„Nădejdea
Phoenixului II” de Pavel Rătundeanu-Ferghete
Christian W. Schenk
În peisajul poeziei române contemporane, Nădejdea
Phoenixului II de Pavel Rătundeanu-Ferghete se înfățișează ca un monument viu,
copleșitor prin sinceritate, devotament, oralitate și mitologie personală.
Poezia sa este una a revărsării – nu doar a sentimentelor, ci și a unei
concepții ontologice și teologice despre lume, printr-un discurs etic și
popular care își revendică radicalitatea tocmai din simplitatea morală a omului
de la sat. Rătundeanu-Ferghete este mai puțin un poet în accepțiunea estetică a
postmodernismului și mai mult un mărturisitor de vocație, un „neoprooroc rural”
înrădăcinat în matricea mioritică a nației.
Fost medic veterinar, născut în Cluj, Rătundeanu scrie
din și pentru sat, asumându-și un rol pe care altădată îl aveau dascălul,
preotul sau chiar povestitorul bătrân: acela de păstrător al memoriei
colective. Nu este o întâmplare că versurile sale invocă nume precum Avram
Iancu, Eminescu, Ștefan cel Mare, Iisus sau Zamolxis – ele nu sunt simple
figuri simbolice, ci repere vii într-o gândire care leagă transcendentul de
biografia neamului și de propria existență domestică. Trăind în două regimuri
sociale (comunism și democrație), poetul nu refuză modernitatea, dar o
filtrează prin lentila unei conștiințe tradiționale. Nu găsim la el nostalgia
anacronică a trecutului, ci o înrădăcinare vitală, activă, într-o etică a
pământului, a muncii, a jertfei, a familiei și a iubirii conjugale. Moartea
soției Vica, evocat cu durere, este un simbol al pierderii Raiului intim, dar
și al transformării iubirii într-un canon poetic: „Sfințire de a candida la
fericire”.
Volumul nu este doar o colecție de poezii, ci o epopee
existențială a binelui ca vocație divină. Poetul reinterpretează etica creștină
prin filtre populare și filosofice, creând o formă de „evanghelie rurală” în
care muncitorul cinstit, țăranul și iubitorul devin figuri christice. El face
apel la un tip de teologie morală, în care Dumnezeu nu e doar un concept, ci o
realitate imanentă în viața zilnică: „Dumnezeu e mereu și mereu întrupat în
mine, ca să dea primăvară a tuturor”. În această viziune, „binele” este un
„bonus de viață”, iar iubirea devine instrumentul sacru prin care omul accede
la dreptul la înviere. Acestea nu sunt simple metafore, ci o formă de cateheză
poetică – cuvântul devine act liturgic, cu versul drept potir și metafora drept
mir.
Rătundeanu scrie într-un registru polifonic,
sincretic, amestecând proverbe, zicători, imnuri religioase, litanii populare
și haiku-uri morale. Este un poet care trăiește în limbă, iar limba în el este
viu folclor. Se remarcă o oralitate expresivă care evocă pe alocuri Psalmi, pe
alocuri Arghezi, pe alocuri Blaga, dar și o poezie populară a secolului XIX, cu
accente cosmogonice de sorginte zamolxiană.
Construcțiile sale sunt ample, parabolice, redundante
voit – dar această redundanță este stilistică, nu retorică: ea e menită să
adâncească ideea și să-i dea consistență afectivă. Poemele sunt adesea
declamații, imnuri, rugăciuni, profeții sau ode cu tentă sapiențială. De aceea,
lectura trebuie făcută nu cu ochiul critic al poeticii moderne, ci cu auzul
duhovnicesc al celor care încă mai cred că versul poate fi un act de mântuire.
E imposibil să nu simțim în versurile lui Rătundeanu
ecouri eminesciene, atât în raportarea la neam, cât și în concepția despre
iubire ca mântuire. Totuși, spre deosebire de Eminescu, care mistifică iubirea
în ideal, Rătundeanu o concretizează în viața de cuplu, în muncă, în trăirea
cotidiană. Nu este o iubire diafană, ci una trudnică, vegetală, uneori chiar
agricolă.
Pe linia lui Nichita Stănescu, Rătundeanu preia ideea
că „iubirea este tot ce rămâne”, dar o duce înspre un pragmatism rural în care
erosul e legat de ogor și de pâine. Ca și Ion Alexandru, poetul dezvoltă un
cult național sacralizat, o liturghie poetică în care România e o ființă
mistică, născătoare și răbdătoare, „România profundă și mare”. În paralel cu
latura mistică și memorială, poetul are și o voce critică, satirică, uneori
pamfletară – îndreptată împotriva clasei politice, a decadenței morale sau a „românilor
defăimători”. În aceste versuri întâlnim o conștiință socială acută, înfuriată,
dar niciodată disperată. El păstrează mereu nădejdea că „binele prinde stelele
la plug” și că iubirea va învinge. Poezia este aici și armă, și leac.
Această dimensiune ne aduce aminte de Geo Bogza, de
Adrian Păunescu, dar și de marii satiriști moraliști ai literaturii române,
precum Nicolae Steinhardt în jurnalul său monahal sau Mircea Dinescu în
perioada de glorie a „României literare”.
Pierderile biografice sunt un motor poetic. Moartea
soției, singurătatea, marginalizarea, exilul simbolic din cetatea literară –
toate devin combustibil spiritual. Poezia lui Rătundeanu este și o formă de
terapie spirituală, un exercițiu de rezistență identitară. Nu suferința în sine
îl definește pe poet, ci modul în care o transfigurează în nădejde și lumină.
Aceasta este, poate, esența „phoenixului” din titlu: o viață renăscută prin
focul cuvântulu!
„Nădejdea Phoenixului II” nu este o simplă carte de
poezie, ci un testament al unui om care scrie nu pentru glorie, ci dintr-o
datorie interioară. Pavel Rătundeanu-Ferghete este un „necanonizat” al
literaturii noastre – un poet cu vocație misionară, un țăran-psalmist, un argat
al cuvântului care nu stă în academii, ci în ogorul limbii.
Volumul este o pledoarie pentru frumusețea nealterată
a rostirii românești, pentru credința simplă și profundă, pentru iubirea ca mod
de ființare. Într-o lume în care totul e negociabil, poezia lui vine ca o
sfințenie nesupusă la schimb.
Astfel, Pavel Rătundeanu-Ferghete nu e doar un poet. E
o voce. O voce care ne strigă din adâncul unei Românii care încă mai speră – și
care, prin el, învie.
Dr. Christian W. Schenk Kastanienstr. 16 56154 Boppard
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu