Mircea Dorin Istrate - Ades în nopți fără de somn

Poezii pentru sâmbăta seara

Poezii amestecate

 

*

Ades în nopți fără de somn

 

Eu, m-am născut în vreme de război

Și am să mor când altul o să-nceapă,

Văzut-am sărăcie și nevoi

Și nedreptăți ce n-aveau unde-ncapă,

Blăstămății și vremi de suferință,

Robie pentru bietul meu român,

Și rugă pusă-n boabe de credință

Ca el rămână-n țara lui stăpân.

*

Copil neștiutor am fost odată,

Ferit de griji, de bunii mei părinți,

Apoi un tinerel ce viața toată,

Am îndrăgit codane dragi, cuminți.

 

Nu-mi pare rău și nimănui bag vină

De toate câte am făcut în viață,

Atâta doar, că nu știu ce-o să vină

Când viața mea o fi la cap de ață.

 

De cum a fost aici, nu cred că-n altă parte

Va fi să fie înc-atât de bine,

Ce-o fi prin cele ceruri după moarte,

N-o fi nicicum, ca-n huma ce mă ține,

Ca ins ce m-ambiat cândva păcatul,

Să mă topesc în brațe de codană,

Din pământesc să mă ridic spre ’naltul,

Și-n el să veșnicesc, cu lacrima sub geană

*

Târzie-i vremea, toate mi-s trecute,

Și-n nopți neadormite, în visare,

Mă-mbăt ades cu amintiri plăcute,

Ce le sărut ’n-ainte de plecare,

În zori de zi, când visul se topește,

La fel mereu, ca sfânta lumânare.

 

7.05.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Ajuns-am rău, cum n-am mai fost ’n-ainte

 

M-am săturat de-acum și mi-e de-ajuns

De cât în jurul meu îmi e prostie,

De cât se fură-n taină, pe ascuns,

De cât în noi îmi e nemernicie,

De cât păcătuim și nu-i de-ajuns,

De cât acolo sus, îmi e hoție,

De cât acestă țara, e de muls.

 

De cât mai toți promit verzi și uscate,

Iar noi ne facem vise mari, prostești,

De cât a noastre lăcrimări sărate

Ne păcălesc povești, împărătești,

De cât nătângi suntem mereu măi frate,

De cât uităm povețile cerești,

Și ne-nglodăm în vechile păcate,

În loc să ținem căile cerești.

 

Mereu ca racul mergem înapoi,

Nimic nu învățăm, nu ținem minte,

Rămânem cum am fost și proți și goi,

Un pas nu facem încă înainte,

Și ne-afundăm în ceață și-n nevoi,

Ne-am învățat cum viața ne tot minte,

Ne-nghesuim de-acuma la plăcinte

Iar la război, mereu tot dăm n-apoi.

 

8.05.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Rugă ne-mplinită

 

De mii de veacuri punem sămânță roditoare,

În pruncii noștri fragezi, în sfintele hotare,

Să-și înmulțească roada în fiecare an,

Ca banii strânși cu trudă, ca grâul dintr-un lan,

Ne fie bogăție să crească-n zi mereu,

Atunci când țării, nouă, ne fi-va iară greu.

 

De-aceea el, țăranul, cu dascălul de-o seamă,

Din ei invățătură mereu îmi dat-au vamă,

Sporească-mi bogăția la sfintele bucate,

La ceia care încă au dragoste de carte,

C-atuncea țării ăstei mereu îi fi-va bine,

Și viitorul încă, în brațe ne va ține.

*

Dar după cât văd astăzi, cu cea învțătură

Primită de la dascăli, ei țara mi-o înjură,

Și fără să le pese, se duc în țări străine

Pe alți-i slugărească, le fie un pic mai bine,

Copiii aici și-i lasă, în grijă la bunici,

Și-i văd din an în Paște, pe cei plăpânzi și mici.

 

Iar noi săraci rămânem de-a lor învățătură,

Băgăm la bani în dânșii, de la flămânda gură,

Și tot săraci de oameni deștepți, frumoși, școliți,

Cum fost-am înainte, rămânem pe aici,

De-aceea nu-i cu cine cea țară s-o urnim,

Ne fie-un pic mai bine, ’nainte de-a muri.

*

Rămâneți dar acasă, voi oameni învățați,

Ca nația română prin voi s-o ridicați,

Făceți-mi ca țăranul, nedezlipit de glie,

Aicea el rămâne în veci de veci, vecie,

Cu glija gliei care mereu o îngrijește,

Și-apoi, la urma urmei, în ea se veșnicește.

 

9.05.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Strâmba noastră libertate

 

Poezia mea e tristă, ca și vremea ce-o trăim,

Toate-n noi, și-n jur-prejururi, sunt urâte, ne-nvrăjbim,

Vina nu-i decât a noastră, c-am ajuns de-o vreme-ncoace

Păcătoși cum nu-s pe lume și în suflet n-avem pace,

Toți îmi vor, aibă de-a gata, deși munca nu le place,

Mari palate, bani purcoaie, trai nenică în plăcere,

Aibă-mi încă și-un renume, fără margini cea putere,

De-asta mint cât îmi cuprinde și îmi fură cât se poate,

De-asta-s trădători ca Iuda, lași și dădători din coate,

Răi la suflet, neprieteni, mult prea mult lingușitori,

Depărtați de la credință, răi, hapsâni și pârâtori.

 

*

Nu mai este omul nostru, cum a fost mai altădată,

Iertător, cinstit cu ceilalți, de cuvânt, dintr-o bucată,

Rău nărav îmi învățat-a din cea sfântă libertate,

El crezâd că de acuma, poate face tot cei place,

Și așa îmi va rămâne până când vede că-i merge,

Că de vrea, cu bani și mită, poate-ajunge mâine ....rege.

 

10.05.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Capricioasă primăvară

motto

Făcut-au parii de la vie,

de-atâta ploaie, rădăcină.

*

E primăvara asta, o toamnă ruginită,

Cu vânt, cu ploi cu toate, ce nu-i binevenită,

E ca al nostru suflet, de vreme întristat,

Cu zile ne-nsorite, cu gând înunecat.

 

Din când în când îmi iasă pe cer un bob de soare,

Îmi luminează numai, dar tot îmi e răcoare,

E ca iubirea ceia venită prea târziu,

Înfiorează-n grabă o clipă pe cel viu,

Dar nu mai e c-atuncea în ceea tinerețe,

Să țină zi și noapte și-acum la bătrânețe,

Să mai stârnească vise, speranțe ’nălțătoare,

Să facă jurăminte, să scrie o scrisoare.

 

E vremea friguroasă că-mi plouă mult prea mult,

Nu se mai ține rândul, ca-n vremea de demult,

Iar noi suntem ca vremea, prea triști, morocănoși,

Și-n toate ce le facem, pe dos parcă întorși,

Și nu-i nici o speranță c-o fi cumva mai bine

Pân’ la sfârșitul lunii, în timpul care vine.

 

Iar pentru noi ce-acuma, ni-e vârsta întomnată,

Această primăvară nicicând nu se ai gată,

Ne facă viața încă, atât cât a rămas,

Măcar un pic mai bună, o clipă de taifas,

O rază de lumină, o brumă de speranță,

Un bob de rai, o ziuă, ce-o înșirăm pe ață.

 

11.05.2025

Mircea Dorin Istrate

 

***