P
L O A I A
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca pamântul fara ploaie se usuca si nu mai
rodeste. Întelege de aici ca asemenea si sufletul cel neadapat cu roua
cuvântului si a harului dumnezeiesc se usuca si se face neroditor. Trupul
nostru se istoveste prin foame si prin sete, iar apoi, de nu este întarit prin
mâncare, ajunge sa moara. Prin aceasta esti povatuit ca, asa precum în fiece zi
cauti mâncare si bautura pentru trupul tau, sa cauti neîncetat a dobândi si
pentru suflet hrana, apa si mângâiere din cuvântul Domnului, pentru ca sa nu
moara în veci sufletul tau, fiind istovit de foame si de sete.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 7
SĂ
DORIM SĂ NE ÎMPĂRTĂȘIM MAI DES
-
GHERONTISSA XENI -
Cine este vrednic să se împărtășească?
În România, este foarte răspândită teama aceasta de a
nu ne împărtăși mai des cu Sfintele Taine. Este ca o evlavie, greșit înțeleasă:
„Nu ne împărtășim pentru că nu suntem vrednici”. Iar cei care simt nevoia să se
împărtășească nu o fac, de teama de a nu fi judecați și excluși.
„Dragostea scoate afară frica”. Atunci când ajungi
să-L iubești pe Dumnezeu cu adevărat, dispare frica. Cred că în primul rând
frica această este o rămășiță a comunismului. S-a pierdut tradiția.
Este greșit să ne apropiem de Sf. Împărtășanie cu
impresia că suntem vrednici să ne împărtășim. Nimeni nu este vrednic. Ne
apropiem de Domnul ca niște bolnavi. Hristos este singurul leac de mântuire.
Faptul că mergem la Potir, nu împiedică evlavia.
Mai întâi de toate, trebuie să înțelegem că suntem
bolnavi duhovnicește. Dacă realizez acest lucru și îl accept, cu siguranță voi
simți nevoia să caut leacurile pentru vindecare. Acestea sunt: spovedania, Sf.
Împărtășanie, rugăciunea inimii. Postirile și celelalte nu sunt decât mijloace
ajutătoare, nu sunt un scop. Singurul scop este unirea noastră cu Hristos.
Nu ne apropiem niciodată de Domnul, ca și când am fi
vrednici și curățiți, ci numai având în suflet dorința de curățire și
vindecare.
Dulceața lui Hristos din inima celui împărtășit
Unii așteaptă întâi să se despătimească. Dacă au un
gând de judecată sau de cârtire, nu mai merg să se împărtășească.
Dar cum este posibil să ajung la despătimire, fără
harul lui Dumnezeu? Prin forțe proprii? Voi ajunge prin multă postire? Dar nici
diavolul nu mănâncă nimic și totuși nu ajunge la curățire. Priveghind? Acesta
nu doarme niciodată.
Iarăși, uităm ceva extrem de important. Oare am
încheiat vreun contract cu Dumnezeu pentru un anumit număr de ani de viață? Îmi
garantează cineva că voi mai trăi încă 20 de ani, în care poate că mă voi
curăți și voi fi vrednic de Sf. Taine? Aceste lucruri sunt probate. Ne învață
Sfinții Părinți cum trebuie să facem.
Am văzut, de multe ori, oameni care s-au vindecat de
boli trupești, dar mai ales sufletești, prin Sf. Împărtășanie. Văd și la
maicile din obștea noastră cât ajutor și putere iau din împărtășirea cu
Preacuratele Taine. Când simți dulceața lui Hristos în inima ta, nu ai cum să
nu dorești să te împărtășești.
Diavolul nu vrea ca noi să ne împărtășim
Să gândim și practic! Dacă vreau să mă împărtășesc,
înseamnă că înlăuntrul meu, am și dorința de a mă pregăti pentru aceasta. Cu
siguranță, vrăjmașul va face tot ce poate ca să mă facă să mă enervez, să mă
cert, etc. Dacă voi avea viu în inimă, dorul după Dumnezeu, voi face tot ce-mi
stă în puteri ca să mă abțin de la cleveteală, de la judecată, de la mânie...
Mă voi sili să mă împac cu toată lumea. Apoi, odată cu împărtășirea, se va
înmulți și puterea mea de a lupta cu patimile.
Diavolul nu vrea ca noi să ne împărtășim. Am văzut
multe situații.
Să știți că și noi, monahii, primim de multe ori
înrâuriri demonice, atunci când lăsăm invidia sau ura să ne stăpânească inima.
Ce este invidia? Ce este egoismul? Patimile nu sunt altceva decât portițe de
intrare a înrâuririlor negative în inima noastră.
(Interviul integral îl puteți citi în
Revista Atitudini Nr. 90)
CUVANTUL
CREATOR
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Si în gura noastra cuvântul este creator, formând
sunete articulate; o data cu cuvântul iese duhul viu al omului, care nu se
desparte de gând si de cuvânt. Dupa cum vedeti, cuvântul prin însasi natura sa
este creator chiar si în noi. Atunci de ce mai suntem neîncrezatori si sceptici
fata de forta creatoare a cuvântului? De pilda, când ne rugam, de ce nu suntem
convinsi ca aceasta slujire prin cuvânt ne aduce negresit milostivirea
Stapânului? Fiindca cuvântul îsi creeaza mereu trup siesi. Sunetele distincte,
vorbele puse pe hârtie, cartile nu sunt oare carnea în care s-a îmbracat
cuvântul? Dar noi n-am tinut seama de aceasta, am ajuns sa credem ca este ceva
ce nu merita o prea mare atentie. Nu numai firea dumnezeiasca este creatoare,
ci, prin darul dumnezeiesc, si firea creaturilor Sale însufletite, cu
calauzirea lui Dumnezeu, Care a spus: „Cresteti si va înmultiti” (Facerea 1,
28). Sub puterea lui Dumnezeu, sufletele creaturilor însufletite îsi cresc
lorusi trupuri. Astfel, oamenii prin puterea pe care le-a dat-o Dumnezeu cresc
si se înmultesc pe pamânt pâna în ziua de astazi. Oamenii si animalele îsi fac
cele de trebuinta vietii, dar mai ales omul, creatura prin excelenta
nascocitoare, care uimeste prin creativitatea sa infinita în toate domeniile.
Deoarece Dumnezeu-Cuvântul este Creatorul omniprezent, faptele Sale sunt
raspândite pretutindeni, desi nu la nesfârsit; creeaza, face si, daca este de
trebuinta, preface.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 436
AERISIREA
INCAPERII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea
Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce chip sa
cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Daca vrei sa-ti aerisesti
locuinta sau sa te plimbi la aer curat, gândeste-te mai întâi daca propria-ti
inima este sau nu curata. Multi dintre noi doresc sa-si aeriseasca încaperea în
care traiesc (ceea ce este excelent) sau sa se plimbe în aer liber, dar nu se
gândesc ca le este tot atât de necesara aerisirea sufletului si a inimii (o
aerisire, ca sa zicem asa, spirituala, a suflarii de viata) si, traind în aer
curat, îsi îngaduie gânduri murdare, impulsuri indecente ale inimii, vorbe
spurcate si chiar o spurcaciune trupeasca.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258
CLIPELE
LIMITĂ DIN VIAȚA NOASTRĂ
-
PR. VARNAVA IANGOS -
Ne divinizăm scopurile
Când suntem stăpâniți de frenezia și grija chinuitoare
pentru dobândirea multor lucruri, trecem cu vederea faptul că singura noastră
nevoie fundamentală este Dumnezeu. Ne divinizăm căutările și scopurile, iar
când eforturile noastre eșuează, simțim o durere profundă și tristețe. Îl
învinovățim pe Dumnezeu, Îl acuzăm și ne întoarcem împotriva Lui...
Eșecurile în relațiile cu semenii noștri devin
adeseori un motiv de plâns și de disperare. Suntem atât de egocentrici încât,
îl vedem pe celălalt ca pe cucerirea noastră individuală, ca pe o posibilitate
și o oportunitate de investiție emoțională și achiziție psihologică. Dar, când
ne absolutizăm relația și investim în ea tot recursul la viață, la bucurie,
toată pofta de fericire, la un moment dat, vom fi epuizați și vom eșua.
Atunci când esența și izvorul bucuriei noastre este un
om, și nu harul lui Dumnezeu, arătăm că ignorăm nevoia noastră reală,
lăuntrică, care este Dumnezeu. De aceea nu aflăm odihnă. Anxietatea și grijile
ne strivesc și ne provoacă diverse probleme psihosomatice. Totuși, chiar și
această întristare psihologică, pentru că ne smerește, poate lucra într-un mod
vindecător și ne poate conduce la pocăință, atâta timp cât dorim acest lucru.
Ni s-a oferit această posibilitate extraordinară să Îl întâlnim pe Dumnezeu,
chiar și prin situații negative, chiar și prin căderile noastre. Dumnezeu, Cel
iubitor de oameni, ne dă întotdeauna pricini de pocăință. Până și în devierile
noastre, ne oferă calea și modalitatea de întoarcere, ne sugerează medicamentul
vindecător.
Trăim superficial
Nu ne asumăm riscuri, trăim totul superficial și
evităm orice ne provoacă durere și tristețe. Atunci când suntem preocupați de
problemele vieții, de grijile legate de rudenii, de probleme de sănătate,
eșecuri sau preocupări sentimentale, ne zăvorâm înlăuntrul nostru, ne tânguim
în singurătatea noastră și pierdem orice capacitate interioară de a auzi.
Niciun cuvânt nu poate înmuia durerea noastră și nu ne
poate odihni inima, dacă nu lăsăm să lucreze înlăuntrul nostru harul lui
Dumnezeu. Ne-am îndumnezeit propriile scopuri și cerem adevăratului Dumnezeu să
devină slujitorul acestui dumnezeu fals pe care l-am așezat ca pe un idol în
inima noastră. Trăind sprijiniți pe golul existențial, suntem incapabili să
ieșim din ruinele și întunericul nostru la lumină, să gustăm bucuria și
adevărul dumnezeiesc. Nu ne lăsăm mângâiați de Duhul lui Dumnezeu.
Dumnezeu caută la inima noastră
Fericirea pe care Domnul o dă celor ce rămân
credincioși cuvântului Său, rămâne o realitate îndepărtată și inaccesibilă,
pentru că pocăința nu este lucrul cel mai important și mișcător pentru noi.
Dumnezeu caută cu răbdare și stăruință la inima
noastră, pentru a găsi chiar și o urmă de sete după El, caută un locșor deschis
pentru a ne cerceta. Dacă urmărim să avem o dispoziție sinceră și onestă pentru
a umple golul care există în inimile noastre, atunci există multe speranțe.
Dumnezeu va descoperi fiecăruia dintre noi propriul său drum în viață, pentru
că El este împlinirea tuturor. Nu suntem singuri în această viață. Dumnezeu nu
este îndepărtat. El este plinătatea ființei noastre, El este desăvârșirea
noastră. Dumnezeu este totul pentru noi!
De ce?
Se întâmplă adeseori ca un: „De ce?” să sfârșească
binefăcător. Să se facă pricina unui mare bine, pricină să ne întoarcem spre
Dumnezeu și să ne vindecăm. „Orice de ce?”, spus cu mânia care ne stăpânește
inima, vădește simptomele unei boli Duhovnicești sau sufletești și ne va
determina să căutăm vindecare și izbăvire.
În aceste clipe limită ale vieții noastre, sau vom
accepta cu smerenie și încredere voia cea bună a lui Dumnezeu... Sau vom înălța
zidurile de netrecut ale egoismului nostru, creându-ne o închisoare sufocantă
și exterminatoare. Numai calea smereniei lui Hristos poate să ne deschidă
poarta întoarcerii către brațele părintești ale lui Dumnezeu, spre „da”-ul
total al inimii noastre.
Esența pocăinței
Această dorință de întoarcere spre Dumnezeu reprezintă
esența pocăinței. Este rodul întristării duhovnicești pentru raiul pierdut.
Este hotărârea de a spune lui Dumnezeu: „Să fie binecuvântat!”, pentru toate
câte ni se întâmplă în viață. Și să ne lăsăm în voia Lui. Atunci vine și ne
umple mângâierea dumnezeiască, ne umple de nădejde.
Trăim biruința morții care este experiența învierii,
învierea vieții. Devenim martori ai nădejdii și ai puterii de viață care sare
de la întristare și stricăciune la bucuria ce izvorăște din moarte. Această
stare de har nu poate fi tâlcuită psihologic, nici prin metode psihanalitice.
Este darul Duhului Sfânt. Este darul lui Dumnezeu către omul smerit, care Îl
recunoaște pe Ziditorul său și se dăruiește Lui.
(Extras din cartea „FERICIRILE – RĂSPUNSUL
DAT LUMII”, de ARHIM. VARNAVA IANGOS)
INZESTRAREA
MINTII OMENESTI
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Prin pogorârea Sfântului Tau Duh, Tu umpli de lumina
gândul pictorilor, al poetilor si al savantilor celor înzestrati cu geniu. Prin
puterea Sfatului celui mai presus de fire ajung acestia sa patrunda proroceste
legile de catre Tine întocmite, dezvaluind si pentru noi adâncul întelepciunii
Tale ziditoare. Prin ale lor lucrari, si fara sa voiasca, ei despre Tine vin sa
ne graiasca: o, cât esti Tu de mare întru a Ta zidire; o, cât esti Tu de mare
în faptura omeneasca!
Slava Tie, Celui Ce ne-ai aratat puterea cea mai
presus de minte în legile care cârmuiesc toate de sub soare;
Slava Tie, caci e cuprinsa întreaga fire de legile
fiintarii Tale.
Slava Tie pentru toate cele ce dintru a Ta milostivire
ne sunt dezvaluite;
Slava Tie pentru cele pe care dintru a Ta întelepciune
le tii tainuite.
Slava Tie pentru ca ai înzestrat mintea omului cu
geniu;
Slava Tie pentru puterea facatoare de viata a
ostenelii.
Slava Tie pentru limbile de foc ale însuflarii;
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 131
SMERENIA
INTELEAPTA
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Nu trebuie sa ne smerim fata de cei ce nu se smeresc,
deoarece o vor exploata ca pe o slabiciune si, în consecinta, ne vor afunda mai
rau. Cei renascuti în Duhul, atunci când îl întâlnesc pe un smerit, se smeresc
si ei mai mult, în timp ce cei care nu sunt renascuti, atunci când întâlnesc un
smerit, gasesc ocazia de a se sui în cârca lui, de a se folosi de el.
Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in
Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 336
CUM
ÎNCEARCĂ DUMNEZEU PE CREȘTINUL RÂVNITOR
-
SF. SOFRONIE SAHAROV -
Primele încercări prin foc
De obicei, la începutul întoarcerii către Dumnezeu,
cererile abia rostite, și cele mici, și cele mari, repede și minunat le
împlinește Dumnezeu. Dar când începe perioada încercărilor, totul se schimbă,
și cerul pare a se închide și a rămâne surd tuturor rugăciunilor.
Creștinului râvnitor toate îi devin grele în viață.
Purtarea oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească.
Ceea ce altora li se iartă, lui nu i se iartă. Osteneala lui aproape
întotdeauna se răsplătește mai prejos de norme. Trupul ușor i se îmbolnăvește.
Firea, împrejurările, oamenii - toate se întorc împotriva lui. Toate
înzestrările lui firești, nu mai prejos decât ale altora, el nu și le poate
înfăptui.
Tuturor acestora li se adaugă multe năpădiri ale
puterilor drăcești. Și cea de pe urmă, cea mai grea suferință, de nepurtat -
Dumnezeu îl părăsește. Atunci suferința își atinge culmile, căci prin aceasta
de pe urmă întreg omul este atins, în toate planurile ființei sale.
Cum poate părăsi Dumnezeu omul?
Dumnezeu părăsește omul? ... Oare este cu putință? ...
Lăuntric, își întețește strigătul către El, dar nu vede nici ajutor, nici măcar
păs. Totul devine greu. Totul se dobândește prin osteneli nemăsurat de multe,
mai presus de puteri. Viața sa devine una de suferințe, și omului i se ivește
gândul că asupra lui atârnă blestemul și mânia lui Dumnezeu. Dar când trec
aceste încercări, abia atunci vede omul că nepătrunsă pronia lui Dumnezeu
grijuliu îl păzise în toate căile lui.
Cu cât mai deplină și mai tare este credincioșia și
încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi și măsura încercării și
deplinătatea experienței, ce poate atinge praguri vădit la ultimele limite cu
putință omului.
Câtă vremea mândria în om este puternică, el poate fi
supus atacurilor unei deosebit de chinuitoare deznădejdi, a iadului, care
scâlciază toate închipuirile despre Dumnezeu și despre căile proniei Sale...
Ispita deznădejdii
Altfel lucrează vrăjmașu-diavolul cu cei ce îl
primesc, și altfel cu cei ce se luptă cu el. Una este suferința mândrei
deznădejdi, și alta cea a sufletului cucernic, atunci când Dumnezeu îngăduie
satanei să războiască sufletul. Această ultimă ispită este deosebit de grea, și
rareori este îngăduită.
Când omul, părăsit de Dumnezeu din pronie, cearcă
pentru întâia oară apropierea satanei, întreaga sa făptură, și sufletul, și
trupul, cad pradă unei mari suferințe și frici ce nu se poate asemui cu frica
de răufăcători și de ucigași, căci în ea se cuprinde întunericul veșnicei
pierzanii. ... De groază, de deznădejde și de cutremur, ajunge într-o asemenea
neputință încât nu află în sine puterea de a se ruga. Nu simte în sine pe
Dumnezeu-Ocrotitorul. Iar vrăjmașul îi spune: „Ești în stăpânirea mea... iar în
Dumnezeu să nu nădăjduiești. Și uită de El: este de neînduplecat”.
Lupta cu satana
Nu este ispită mai puternică decât lupta sufletului cu
satana, descrisă mai sus. Această durere întrece toate năpastele cu putință pe
pământ... Este de neînțeles cum Se poartă Dumnezeu cu sufletul. Născând în el o
dragoste fierbinte, în chip curios Se ascunde apoi de el. Iar când sufletul se
stinge din pricina părăsirii, din nou vine lin, cu a Sa negrăită mângâiere. În
anumite clipe, chinul părăsirii de către Dumnezeu depășește toată suferința
iadului. Însă se deosebește de ea, prin faptul că într-însul se cuprinde
puterea de viață făcătoare a lui Dumnezeu ce preface durerea în dulcea fericire
a iubirii lui Dumnezeu.
Fericitul stareț Siluan spunea că mulți nevoitori,
apropiindu-se de această stare, de neapărată trebuință pentru curățirea de
patimi, deznădăjduiesc, și de aceea nu pot merge mai departe. Dar cel ce știe
că Dumnezeu mult ne iubește, se slobozește de lucrarea pierzătoare a ultimei
deznădejdi și pricepe cum înțelept să stea la hotarul ei... Astfel încât arde
în sine, prin puterea flăcării iadului, toată patima, fără ca în același timp
să cadă pradă deznădejdii.
Ce se întâmplă cu sufletul în iadul încercărilor?
Din necontenita petrecere în această nevoință,
sufletul dobândește o deosebită obișnuință și putere de a răbda, așa încât
pomenirea iadului într-atâta o însușește sufletul, că îi devine aproape
nedespărțită.
Starețul spune: „Domnul Însuși m-a învățat cum trebuie
a mă smeri: Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui. Și astfel se biruiesc
vrăjmașii... Dar când eu cu mintea ies din acel foc, gândurile prind din nou
putere”.
... Este cu neputință a dobândi adevăratul înțeles al
acestei minunate și negrăite vieți, în care suferințele până la limita firii
omenești se împletesc cu fericirea până la limita firii omenești. Una o
însoțește pe cealaltă în chip de neînțeles. Și dacă ar fi numai suferința, ea
ar fi cu neputință de purtat. Și dacă ar fi numai fericirea, și aceasta ar fi
cu neputință de purtat.
Iubirea față de Dumnezeu
Dumnezeu cheamă pe toți dar nu toți răspund chemării
Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercați de către Dumnezeu. Iar greul
încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioșiei și dăruirii față de
Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe grele ispitiri... Cel ce
iubește pe Dumnezeu trece prin astfel de suferințe, pe care cel ce nu are o
credință adâncă în Dumnezeu nu le-ar putea răbda, ci s-ar îmbolnăvi sufletește.
De la dragostea lui Dumnezeu vor smulge pe nevoitor
protestele rațiunii, ale rațiunii proprii, ce nu poate cuprinde sau primi legea
lui Hristos... Care ei, rațiunii, i se înfățișează drept nebunie. În clipele
părăsirii de către Dumnezeu, astfel de proteste pot dobândi o deosebită putere.
Oamenilor le este frică să se arunce în focul pe care
Domnul l-a adus pe pământ. Le este frică să ardă în el și să-și „piardă”
sufletul... Oamenii suferă din pricina multor lipsuri, dar, cu rare excepții,
lipsa lor de căpetenie nu o cunosc. Cei lipsiți de bucuriile vremelnice,
cercând nevoia lor, se îndurerează și plâng. Dar cu ce plâns s-ar tângui
întreaga lume dacă ar conștientiza lipsa ei cea de căpetenie, și cu ce căutare
ar căuta acel singur lucru care trebuiește?
(Extras din „Cuviosul Siluan Athonitul” de
Sf. Sofronie Saharov)
ADEVĂRATA
POCĂINȚĂ ÎN SPOVEDANIE
-
SF. IOAN DE KRONSTADT -
În fiecare zi greșim
Noi greșim mereu în taină sau la arătare. Avem nevoie
de pocăință profundă neîncetată, din toată inima și de păzirea cu tărie a
poruncilor lui Dumnezeu...
De-a lungul a 70 de ani am păcătuit în fiecare zi și
m-am pocăit și Domnul m-a miluit, nu m-a pedepsit după toată dreptatea Sa,
așteptând zi de zi îndreptarea mea. Ajungând preot, am trăit nu fără de păcat,
dar pătrundeam tot mai adânc în rostul chemării mele și Domnul m-a miluit în
fiecare zi, dăruindu-mi lacrimi de pocăință, învrednicindu-mă de deasa
împărtășanie cu Sf. Taine. Slujirea pe care am adus-o Bisericii, săvârșirea de
către mine a rugăciunilor și a tainelor n-a fost lipsită de poticniri. Vrăjmașii
nevăzuți se luptau cu mine din răsputeri și mă robeau, mă tulburau, mai ales la
săvârșirea tainelor. Lupta era pe viață și pe moarte. Mă pocăiam, plângeam când
eram biruit și primeam iertare .
Ne mai gândim să ne pocăim?
La fel cum se găsesc oameni care neagă nevoia
posturilor, spre marele meu regret, tot mai des întâlnesc și persoane care nu
se gândesc la pocăință. O, dacă asemenea oameni ar putea măcar o dată, în
momentul de luminare sufletească, să cunoască tot răul care vine din pricina
acestei neglijențe, probabil că ei înșiși ar fi fost primii care s-ar fi
îngrozit de starea lor duhovnicească deplorabilă!
A te căi înseamnă a simți în inimă minciuna, nebunia
și vinovăția propriilor tale păcate. Înseamnă a conștientiza că L-ai întristat
pe Creatorul, Domnul, Tatăl și Binefăcătorul tău, Care este infinit de sfânt și
extrem de dezgustat de păcat. Prin urmare, pocăința înseamnă a dori cu tot
sufletul îndreptarea și răscumpărarea.
Să ne spovedim des!
Trebuie să ne spovedim mai des, pentru a lovi și a
biciui păcatele prin recunoașterea lor deschisă și pentru a simți o cât mai
mare aversiune față de ele. Mai întâi de toate, pocăința trebuie să fie
sinceră, fără vreo urmă de viclenie sau justificare. Și cu desăvârșire liberă,
nicidecum una forțată de timp, de obiceiuri sau de persoana care spovedește.
Altfel, aceasta nu va mai fi pocăință. Pocăința trebuie să fie însoțită de
frângerea inimii și plânsul pentru păcate. Lacrimile pocăinței sunt necesare tuturor,
iar fără ele nu există mântuire.
De ce viața noastră a devenit atât de necurată, plină
de patimi și de obișnuințe păcătoase? Fiindcă foarte mulți își ascund rănile
sufletești. Fapt din pricina căruia suferă, bolnavi fiind și se înfurie,
neputându-și administra vreun medicament duhovnicesc.
Pocăința numai din vorbe, fără intenția îndreptării și
fără înfrângerea inimii, este pocăință fățarnică. Nu-mi spune: „Am postit
atâtea zile. Nu am făcut cutare sau cutare lucru, nu am băut vin, nu am
frecventat crâșma. Ci spune-mi: s-a schimbat năravul tău cel morocănos pe unul
bun și împietrirea inimii tale în compătimire?
Dacă sufletul este plin de răutate, ce folos mai avem
de la istovirea trupului? Dacă în inimă s-au cuibărit invidia și iubirea de
agoniseli, ce folos mai avem din faptul că bem numai apă? Nu te limita
nicidecum numai la post trupesc, deoarece nu se ridică la ceruri de unul singur
dacă nu este însoțit de sora lui, milostenia.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 69,
dedicată Sf. Ioan de Kronstadt)
CIOBURILE
OGLINZII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Ati observat cum se multiplica chipul unui om în
cioburile unei oglinzi sparte, sau cum se reflecta într-un strop de apa, într-o
picatura de roua, în pupila unui ochi? Daca un asemenea fenomen este posibil si
frecvent în natura, de ce n-am accepta multimea de reproduceri în icoane ale
aceluiasi chip, sa zicem al Domnului, al Preacuratei Sale Maici, ale unor
sfinti, asa cum vedem în oglinda, sau în desene, carora sa le acordam cinstea
cuvenita? Nu cumva, în acest mod, natura însasi ne învata sa preluam de la ea
unele lucruri care ar putea sluji evlaviei noastre?
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 391
MUSCA
SI ALBINA
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
Daca vei întreba o musca: „Sunt flori în locul
acesta?”, ea îti va spune: „Nu stiu. Ci stiu numai ca acolo jos, în groapa,
sunt cutii de conserve, gunoaie, necuratii”, si îti va însira toate murdariile
pe care a stat. Dar daca vei întreba o albina: „Ai vazut vreo necuratie în
locul acesta?”, ea îti va spune: „Necuratie? Nu, nu am vazut nicaieri. Aici
locul este plin de flori de gradina si salbatice”. Vezi, musca stie numai unde
exista gunoaie, în timp ce albina stie ca acolo este un crin, mai departe o zambila...
Dupa cum mi-am dat seama, unii oameni seamana cu
albina, iar altii cu musca. Cei care seamana cu musca, în orice situatie cauta
sa afle ce rau exista si se preocupa de el; nu vad nicaieri nici un bine. Cei
care seamana cu albina, afla peste tot orice bine exista. Omul stricat, stricat
gândeste, pe toate le interpreteaza de-a stânga si le vede anapoda. În timp ce
acela care are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îsi va pune în
minte gândul cel bun.
Sfantul Paisie Aghioritul, Cuvinte
duhovnicesti – Nevointa duhovniceasca, traducere de Ieroschimonah Stefan
Nutescu, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p. 27-
SENSUL
ÎNĂLȚĂRII DOMNULUI
-
SF. ILARION FELEA -
Era Harului
Se învaţă şi este crezut că sunt trei veniri ale
Mântuitorului: venirea în trup, venirea în har şi venirea în slava
cerurilor[1]. Cea dintâi s-a întâmplat în Vifleem; a doua se continuă de
atunci, «Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor» (Mt. 28:20), până la
venirea şi judecata din urmă.
Noi toţi creştinii trăim în era harului, în veacurile
şi în viaţa Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Înălţarea
Mântuitorului cu trupul la cer nu însemnează că ne-a părăsit şi nu mai este cu
noi... Ci tocmai dimpotrivă, ne încredinţează că e pretutindeni şi pururi cu
noi toţi prin Dumnezeirea Sa, ceea ce nu o putem face cu trupul.
Pomul se înalţă ca belşugul lui să poată fi arătat;
norul, dă ploaia, se înalţă ca să-şi poată revărsa pe pământ apa; floarea ca
să-şi vădească frumuseţea şi să-şi împrăştie parfumul. Iisus Hristos Domnul s-a
înălţat la cer ca să ne trimită harul Sfântului Duh de trei ori făgăduit numai
în Cuvântarea de la Cină (In. 14:16).
Viața în Hristos
Viaţa în Hristos este viaţa creştină trăită sub
boarea, sub roua, sub ploaia şi sub soarele cerescului şi dumnezeiescului har.
Cu alte cuvinte, viaţa în Hristos este viaţa duhovnicească, tainică, mistica în
plinătatea şi desăvârşirea ei, viaţa trăită în Duhul Sfânt, în legătură vie şi
neîntreruptă cu izvorul şi cu puterea ei, - viaţa trăită în Dumnezeu.
Din viaţa aceasta se naşte mistica creştină, adică
trăirea tainică în Dumnezeu prin rugăciune şi viaţă neprihănită. Viaţa creştină
trăită în duh de rugăciune şi evlavie, pe culmi de lumină cerească şi dulceaţă
duhovnicească, viaţa, pacea şi liniştea sfântă în Iisus Hristos şi în Duhul
Sfânt.
Înainte de Hristos, înainte de jertfa Lui de
răscumpărare, lucrarea harului Duhului Sfânt era necunoscută. Puterea lui era
încă nedescoperită. Atunci în inimi era stăpân numai păcatul.
Descoperirea Harului
Harul se dezvăluie şi începe abia prin Iisus Hristos
(In 1:17); după ce Iisus Hristos se preamăreşte şi îşi încheie lucrarea de
răscumpărare şi împăcare cu Dumnezeu (In. 7:39). De aceea Sfântul şi
Dumnezeiescul Har nu lucrează decât în oamenii care ascultă de Dumnezeu, care
primesc şi au în ei duhul cel bun.
Este duh bun şi duh rău. Duhul cel bun ajută pe Adam
să iubească animalele şi să cultive grădina raiului. Duhul cel rău, şarpele îl
amăgeşte şi-l înşală. Ascultarea de duhul cel rău scoate oamenii din rai şi
aduce pe pământ sudoare, lacrimi, suferinţă, spini şi pălămidă; face din ei
„numai trupuri” (Fac. 6:3). Ascultarea de duhul cel bun şi sfânt ne deschide
iarăşi raiul fericirii, ca să trăim din nou sub ploaia lui de lumină.
Arătările Harului
Cum se arată puterea şi lucrarea sfântului Har?... Nu
putem răspunde la întrebarea aceasta fără ajutorul Evangheliei. Prin cuvântul
Evangheliei, prin asemănările şi pildele Mântuitorului. Înţelegem că sfântul
har se arată şi lucrează în chip tainic, ascuns, ca lumina, ca vântul, ca apa,
ca pâinea şi ca focul.
Lumina împrăştie întunerecul. Lumina Evangheliei
împrăştie întunerecul neştiinţei. … Lumina Duhului Sfânt luminează în inimi
zarea nesfârşită şi nemărginită a împărăţiei lui Dumnezeu. «Luminătorul
trupului este ochiul» (Mat. 6:22). Dar ochiul fără de lumină nu poate să vadă
nimic. Harul este lumina Duhului Sfânt, care împrăştie întunerecul din minte şi
din inimă, ca să putem vedea lumina adevărului (In. 3:21), «lumina Evangheliei
măririi lui Hristos» (2 Cor. 4:4); «lumina cunoştinţei măririi lui Dumnezeu» (2
Cor. 4:6). Cum împrăştie lumina soarelui întunerecul din lume, aşa împrăştie
lumina harului întunerecul din sufletele credincioşilor.
Mori, învie şi creşte şi tu, sufletul meu, în
dragoste, în Hristos Iisus. Urmează pe Domnul peste Golgota la înviere şi la
înălţare. Pătimeşte cu El, ca să te preamăreşti cu El. Prin rugăciuni, prin
post, prin îngenuncheri, prin suspinuri, prin lacrimi de pocăinţă, prin fapte
de iubire, fă din casa inimii tale un palat, o catedrală în care să locuiască
Hristos.
Fii un trup şi un duh cu El, ca să poţi zice şi
tu ca şi unul din sfinţii Lui: „…Iubesc pe Cel ce nu e nicăieri între cele
văzute…”; „îl sărut şi mă sărută şi El”; îl mănânc şi mă hrănesc cu El; îl văd
înlăuntrul meu şi trăiesc cu El…”În inima mea este dar în cer se află. Aici şi
acolo se vede la fel strălucind” [2].
1] Sf. Bernard: In Adventu, scris. V, la
P. Pourrat: La Spirit. Chr. II, p. 60.
[2] Sf. Simeon Noul Teolog: Imnele, ms.
Cuv. 6, p. 30.
(Extras din volumul IV, „Spre Tabor”, de
Pr. Ilarion V. Felea)
ÎȘI
POATE ALEGE OMUL GENUL?
-
IPS NEOFIT DE MORFU -
Planurile Noii Ordini Mondiale
Am vrea să vă întrebăm despre legea care s-a aprobat
de curând în Grecia, privind acceptarea căsătoriilor între persoane de același
sex. Care este părerea Înalt Preasfinției voastre? Ce putem să facem să stopăm
venirea acestor legi și peste noi?
O să vă spun pe scurt. Aceasta este o parte din
planurile Noii Ordini Mondiale. Vor să le facă pe toate invers de cum le-a
creat Dumnezeul cel Treimic. Oare Dumnezeu l-a lăsat pe om așa, ca să-și aleagă
singur genul? Satana însuși îi ispitește și îi pune să instruiască noile
generații în mentalitatea aceasta greșită... Precum că nu există două genuri,
bărbat și femeie, ci că ar fi doar orientarea personală către un anumit gen.
Ei nici nu vor să-l cunoască pe om în întregime, în
complexitatea lui, ca și creație a lui Dumnezeu. Pe ei, îi interesează
pornirile și poftele trupului. Unii spun că toată această stare de lucruri nu
este altceva decât o extensie a ateismului european și american. Dar nu este
așa. De fapt, este o agresiune a puterilor întunericului asupra a tot ce este
ortodox, din punct de vedere teologic.
Ura diavolului față de trupul omenesc
Cea mai mare problemă a diavolului este trupul. De ce,
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a născut cu trup pe Dumnezeu? Diavolul este
foarte invidios pe Hristos că a luat trup omenesc. Pentru că fiind Dumnezeu
desăvârșit S-a făcut și om desăvârșit prin Născătoarea de Dumnezeu. Și pentru
că diavolul nu poate să-L distrugă pe Hristos, râvnește să-l distrugă pe om
care este chipul și asemănarea lui Hristos. Vrea să netrebnicească toate cele
ale omului. Vrea să transforme genul, sexualitatea... Să identifice sexul cu
dragostea, în timp ce în Ortodoxie, acestea două sunt foarte diferite.
Noi definim foarte limpede formele de iubire. Agapi
este numai Dumnezeu, Cel care a spus: Eu sunt iubire. Un om are și trebuie să
aibă eros, adică iubire trupească. Doar că, în înțelegerea creștină, aceste
feluri de iubire trebuie să fie raportate la Dumnezeu. Occidentalii confundă
foarte mult iubirea și erosul cu sexualitatea.
Alterarea vieții
Un alt punct în planurile lor de transformare a omului
îl constituie și alimentația. Ți se spune să mănânci, dar așa cum îți dau ei,
cu viermi, cu gândaci... Ei ți-i transformă în făină și tu trebuie să-i
mănânci. Ți-i transformă în macaroane, în înghețată, în tot ce vrei. În Italia,
este și o lege în acest sens care aprobă aceste inovații.
Toate acestea fac parte dintr-un plan. Planul Noii
Ordini Mondiale, care vrea să altereze omul sub toate formele și pe toate
planurile. Vor să ne altereze mintea, care este ochiul sufletului, pentru că nu
au nevoie de oameni care să aibă minte. Pentru ei, este suficient ca omul să
aibă creier și atât. Nu vor să aibă nici măcar oameni foarte inteligenți. Vor
ca tinerii să fie tâmpiți și proști, să mănânce și să bea, iar ei să le dea ce
să mănânce și să bea. Tinerii le vor spune și „Mulțumesc”.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 87)
STROPUL
DE APA VIE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când te rogi, socoteste ca toata faptura nu înseamna nimic înaintea lui
Dumnezeu. Iar pe Acela vezi-L prezent pretutindeni, în tot ce exista, asemenea
unui strop de apa vie, dând viata si miscare la toate.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 74
CUM
TREBUIE ÎMBINATE MARTA CU MARIA
-
GHERONDA MAXIM -
Să lucrăm cu suflet!
Slujirea în Biserică nu e ceva rău. Părinții spun că
prin slujire[1] putem dobândi dragoste. Nu-i un lucru ușor! Doar că slujirea
trebuie să fie pătrunsă de plinătatea Duhului Sfânt. Să nu mișcăm doar mâinile,
ci mâinile noastre să fie mișcate de suflet și de iubirea noastră pentru
Dumnezeu.
Știți pericopa evanghelică despre Marta și Maria...
Marta slujea continuu, pe când Maria stătea „nedezlipită”, ascultând cuvântul
Mântuitorului. Marta a protestat, desigur: „Doamne, nu mă vezi că slujesc
continuu, iar Maria stă aici, fără să mă ajute?”. Iar Mântuitorul i-a zis:
„Marta, Marta, te silești și de multe te îngrijești, dar un singur lucru
trebuiește”. Prin acest cuvânt, Mântuitorul practic „interzice” grija pentru
multe, spunând că un singur lucru este de ajuns.
Putem să ne împuținăm grijile?
Dacă ai de făcut mâncare, fă un singur fel și
întoarce-te la grija mântuirii. Spune, de altfel: „Maria partea cea bună și-a
ales, care nu se va lua de la ea”. Partea cea bună preînchipuie lucrarea
mântuirii, care nu se ia de la noi. Pentru că, cu cât însetezi după Dumnezeu,
cu atât setea crește mai mult.
Noi, ca și chinovie, ne îndeletnicim cu amândouă,
desigur, dar le spun mereu părinților, mai ales celor care au ascultări în
afara mănăstirii, să nu-și uite îndatoririle monahale. Mai întâi de toate: „Nu
lăsați canonul, rugăciunea, legătura voastră cu Dumnezeu! Să-L simțiți pe
Domnul înlăuntrul vostru! Apoi, puteți să dați Bisericii ceea ce vi se cere”.
„Biserică fără misiune nu poate exista”
Biserică fără misiune nu poate exista, dar în primul
rând avem altă chemare. Mântuitorul le-a spus mai întâi ucenicilor: „Rămâneți
până veți primi putere de sus”. Și apoi: „Mergând, învățați toate
neamurile....!”. Iar noi ce facem? Ne apucăm întâi de propovăduit, apoi căutăm
să aflăm pogorârea Duhului.
Nu se poate așa! Slujirea în Biserică nu este o
problemă de alegere personală. Trebuie să te aleagă Biserica pentru o misiune
sau alta. Într-un sens mai restrâns, trebuie să te aleagă obștea pentru o
ascultare sau alta.
Atunci când râvnim noi o slujire sau alta, este sigur
că va fi cu eșec. Dacă ți se încredințează o ascultare, chiar dacă nu ai în
lăuntrul tău plinătatea Duhului Sfânt, Dumnezeu va binecuvânta lucrarea ta, va
veni momentul când Domnul îți va dărui cele dorite.
[1] Activitatea practică pe care o
făptuiesc monahii în mănăstiri, în duhul supunerii și al ascultării.
(Extras din Revista Atitudini Nr.
90)
IISUS
ÎL MUSTRĂ PENTRU CĂ DOREA PEDEAPSA VRĂJMAȘILOR
Să nu ne rugăm să moară păcătoșii
Nu trebuie să dorim moartea păcătosului ci întoarcerea
lui.
Nimic nu-L întristează mai mult pre Domnul, Care pe
Cruce a luat moarte pentru păcătoşi, decât să ne rugăm Lui ca să moară
păcătoşii... Ca să-i ia dintre noi pe cei care ne smintesc şi ne fac tulburare
de moarte.
S-a întâmplat odată că Apostolul Carp şi-a pierdut
răbdarea şi a început să se roage lui Dumnezeu ca să-i ia de pe pământ pe doi
păcătoşi: unul păgân, iar celălalt un creştin căzut de la dreapta credinţă.
Arătarea Domnului
Atunci Domnul Hristos însuşi a venit înaintea lui Carp
şi i-a zis: „Loveşte-Mă; căci gata sunt Eu să Mă răstignesc din nou pentru
mântuirea lumii."
Sfântul Carp a descoperit acestea Sfântului Dionisie
Areopagitul, care le-a scris pe hârtie drept aducere aminte pentru toţi cei din
Biserică... Și spre povăţuire a lor să se roage spre iertarea, întoarcerea şi
mântuirea păcătoşilor, iar nu spre pieirea lor, căci
Domnul nu vrea să piară cineva, ci toţi să vină la
pocăinţă (II Petru 3: 9).
(Sf. Nicolae Velimirovici, Proloagele de
la Ohrida)
FLORILE
LUI DUMNEZEU
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Sfintii, oamenii lui Dumnezeu, sunt minunate,
nevestejite, înmiresmate flori. Nu te atinge de ele cu buze întinate de
duhoarea pacatului. Roaga-te lor cu inima si cu buze curate, cu luare-aminte,
adunându-ti gândurile, cu evlavie, fara graba. Ei sunt cer cuvântator, au dus
pe pamânt viata cereasca, împodobita cu minuni si cu alese fapte de
desavârsire, în iubire necuprinsa si adânca smerenie, în nerautate, rabdare,
jertfire de sine, iubind pe Dumnezeu mai presus de toate.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 300
ORBIA
SUFLETULUI
-
SF. ILARION FELEA -
Orbi la trup sunt puțini
Orbi la trup sunt puţini oameni. Cei mai mulţi şi mai
nefericiţi oameni sunt cei orbi la suflet. Cei ce spun că văd şi … nu văd
adevărul cel mântuitor. Marii văzători: proorocii, apostolii şi mai cu seamă
Hristos Domnul, au ajuns în conflict cu oamenii din timpul lor, cu fariseii şi
cu învăţaţii de atunci, pentru că unii vedeau departe, peste veacuri. Iar Iisus
vedea până dincolo de moarte, în veşnicie - scopul vieţii, iar ceilalţi erau
„orbi” şi cădeau în toate gropile.
Iisus Hristos, lumina lumii, are puterea să vindece
orbii, şi mai mult decât orbii, orbia sufletului. El ne învaţă să credem în
lumină şi să umblăm în lumină (In. 9:1-38). Cine crede, vede. Ceea ce vedem,
credem. De aceea, mare dar şi minunată binefacere de la Dumnezeu este vederea
şi de aceea spunem că nimic nu e mai scump ca lumina ochilor. Fără vedere
suntem osândiţi pe viaţă la întuneric.
Cum folosim vederea?
Ca orice lucru, vederea poate folosi şi binelui şi
răului. Din aceeaşi bucată de lemn se poate face cruce sau ciomag. Din acelaşi
om, privirea poate face un sfânt sau un diavol, după întrebuinţare. Din
privirea cu lăcomie la pomul cel oprit, Eva cade în neascultare, în păcat şi
pierde raiul (Fac. 3:3-16).
Din privirea la seninul cerului şi la podoabele
pământului, David se întăreşte în credinţă. Și rosteşte plin de admiraţie
cuvintele: «Mari şi minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate întru
înţelepciune le-ai făcut» (Ps. 103:25). Dar tot din privirea la trupul soţiei
lui Urie Heteul, cade în desfrânare (2 Reg. 11-12).
Privirea la trupul înviat al Mântuitorului, umple pe
Toma de credinţa în Dumnezeirea Lui (In. 20: 24-29). Privirea la Iosif, umple
pe femeia lui Putifar de desfrânare (Fac. 39:7). Privirea la căile celor de
demult înţelepţeşte şi odihneşte sufletul (Ier. 6:16). Privirea la femei şi la
bogăţii umple sufletul de nesaţiu, de primejdii şi păcat (Eccl. 1:8, 4:8 ;
Înţel. 14:8; Mt. 5:28).
Pofta ochilor
Din păţania vieţii sale, înţeleptul Solomon constată
că privirea la femei străine este tot aşa de primejdioasă ca dormirea în
mijlocul mării sau în vârful unui catarg (Pild. 23:33). Tot de la el ne-a rămas
proverbul: „Omul necinstit şi viclean umblă cu minciuna pe buze, face cu
ochiul, vorbeşte cu picioarele, face semne cu degetele” (Pild. 6:12-13). «Rău
lucru este ochiul viclean» (Înţel. 31:14).
Din pofta ochilor şi a trupului se zămislesc toate
păcatele (1 In. 2:16). Și mai ales orbia şi surzenia sufletului, mustrat atât
de aspru de profeţi şi de Mântuitorul, în pilde:
«De aceea le grăiesc în pilde, pentru că ei văzând nu
văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg; şi se împlineşte în ei proorocia lui
Isaia care zice: cu auzul veţi auzi, dar nu veţi pricepe; şi cu ochiul veţi
privi, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia; urechile
i-au asurzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă
cu urechile şi cu inima să înţeleagă, să se întoarcă şi să-i vindec» (Mt.
13:13-15; Is. 6:9-10).
Cât de rea este orbirea sufletului, se poate vedea
de-a lungul istoriei omenirii, în cele patru orbiri mai îngrozitoare decât
orbia trupului, care sunt: orbia fariseilor, orbia prigonitorilor Bisericii,
orbia ereticilor, orbia nepăsătorilor sau „căldiceilor”… Nu este durere şi
nefericire în lume, care să nu fie pricinuită de una sau alta din aceste
orbiri.
(Extras din volumul II „Spre Tabor” de Pr.
Ilarion V. Felea)
FRUMUSETEA
MARII
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Frumoasa este marea pentru Dumnezeu pentru multe
pricini; e frumoasa, pentru ca îmbratiseaza de jur împrejur insulele, dându-le
în acelasi timp si frumusete si siguranta. Mai mult, marea apropie pamânturile
care sunt la mari departari unele de altele si face pentru cei ce calatoresc pe
mare neîmpiedicate legaturile dintre aceste pamânturi; prin aceste legaturi
marea ne daruieste cunoasterea faptelor necunoscute; negustorilor le da prilej
de îmbogatire si ajuta cu usurinta nevoilor vietii; celor bogati le ajuta sa
exporte surplusul lor de produse, iar celor lipsiti le ajuta sa-si împlineasca
lipsurile.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
118
CUM
ÎL OSÂNDIM PE APROAPELE ÎN DISCUȚIILE NOASTRE
-
SF. EVMENIE -
Nejudecarea sa desăvârșită
Încă ceva ce îl deosebea pe părintele nostru de
ceilalți și era foarte pedagogic pentru noi, era nejudecarea sa desăvârșită.
Nu-i plăcea să ne audă judecând, nici să osândim pe cineva. De multe ori, când
era întrebat legat de ceva, răspundea: „Nu este treaba mea aceasta”.
Era foarte atent. Se ferea tot timpul să vorbească
despre lucruri care sminteau, care ar fi putut să fie vrednice de judecare. Ne
sfătuia: ,,Chiar de vei auzi multe, să nu spui nimic. Nici măcar atunci când ți
se va spune că așa trebuie să fie, să nu-ți spui părerea”. Părintele de obicei,
asculta, zâmbea, dar niciodată nu-și exprima judecata lui în acea privință. Era
foarte discret și atent.
Nu putea să asculte comentarii negative
Într-o zi, un învățător a zis vorbind către părintele:
„Cât s-au schimbat copiii, părinte! Sunt ca niște drăcușori, fac gălăgie mereu.
S-au sălbăticit cu totul”.
Părintele Evmenie l-a întrerupt îndată: „Vai, Măicuța
Domnului! De ce să spui că s-au sălbăticit copiii? De ce să spui acest lucru?”.
Ar fi fost gata să plângă. Nu putea să asculte asemenea comentarii negative.
Nici nouă, nu ne permitea niciodată să comentăm ceva
nici de bine, nici de rău. Era foarte aspru în această privință. Zicea: „Unul
care face cu ușurință critici, acesta va judeca cu ușurință. Nu trebuie să
lăsăm sufletul să se obișnuiască cu judecăți”.
Odată am spus : „Este om sfânt Părintele Paisie, la
fel și Bătrânul Porfirie”. La care părintele s-a grăbit să răspundă: „Să nu mai
spuneți aceasta, să nu repetați aceasta!”. Îi respecta foarte mult, dar cu
toate astea ne spunea: ,,Să nu spuneți, pentru că aceasta nu îi ajută deloc”.
„Mulți sfinți văd”
Toate erau firești la părintele și el punea înaintea
lui Dumnezeu pe sinele său, în chip firesc, exact așa cum era, numai o bucurie,
zâmbitor, fără urmă de emfază. Mulți îl judecau, dar el nu judeca niciodată pe
nimeni.
Într-o zi, când s-a dus la o mănăstire din Attiki, a
auzit pe un ieromonah punând la îndoială faptul că mai există bătrâni sfinți în
zilele noastre. Adică, acesta prezenta sfințenia ca fiind ceva inexistent în
epoca noastră.
Atunci părintele Evmenie, care era oarecum familiar cu
spațiul acesta al sfințeniei, deși el își ascundea cu iscusință sfințenia, i-a
spus pe un ton aspru: ,,Spui minciuni. Știi câți sfinți văd eu pe drum, cu
fuste sau cu pantaloni, cu rasă sau fără rasă? O minunăție, părintele meu, o
minunăție! Dar ce este sfințenia? Este harul Duhului Sfânt.
Vai de capul nostru, de nu vor avea creștinii har”.
(Extras din cartea „Sfântul Evmenie –
bunul păstor și de minuni făcător”, editată la mănăstirea Paltin
CAPRELE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Iubitorule de oameni, Hristoase, Dumnezeul nostru, cu
tarie nadajduind în îndurarile Tale, ma rog Tie: nu ma pune de-a stânga Ta,
împreuna cu caprele care Te-au amarât, si nu îmi zi: adevarat, adevarat zic
tie, nu te cunosc pe tine, ci, dupa bunatatea Ta, da-mi mie lacrimi neîncetate,
da inimii mele frângere si smerenie si o curata pe dânsa cu frica Ta, ca sa se
faca locas al harului Tau.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 58
VINOVATIA
IN PROCENTE
-
Arhimandritul Zaharia Zaharou -
Trebuie sa învatam sa ne vedem propria greseala, când
ajungem la vreo neîntelegere, de pilda. Îmi amintesc ca o pereche a venit la
Parintele Sofronie – erau certati – si era limpede ca unul era mai vinovat
decât celalalt. Si Parintele Sofronie a întrebat-o pe sotie: „Cât la suta crezi
ca esti de vina?” A raspuns: „Doar cinci la suta. Dar sotul meu este nouazeci
si cinci la suta vinovat”. Si Parintele Sofronie i-a zis: „Atunci îndreapta
acel cinci la suta si sa vedem daca celelalte nouazeci si cinci la suta mai
ramân!” Aceasta este ceea ce face adesea ca slujirea duhovnicului sa fie o
sarcina grea, primita cu nerecunostinta de cei care se spovedesc: iarasi si
iarasi trebuie sa arate aspectele negative, greseala cuiva. Sa aduca acea
persoana la întelegerea greselii, asa încât sa poata sa ia vina asupra sa.
Pentru ca numai atunci are loc vindecarea. Pâna nu luam vina asupra noastra, nu
vom afla odihna, precum spun monahii veacului al patrulea.
Arhimandritul Zaharia Zaharou, Largiti si
voi inimile voastre!, traducere de monahia Mariam Vicol in colaborare cu
monahiile Tecla si Fevronia de la Essex, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2009, p.
292
CANONUL
ȘI ASCULTAREA DE DUHOVNIC
-
MEDIC PAUL TSAHAKIS -
Canonul de la Duhovnic
Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat (de
la Părintele Efrem) a fost să fim ortodocși adevărați, să oferim privegheri
atât în biserici și în mănăstiri, cât și la nivel individual, să avem propriile
noastre mănăstiri în casele și în inimile noastre, să nu ne fie frică să ne
rugăm noaptea, să găsim timp noaptea ca să ne rugăm, să zicem rugăciunea
„Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu
miluiește-ne pe noi”.
Mulți oameni vorbesc despre rugăciunea lui Iisus, dar
nu o rostesc. Cel mai bun sfat pe care mi l-a dat a fost să o încep. M-a
învățat și despre metanii și închinăciuni. Închinăciunile duc la rugăciune.
Închinăciunea era ceva nou pentru mine. El mi-a spus că ar trebui să fac 200 de
închinăciuni, 3 metanii și alte lucruri în fiecare zi.
Nu am făcut nimic aproape 2 luni, pentru că deja mă
trezeam la ora 3 jumătate dimineața. M-am gândit: Ei bine, cum ar fi să mă
trezesc la ora 2 jumătate? Așa că am avut o atitudine nepotrivită la început.
„Pacientul dumneavoastră și-a revenit!”
Într-o zi, în sala de recuperare, pacientul meu a
făcut un accident vascular cerebral. Nu mi se mai întâmplase niciodată asta.
Eram foarte îngrijorat.
Am intrat într-o cameră și am făcut o sută de
închinăciuni la rând. Imediat ce am făcut-o pe cea de-a doua sută, telefonul
meu a sunat, iar asistenta mi-a spus: „Nu știu ce s-a întâmplat, dar pacientul
dumneavoastră și-a revenit”. În mintea mea era doar fața părintelui. Așa că
aveam 200 de închinăciuni pe zi, timp de două luni, ca să mă revanșez. Am
întrebat mai mulți preoți: „Credeți că ar trebui să mă revanșez?”. Mi-au spus:
„Cred că omul acesta este un sfânt. Trebuie să faci ceea ce ți-a spus să faci”.
Am învățat o lecție foarte importantă atunci. Dacă
părintele duhovnic îți spune să faci ceva, ar trebui să faci. El este luminat
de Dumnezeu.
Așa că Sf. Efrem ne-a învățat despre rugăciune,
închinăciuni, Sf. Taine, Sf. Scripturi. Ne-a spus să învățăm despre viețile
sfinților și să nu judecăm, să iertăm repede și să nu atribuim niciodată orice
lucru am face, propriei persoane. Să-ți amintești mereu că tu ești cauza
tuturor problemelor din viața ta, nu ceilalți!
(Interviul integral cu alte mărturii
folositoare, le puteți citi în ultimul Număr al Revistei Atitudini)
MIROSUL
PAMANTULUI
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Nimic nu e mai frumos si mai bogat decât pamântul; iei
un pumn de pamânt, în acelasi pamânt pui samânta de fasole, porumb, grâu,
samânta pentru toate florile, pentru toate miresmele, într-un pumn de pamânt,
acelasi pamânt. Si tot din pamântul acesta izvorasc toate parfumurile florilor,
toate culorile florilor… nu-i un miracol? Pamântul acesta este creatia primara
a lui Dumnezeu, minunea minunilor pe care a creat-o Dumnezeu, pamântul. Si
pamântul acesta si-a pastrat calitatea si acum. Toate acestea sunt un miracol,
o minune e existenta noastra, un miracol în fata caruia ma închin si ma
cutremur si ma desfat vazând toata creatia lui Dumnezeu care graieste si care
îmi vorbeste si care apare în diferite forme: în chipuri de oameni, în chip de
animale, în chip de flori, dar toate din acelasi pamânt pe care Dumnezeu l-a
creat.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 45-46
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu