor Adorno. Aceasta, printr-o mişcare subtilă, mută accentul pus pe ideile specifice Şcolii de la Frankfurt, de tip eco­nomic, pe reprimările de tip psihologic, formulate în epocă de către Freud. În acest fel, Adorno a redefinit credinţele tradiţionale americane asupra ro­lu­rilor de gen şi asupra moralităţii sexuale, nu­min­du-le „preju­decăţi“, pe care le-a comparat, voit şi speculativ, cu tradiţiile care au condus la apariţia fascismului în Eu­ropa. Tema este amplă şi merită o abordare separată.

 

Herbert Marcuse, un alt reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, a publicat Eros şi civilizaţie (1955), volum în care a pus în evidenţă faptul că civilizaţia ves­tică era intrinsec represivă, întrucât re­nunţa la feri­cire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de „perversitate polimorfă“, con­cept creat tot de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexu­ale în afara normelor tradiţionale. Volumul Eros şi civilizaţie va avea o mare influenţă în punerea pe roate a revoluţiei sexuale din anii ’60. Printre altele, Marcuse este şi cel care va răspunde lui Horkheimer la întrebarea: „Cine vor fi noii lideri ai revoluţiei marxiste, în locul clasei muncitoare?“ Răspunsul lui: „O coaliţie cu rol de victimă, formată din minorităţi - negri, femei şi homo­sexuali, frustraţi“. Mişcă­rile sociale din anii ’60 (asemenea celor din ziua de astăzi) - mişcarea de emancipare a negri­lor, feminismul, drep­tu­rile homosexualilor, „elibera­rea“ sexuală - i-au ofe­rit lui Marcuse o ocazie unică, ocazie ce a constat în faptul că ideile Şcolii de la Frankfurt s-au răs­pândit extrem de rapid în universi­tăţile americane şi în cele din Europa. În acest fel marxismul cultural a devenit, încet-încet, normă în societate.

 

Zece ani mai târziu, în 1965, anul de vârf al mişcărilor sociale, Marcuse a publicat volumul Tole­ranţa represivă, în care îşi lansează noua teorie, con­form căreia tolerarea tradiţională în societatea ameri­cană, occidentală, în ansamblu, a tuturor valorilor şi ideilor însemna, de fapt, reprimarea ideilor „corecte“. Pentru un succes garantat, Herbert Marcuse lansează termenul de „toleranţă eliberatoare“, prin care a pro­pus tolerarea oricărei idei aparţinând stângii şi into­leranţă la ideile dreptei (conservatoare). Formulată mai simplu, printr-o frază intrată în limbajul politic românesc, „cine nu e cu mine este împotriva mea“, această idee devine trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică şi se cred „sol­daţii“ credincioşi ai partidului plesnit serios de ceea ce am numit marxism cultural.

 

Ce este însă acest „marş lung“, ce se ascunde sub această denumire? Ce alte valori aduce el pentru masele largi? Cum reuşeşte să domine această con­tra-cultură? Prin ce idei, prin ce forme manifeste?

 

Selectând, iată ce spun chiar absolvenţii Şcolii de la Frankfurt:

 

- Max Horkheimer: „Marx a înţeles total greşit! Mun­citorii nu sunt în stare să se supună avangardei revoluţiei co­muniste. Hai să traducem marxismul în termeni culturali. Capitalismul poate fi distrus dacă se distruge scutul său de protecţie, creştinismul.“

 

- György Lukács: „Văd distrugerea revoluţionară a socie­tăţilor, ca singură soluţie. O răsturnare globală a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori.“

 

Charle Reich: „Va veni o revoluţie ce nu va fi ca revo­luţiile din trecut, va porni de la individ, de la cultură, şi va schimba structura sa politică în actul său final.“

 

Prin urmare, sintetizând, putem spune că mar­ximul cultural ar fi acel tip de activitate desfăşu­rată în societate, care distruge cultura tradiţională, re­perele ei (vezi activitatea celor ce se numesc vârfuri ale culturii româneşti de astăzi, vezi conţinutul prin­cipalelor reviste de cultură, inclusiv a celor subven­ţionate de către stat, pe bani publici etc.), în aşa mod, încât oamenii se întorc in­stinctiv către guvern, ca spre unica alternativă la spri­jinul pe care l-ar fi avut în societatea de tip capitalist, locul unde principala valoare, ce l-ar fi putut proteja, era familia. Această activitate s-a făcut prin artă, prin muzică, prin literatură, prin introducerea în creierul oamenilor a unor idei, a unor concepte, care i-au făcut pe trăitorii acelor vremuri şi a celor contem­porani, să fie pregătiţi pentru filosofia colectivismului, care i-au făcut să se întoarcă spre stat, ca singurul lor tătic care le rezolvă tot. Distrugerea ideii de familie (sub pretextul că familia de tip tradiţional bărbat-femeie, tată-mamă, este nesustenabilă), a ideii de pro­­­prietate şi distrugerea proprietăţii ca realitate (rea­mintim naţionalizările şi colectivizările forţate în sta­tele din fostul grup comunist), distrugerea religiei, distrugerea ideii de naţiune sunt paşii pe care trebuie să îi facă masele largi în cadrul acelui „marş lung“. Pentru aceasta, prin toate mijloacele, Occidentul, in­clusiv SUA, trebuia discreditat.

 

- Herbert Marcuse: „Occidentul este vinovat de crime genocidare împotriva oricărei civilizaţii şi oricărei culturi pe care le-a întâlnit. America şi civilizaţia occidentală sunt cele mai mari depozitare de nepotism, xenofobism, rasism, fas­cism, nazism, anti-semitism. Societatea americană este opre­sivă, rea şi nedemnă de loialitate.“

 

În concluzie, prin intermediul diverselor pro­ducţii culturale, prin cinematografie, prin televiziune, prin mass-media etc., se modelează minţile oame­nilor. Prin anii ’60, a apărut în SUA, şi nu doar acolo, secularismul militant, o formă de luptă anti-creştină, anti-Dumnezeu, anti-tradiţional. Parţial, revoluţia se­xu­ală are de a face cu el şi chiar cu modul în care trăiesc în zilele noastre oamenii. Tot în aceeaşi peri­oadă, Biserica se retrage din cultură, renunţă la rugă­ciune în şcoli şi pe marile platouri de filmare. În acest context, apar primele filme horor, primele filme porno, cu vizionare nerestricţionată. În cadrul aces­tor producţii culturale, ce devin de mare circulaţie într-o unitate scurtă de timp, un loc aparte îl ocupă androginismul. Conform DEX, androgin înseamnă:

 

- a avea stamină şi pistil în aceeaşi inflorescenţă; floare care are atât androceu, cât şi gineceu;

 

- afi atât mascul, cât şi femelă, adică a fi hermafrodit. Din perspectiva marxismului cultural, înseamnă a face şi pe tata şi pe mama, la fel de bine, în cadrul unei fa­milii, înseamnă a inversa, cu uşurinţă, oricând rolu­rile, prin invalidare. De exemplu, dacă se repetă ob­sesiv: „Nu mai suport casa asta! Tata este un şar­latan, mama o schizofrenică“, la scurt timp va apărea pesimismul de tip cultural, faţă de familia tradiţională ce duce, în ultimă instanţă, la apariţia vinovatului fără vină, într-un divorţ motivat, înţeles şi justificat. Cei care câştigă sunt avocaţii, tribunalele, agenţiile de tot felul etc.

 

Androginismul, împins, la fel de voit şi specu­lativ, în faţă, înseamnă promovarea libertina­jului, a plăcerii carnale, nu a libertăţii, a iubirii sau dragostei de oameni.

 

În filmele de astăzi, în literatură, în revistele de cultură din lume, dar şi în cele de la noi, chiar şi în revistele subvenţionate de către stat, din bani publici (aşa cum am mai spus), deşi subtil, androginismul este promovat excesiv, la cel mai înalt nivel de către nume ce se vor a fi noile modele pentru generaţiile viitoare. Ca să înţelegem mai bine, ca un film să aibă succes, o carte să se vândă în tiraje ameţitoare sau să aibă o cronică favorabilă, trebuie să conţină măcar unul din următoarele elemente: personajele, cel puţin unul dintre ele, divorţate; femeia trebuie portretizată ca fiind dominantă, violentă, în competiţie cu bărbatul; masculul, paradoxal, trebuie feminizat, indiferent, supersensibil, afemeiat; familia are unul dintre par­teneri homosexual, bisexual, lesbian sau feminist; personajele au o tentă de schizofrenie şi îşi schimbă între ei rolurile. În aceste condiţii, căsătoria între persoane de acelaşi sex, chiar dacă nu are echilibru, este acceptată şi, de foarte multe ori, promovată. Prin urmare, aducând în prim-plan androginismul, în viaţa de toate zilele, prin intermediul media şi diverselor canale de comunicare, el devine şi legitim, şi nor­mal, sub pretextul că valorile creştine nu funcţio­nează. În acest fel se şi subvenţionează, se şi pro­movează disfuncţionalismul. De bună seamă, este evident faptul că tot ce este anormal într-o societate de tip tradiţional, devine normal, valorile sunt răstur­nate, iar războiul cultural este în plină desfăşurare. Anti-cultura capătă valoare! Pe scurt, prin interme­diul marxismului cultural, în forma sa manifestă, statul de tip socialist, apoi cel comunist, se instalează subtil şi ne domină pe nesimţite. Altfel formulat, marxismul cultural, noul flagel al lumii contempo­rane, face posibilă funcţionarea societăţilor de tip socialist, societăţi ale căror carenţe, în cel mai fericit caz, vor sfârşi în anarhie sau totalitarisme ce vor mutila fiinţa umană. În varianta pesimistă, vor arde violent, la propriu, tot, folosind impulsurile şi pornirile noastre necontrolate şi anti-cultura, ca valoare.

 

Problema se complică mai ales atunci când este promovată societatea deschisă, societate în care individul ar trebui să aibă parte, în mod real, de întreaga atenție a statului, societate în care, indivizii ei sunt egali în fața legii, iar legea trebuie să aibă, în primul rând, caracter nediscriminatoriu, și valorile sunt inversate. Nu de puține ori, tocmai aici, în acest tip de societate, ideile marxiste sunt pe buzele tuturor frustraților, tocmai aici dominant este bullying-ul și cultura anulării, „cancel culture”. Asupra acestui concept vom reveni.

 

Meditând, pe îndelete, la cele scrise acum, şi asupra vremurilor pe care le-am trăit, meditând şi la spusele mai marilor vremurilor de după 1989 („proprietatea e un moft” - Ion  Iliescu, „sunt liber cugetă­tor”, „La ce bun creştinismul, când în cei peste două mii de ani, nu a adus nimic?! sunt liber cugetător” - tot Iliescu, dar şi ceilalţi ce au urmat după el; „decât într-o familie, mai bine la casa de nebuni, doar acolo lumea e în rândul lumii!” Curvele, la curve… Şi curve, berechet! Trebuie menționat că termenul folosit anterior nu face trimitere la prostituate/prostituție, ci la cei/cele cu multe fețe, la cei/cele ce consideră omul doar ca pion bun de sacrificat la nevoie, pentru binele și propășirea personală. Nu mai adaug și celebra expresie „pe cele mai înalte culmi” că pute a hoit, nu pionul, ci cel ce îl manevrează și îl folosește ca pe un obiect inert. Jenant! Ba mai mult!... Convingerea că totul se plătește îmi dă putere și mă face să aștept vremea vămuirilor. Sigur va veni! Nimeni nu scapă! Până și diavolul a fost izbit de toate stâncile muntelui ce, până nu de mult, îi fusese dat în stăpânire, ca heruvim, dar tu, un fiște cine, acolo, chircit sub Muntele Venus. Regretabil e că, uneori, pentru faptele tale plătesc și copiii și familia ta. ...Mitocani la mitocani! Şi mitocani, „câtă frunză, câtă iarbă” - trec la cele trecute ororile din temnițele regimului totalitar de tip „luminat”, trec și domnia lui Dej şi a lui Ceauşescu, trec chiar și anii în care am tot rătăcit după marea lovitură de stat etc., îmi dau seama cam prin ce ne-au purtat paşii, cam ce gust au avut societăţile sub cupola cărora am trudit şi încă mai oftăm. Cei care am trudit, ceilalți... Mă rog, fiecare cu ale sale.

 

Pe de altă parte, trebuie să vă asigur de faptul că nu mi-am propus să acuz și să critic pe cineva sau ceva anume. Am trecut doar în revistă, studii, analize, cărți, fapte și, desigur, am sugerat experiențe prin care am trecut toți cei din centrul și estul Europei, în marea încercare de anulare a individului și de scoatere a sa din lume, într-un lung experiment istoric. Totuși, trebuie să amintesc faptul că lipsa de măsură, ce pleacă dintr-un simplu sindrom de supraevaluare, duce, cu siguranță, la un comportament bipolar, într-o primă fază, cu pusee schizoidale. După, schizofrenia în toată splendoarea. Și la nivel de individ, extrapolând, și la nivel social. Apoi, Dumnezeu cu mila!

 

După acest „Dumnezeu cu mila!”, mă întreb retoric: poate omul evita răul creionat în acest material, răul din el, răul instalat în semenul său, răul manifest la nivelul lumii?

 

Optimiștii, cu îndoiala de rigoare, ar afirma de dragul de a spune ceva: „probabil!”. Un pesimist realist, înfipt în realitățile vremurilor, precum subsemnatul, ar răspunde mai răspicat („cu simț de răspundere”, vorba unei individe, un fel de Ana Pauker în miniatură), „da”, cu condiția să nu se fi născut. Mă rog, adăugați și voi ceva!