MIGRAȚIA
IONIENILOR ŞI DORIENILOR DIN SUDUL ROMÂNIEI SPRE ELADA
Zona carpato-danubiană a fost, de mii de ani, un izvor
al migraţiei unor triburi, devenite apoi popoare distincte, antice sau cu
existenţă actuală.
Fenomenul roirii tărtărienilor în Sumer, din Ardeal,
cu staţionări periodice în Armenia de astăzi sau în alte zone situate de-a
lungul intinerariului urmat în această roire, nu este singular.
Este suficient să amintim o roire asemănătoare a
vorbitorilor de limbă sancrită (limba sfântă) din spaţiul Carpatic spre India,
– fapt probat de peste cele 1500 de cuvinte şi de cele peste 1000 de toponime
şi de hidronime, comune limbilor română şi sancrită.
“De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi
ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că valahii au fost
sacralizaţi ca zeitate colectivă a înţelepciunii denumită Valac-Hilya în
mitologia vedică. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme de către
filologi că etnonimul „VALAC” ne-ar fost atribuit după mai mult de două milenii
de la această atestare de către slavii, – chiar şi grecii, nepoţii noştri, se
lăudă că ne-ar fi atribuit ei acest etnonim.”
La începutul mileniului III î.e.n., geţii aheii se vor
stabili în Grecia, în timp ce alte ramuri getice, latini, umbri, troieni,
dardani şi triburi cunoscute sub numele de “italice” vor migra până în vestul
Italiei, la graniţa cu celţii, a căror limbă avea aproprieri semnificative cu
limbile italice.
Această migraţie a aheilor, deja deveniţi populaţie
patriarhală, războinică, în speţă, getică, din sudul României spre Elada este
precedată de o altă migraţie pe aceeaşi rută, cu aproximativ un mileniu mai
devreme, aceea a pelasgilor ionieni sau hiperboreilor din partea centrală,
vestică şi sudică a României.
A. Jarde aduce o dovadă în plus : “Asupra istoriei
primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşisi nu ştiu nimic. Până
în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a
paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt GEȚII – PELASGII,
aparţinând timpului neoliticului.” Aheii deveniseră deja geţi, în mileniul III,
când au emigrat spre sud, până în Elada.
Dar, cea mai veche, cea mai avansată şi cea mai
paşnică populaţie, ce a atins Elada, şi cu cele mai multe binefaceri pentru
această ţară, rămân Pelasgii.
Nicolae Densuşianu ne spune ca Homer îi denumea Danai
pe greci, etnonim ce semăna foarte bine cu altă denumire a geto/goţilor în
dicţionarul celtic, aceea de Dani.
“Aceşti Danai sau Greci ne apar în timpurile cele
primitive ale istoriei europene ca poporul, ce calcă imediat pe urmele
Pelasgilor”, adică geţii, din care fac parte şi geto-daci, goţii sau danii.
Despre roirea, atingerea şi “iluminarea” Eladei de către această populaţie
pelasgică, numiţi mai târziu ionieni sau ioni în Elada, populaţie paşnică şi
matriarhală, (încă, la vremea respectivă), avem foarte multe dovezi, fie ele
descoperiri arheologice sau scrieri ale autorilor antici, printre care amintim
pe Herodot, Strabon, Homer, Pindar, Clement Alexandrinul, Hesiod, etc.
Pelasgii sau Hiperboreii aveau centrul administrativ,
politic şi religios în Munţii Carpaţi, de unde au roit spre restul
continentului, în nordul Africii şi în Asia, atingând India şi China. Astfel,
să începem cu Herodot, care ne transmite: “Pelasgii au fost primii locuitori ai
Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene”, în continuare, precizează că
masa cea mare a acestor populaţii se află în nordul Mării Negre şi a Istrului
(Dunării).
Pelasgii etrusci de pe Tisa, în urma suprapopulării
spaţiului Carpatic s-au îndreptat înspre sud-vest, spre peninsula Italică,
marcând istoria acestor locuri cu civilizaţia lor înaintată.
Poetul grec Pindar afirma că Apollo, zeul Hiperborean,
după ce a ridicat zidurile Troiei s-a întors în patria sa de pe Istru.
Marţial în “Epigramele” sale, destinate incursiunii
lui Domiţian în Dacia scria: “Soldat Marcellinus, tu pleci acum să iei pe
umerii tăi cerul Hiperboreean şi astrele Polului Getic”.
Strabon ne-a lăsat mărturie următoarele: “Cei de întâi
care au descris diferitele părţi ale lumii, ne spun că Hiperboreii locuiau
deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei.”
Nicolae Densuşianu afirmă că “Patria Hiperboreilor, şi
anume în epoca aceea, când religiunea lor începe a avea o influenţă decisivă
asupra vieţei greceşci, era, după cum ne spun cei mai însemnaţi autori, în
părţile de nord ale Dunării de jos şi ale Mării Negre.” Tot dumnealui ne
transmite: “După Pindar, (sec. VI a. Chr.), cel mai erudit poet al antichităţii
greceşci, Hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ai Dunărei
de jos... încă în antichitatea grecească Pelasgii au fost poporul, cărora tradiţiunile
şi poeţii le-au atribuit numele de urieşi.”
“Încă în epoca lui Homer şi a lui Hesiod se păstrase
în ţinuturile greceşci diferite legende despre patria cea fericită a Pelasgilor
de la nordul Traciei, sau al Dunărei de jos, unde se aflau omenii cei mai
juşti... diferitele triburi pelasge, cari în curs de mai multe sute de ani
plecând din sânurile Carpaţilor se revărsară peste ţinuturile mai puţin fertile
ale Greciei şi Asiei mici, păstrară încă până târziu memoria strămoşilor lor
din Nordul Dunării de jos, şi totodată memoria acelei ţări, care se caracteriza
prin o fertilitate exuberantă şi prin diferite alte avuţii naturale, şi unde
moravurile şi sentimentele de justiţie ale omenilor devenise legendare.”
La coborârea lor din nordul Dunării, în mileniul III
î.e.n., aheii au numit lelegi, cari şi pelasgi popoarele găsite în vechea Elada
(Grecia de azi), unde se afla, în zona centrală, Pelasgiotida, teritoriu în
care au continuat să existe pelasgii. Anticii mai amintesc şi de abii şi ionii,
ultimii având ca părinte eponim pe ION, ca şi în limba română. S-a mai
conservat şi numele Marea Ionică, pentru zona locuită de ioni/ionieni.
Marea migraţie a aheilor, din nordul Dunării spre
Grecia de astăzi s-a produs la începutul epocii bronzului. Bronzul era realizat
din combinarea aramei cu cositorul, folosind cărbunele pentru topirea acestor
metale. Toate aceste elemente se găsesc şi astăzi în zona Olteniei. Aşa se
explică existenţa multor cuvinte româneşti la Homeros şi în limba aheiană.
Invazia aheiană a avut succes, deoarece populaţia pelasgă din sudul Dunării
folosea numai arme confecţionate din aramă, care erau mai slabe decât cele lucrate
din bronz.
Datorită migraţiei aheiene, o parte din pelasgi, mai
ales ionii/ionienii, au fost obligaţi a-şi părăsi locurile natale, aşa cum în
mileniul II î.e.n., invazia dorienilor cu arme de fier, tot din nordul Dunării,
i-au obligat pe aheii cu arme de bronz să emigreze în Asia Mică, dând naştere
la războiul troian (1272-1270 î.e.n.).
Atunci au plecat şi carienii, odată cu ionii/ionienii,
de unde este posibil să se tragă numele de euskara (“limba bască”). Migraţia
pelasgilor s-a produs în două direcţii: spre vest, în Iberia – bascii – şi spre
est, în Iviria, având în vedere că ei erau şi foarte buni navigatori. Nu este
exclus ca însuşi numele Iberia şi Iviria să fie de origine pelasgă, deoarece
bascul ibir şi derivatele lui se referă la verbul a merge.
- În vremuri mai îndepărtate, bascii, ionienii sau
ionii pelasgi, după ce au fost alungaţi din Elada, ajungând până în Iberia, au
format populaţia majoritară a acestei regiuni, timp de multe secole.
Pe baza unor studii . . . “D’ou viennent les
Basques?”, arătăm că limba română şi limba bască au 270 etimoane comune din
punct de vedere fonetic şi semantic (situaţie valabilă şi azi), care conduc la
circa 2500 de derivate în limba română, dar pentru care dicţionarele noastre
etimologice oferă etimologii necunoscute sau din limba altor popoare migrate de
pe teritoriul Geţiei carpatine.
DEVA – de exemplu – o regăsim ca localitate lângă San
Sebastian (Spania), în ţara Bascilor, apoi ca vale maritimă la 27 km est de San
Sebastian, fluviu în Spania, râu şi vale în Britannia, etc. În ţara noastră
există şi localităţi numite Bascov, Bascovete, Bascovelu, Başcov etc., care ne
amintesc de basci, ca şi cuvântul bască, cu referire la bereta purtată specific
de basci.
Convieţuirea bascilor cu strămoşii noştri mai este
ilustrată şi prin comunitatea lexicală basco-sumeriano-română, cu atestări
documentare din limba sumeriană, vorbitorii acesteia fiind plecaţi de la
Tărtăria pe Mureş în mileniul V î.e.n..
Ca exemple putem cita:
Limba bască
Limba sumeriană
Limba română
ama
ama
mama
aita
ata
tata
agor
uguru
ogor
amarra
marru
amar (adv.) şi Amara oraş
iskin
kin
chin
mami
mami
mami
pa
ba
pa
ur
ur
ud
zahar
sahar
zahăr, a se
zăhărisi
zu
zu
tu
Mai putem adăuga aici şi toponimele: Simeria în
România şi Sumeria în Asia.
Comunitatea lingvistică basco-sumeriano-română este o
dovadă incontestabilă a înrudirii celor trei popoare menţionate, precum şi a
marii lor vechimi în spaţiul carpato-dunărean.
Originea pelasgă a bascilor mai este consemnată şi
prin existenţa în Ţara Bascilor a oraşului pelasg Uxama, menţionat într-o
inscripţie latină din Lusitania: “Comelia . . . Uxame(n)sis Argelorum”.
În tradiţiile romane, există credinţa că întemeietorii
Uxamei erau venţi din Răsăritul Europei. Alte tradiţii romane numesc pe
locuitorii Uxamei argeli şi ambirodaci.
Comunitatea etnica basco-română mai rezidă şi în
portul popular: opinci cu nojiţe, cusături populare. De asemenea. în modelul
caselor ţărăneşti din zona subcarpatică, sculpturi şi cântece populare.
În stilul său plin de subtilitate, Homeros ne prezintă
legăturile ancestrale dintre achei, ioni, eoli şi dorieni prin simbolul
descendenţei comune a lui Aiolos, Doros şi Xuthos ca fii ai lui Hellenes.
Referitor la numele de “Sparta”, el ne aminteşte de
“sparti”, războinicii născuţi din dinţii unui balaur şi plecaţi să cucerească
Theba. “Sparti” este, deci, un cuvânt de origine getă, însemnând “răspândiţi”
şi având în limba română corespondent pe “spart”, cu sensul de răspândit.
Din punct de vedere lingvistic, operele sale sunt
foarte importante, deoarece ele conţin multe cuvinte geto-româneşti, cărora azi
li se atribuie cele mai aberante origini.
Iată câteva exemple: aer “aer”, agros “agro”, aroo “a
ara”, aratron “aratru”, au “s(au)”, bous “bou”, brahion “braţ”, keros “cerară”,
kitara “ceteră”, kinos “câine – câinos -, kopto “a coace”, kome “coamă”, korde
“coardă”, kraino “a conduce”, duo “doi”, farmakon “farmec”, fero ” a feri,
fer”, fren “frână”, frigos “frig”, for “fur”, hortos “curte”, ipos
“iapă”, lego “a lega”, luke “a luci”, mantion “a minţi”, meli “miere”, mikros
“mic”, meu “al meu”, noi “noi”, onoma “nume”, orfanos “orfan”, petre “piatră”,
pugme “pumn”, roos “râu”, sals “sare”, seme “semn”, septa “şapte”, sudor ” apă,
sudoare”, supo, supe “sub”, super “supra”, sex “şase”, taurios “taur”, tino “a
ţine”, tremo “a tremura”, tris “trei”, veno “a veni”, etc.
Identitatea fonetică şi semantică a acestor cuvinte
româno-homeriene este explicabilă prin originea nord-dunăreană a ionienilor,
aheilor şi dorienilor. Iată cum, din nou, arheologia lingvistică ne conduce la
originea autohtonă a multor cuvinte lăsate pe teritoriul ţării noastre de cei
care ne-au părăsit.
Sursa: Paul Lazăr Tonciulescu
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Trimis de: RADU GABRIELA
https://www.facebook.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu