Despre arta poeziei.
Un
nou volum al echinoxistului Ion Cristofor
Ionel
BOTA
De curând o nouă bucurie se adaugă cotidianului meu, o
carte de poeme nu doar interesante ca exprimare a unui eu auctorial pentru
care, între meditație și reflecție, căutarea sensului devine atribut al
instanței imaginarului autarhic, dar ele, poemele, consacră și o emblematizare
a unui ludic în descendența blagiană a conceptualizării resorbțiilor realului.
Într-un nimb eminamente auroral se situează, așadar, poezia lui Ion Cristofor
iar cartea lui cea nouă, Peștele de sticlă (Cluj-Napoca, Napoca Star, 2024, 82 p.)
învederează un mod de existență și o opțiune a relației cu lumea într-o
elaborare a incomprehensibilului secondând imaginativul și de-fragmentarea
alterității în nuanțe supervizând crispări ale interiorității „lecturii” Lumii.
Așadar, poetul este un hermeneut lucid, emoțiile,
sensibilitatea sa, gesticulațiile-i temperamentale sunt articulate în revelații
unde realul ține de geometriile mișcătoare ale trecutului-memorie („Să privești
la versurile scrise de tine în/tinerețe/E ca și când ți-ai admira/propriul
cap/ghilotinat/și pus într-un borcan cu alcool/pe masa de scris.”) și un fel de
idealism antropomorfic amintește întotdeauna de o retorică a generațiilor
echinoxiste.
Conversația cu realul se petrece într-un bosaj
anti-oniric, eul aduce elogii profesorilor de tragice melancolii („Profesorul
meu de poezie/Charles Bujovski”; „dascălul nostru de melancolie/Konstantinos P.
Kavafis”), o lumină misterioasă glorifică primejdii. Dar, cumva în replică,
plusul de profunzime consacră lumen-ul între combustiile propriului eu
tentacular, cosmogonii austere ale datului conspiră în vortexuri spirituale
într-un foarte neliniștit(or) „album de istorie”, în absența lui Blaise Pascal,
desigur, cum piatra (da, și nichitastănesciană, și docliniană) își poate „autodevora”
în componente vizuale însăși materialitatea: „Astăzi mi-au dat întâlnire alunii
din deal,/teii și tufele galbene vizitate de toamnă,/de veverița ce țopăia pe
ramuri/tot mai îngrijorată de goana norilor pe cer.//Șarpele foșnea prin iarba
uscată/și o familie de pietre de pe vârful dealului/cu fruntea pe umărul meu au
plâns/îndelung.//Pietrele au jelit în umbra unui tei./O, tristețea de-a nu se
fi născut/din pântecul unei femei.” (O familie de pietre, p. 53).
Scenografia acestei poezii este alcătuită, în fapt,
din „erezii” blând-firave ca adiționări futile la forările eului în magma persuasivului,
mai cu seamă în parafrazări ale spectacularului. Katharsisul e un bun colectiv,
vrea să sugereze, ca într-o justiție simbolică, eul liric. Vibrațiile umanului
depresiv, urcate pe piedestalul poemului, la Ion Cristofor, devin la un moment
dat extincție a spectrului impresiv („În sufrageria mătușii/pe o dantelă făcută
de mâna ei/un pește de sticlă roșie/ascultă mereu/aceleași știri de la
televizor/cu politicienii ce ne promit/marea cu sarea.//Luată de val/mătușa mea
crede și ea că într-o zi/peștele va începe să înoate.”) în vreme ce un fel de
metafizică a organicității poeziei conduce profunzimea ideatică spre suprateme
ale sinelui existențial. În acest siaj al presupuselor dislocări de imaginar
chiar anume recluziuni în memorial și cognoscibil se fortifică din infuzii
spirituale, inițiaticul e consacrare a elegiei ființei, în vreme ce ființialul
cenzurează vertijul traumelor ontologice. O intenție de grilă arhetipală
fluctuează între a bruia esteticul calm și a remite ostentativ nevoia
explorării parabolei decadenței la altă cotă a intimizărilor tragice. Eul
decantează atitudini, rezonează afectiv sub presiunile metaforicului imagistic,
agonalul contaminează alte escaladări egotice, joncționările real-tragic capătă
îmblânziri auto-ironice: „Locuiești/într-un oraș canibal/în care străzile se
înghit una pe alta/în cimitirele sufocate de betoane/morții se devoră-n tăcere
unii pe ceilalți//iar banii din buzunarul tău/sunt devorați de băncile/ce se
înmulțesc ca ciupercile după ploaie.// Doar negustorii prosperă în temple/în
timp de Iisus/sângerează tăcut pe o cruxce de lemn/de la periferia orașului.”
(Un oraș canibal, p. 36) În corpusul poemelor, versurile au și certă valoare
epistemică, nici măcar fantaziile, majoritatea cu iz tragic („piciorul de lemn
al bunicului/întors din război/dă în fiecare primăvară lăstari.”), acolo unde
funcționează, nu sunt fără substanță, avem un fel de apoftegmă a aforismului de
tip heraclitean, deși de-mi-tizarea e la ea acasă. Eul liric idealizează mai
puțin, mai degrabă există reverberări în subminarea registrului de narațiuni
despre lume și om; în fond, operează cu înverșunare un sacrificial al destrupării
care sporește eului auctorial nota personală emoționantă.
Verigile sorții îmbină realitatea mediată de
radiografia extinsă a de-retorizării, lăuntricul sufletului asumând buna
reconstruire a lumii. Lumea cea nouă, ivire numai din întemeieri poematice: „În
aceeași clipă cineva moare/în aceeași clipă cineva învie./În aceeași clipă
cineva umblă pe ape/Și cineva se îneacă.//Tu nu știi să umbli pe valuri/și din
păcate/nu te-ai străduit deloc să înveți/ în vremea copilăriei/când credeai că
poți să oprești curgerea/fluviului/doar închizând ochii.//Roșii se ivesc macii
în crăpăturile zidurilor/cu noroi rândunicile își repară cuiburile/sub
streașina bisericii/poeții astupă cu hârtiile lor/gura infernului.” (Cineva umblă
pe ape, p. 73).
O memorie senzorială retrezește dansul dialectic de
odinioară ascuns între dogme („Pe caietul de școlar/al fiilor tăi/istoria e
doar o pată de sânge.//Pe cealaltă parte a hârtiei/Dumnezeu tace/ca și când
n-ar exista.”), melancoliile, unde apar ele în textura poematică, au puncte de
„rupere” într-o matrice, totuși, armonizantă. Conjuncțiile ființial-destin,
spirit-trup, vizionarism-ardere trebuie înțelese ca vectori ai temporalității
iar poetul se insinuează ca maestru părtaș la un agapé victorian. Dar inciziile
eului pe suprafața epitomei vieții ca imagine vin dinspre o conștiință
ultragiată, pentru care orice resuscitări înseamnă alte și alte experimente,
copleșitoare, despre mântuirea mai cu seamă prin cuvânt („Atât de târziu/un
fâlfâit de lilieci/sapă o peșteră în rugăciunile celor săraci/a celor ce cred
că Dumnezeu/a inventat paradisul doar pentru proști și/poeți.”) asumate cu
sentimentul tragicului. Arhaizantă, adică temeinică, poate fi dragostea, sinele
viază într-o montură apoftegmatică, himerele stranietății se iscă dintr-un
thanatic volburos cum morbidețea o anti-euforie și o deznădejde („Când eram
tânăr i-am strigat morții/care a luat-o pe mama/ești o curvă/dar moartea s-a
mulțumit să surâdă/și să-mi dăruiască un trandafir.”), mituri fals-exorcizante
delimitând paradoxul atâtor „disperări”. Lumea incertitudinilor, cea mai grozavă
dintre disperări: „Soarele bate o sabie pe nicovală/vântul modelează din
plastilină albastră/un nor/cât despre prietenul tău/viermele/doar el singurul
este nemuritor.//Prin vitralii se aude un cor de copii/ca îngerii cântă copiii
ăștia în cor/o trupă de copii orbi/cu voci în formare/se aude ușor.//Și iată
cum lin/pe marile fluvii/revin versetele scrise./Și mâna palidă ce deschide masivul
op/ușoară-i/ca o petală de trandafir/uscată între filele unei cărți/cu cerneala
proaspătă încă.//Abia scoasă de sub teasc suferința/și cuiele ruginite din
palmă.//Peste toate ninge ușor/cu visele visate într-o altă viață/cât despre
tovarășul tău,/viermele,/ el singurul este nemuritor.//Cântă copiii și
părintele-n cor/„În zadar se tulbură tot pământeanu...”/sub vântul ce modelează
un nor.” (O după-amiază cu câteva cuie în palmă, p. 67-68).
Poezia lui Ion Cristofor înseamnă lirism de
rectitudine estetic-morală, produs al ritualurilor unui eu nonconformist,
anticonvențional, în care translarea prin vizorul prezenteismului înspre amintirea-memorie
estompează una din fisurile ontologice cu o inovare tentantă: topos-ul
realităților sociale ca metafizică a destrămării, golire de speranță. O singură
perspectivă, fără de familie tipologică: magnanimă, insidioasă, relicvariu al
memoriei Lumii, Poesia...
Un festin literar. Lirica lui Claudiu Komartin și
poemul dislocării cotidianului Sunt arderi nebănuite în creuzetul poeziei
noastre contemporane, se scrie remarcabil, cei buni se distanțează de pluton,
iau poziție pe piedestalul axiologiei, diletantismul și numeroșii săi ipochimeni
stau pe loc și, din când în când, mai aruncă peste bord serii din lestul cu
veleitari și grafomani, semn că nici aici nu se mai navighează clandestin. Un
autor care a câștigat în anii din urmă destul prestigiu cu autenticitatea unui
anume sistem de gândire în scrierea poeziei revine, uneori, în aceste vremuri cumplite
de nesiguranță existențială, cu volume în care cu prisosință distingi argumente
febrile, între parabolă și charismă, ale unui meliorist incurabil. În lirica
lui Claudiu Komartin întâlnești, în fapt, reala forță evocatoare a unui text,
intuiești o literatură a predicatului, în care cuvântul, de pildă,
solidarizează, te învață în primul rând pe tine, cititorule, să fii tu însuți
și astfel absolutizează prestigiul omului.
Chiar și noul construct, chit că e lectura mea de-acum
la o a doua ediție a op-ului Autoportret în flama de sudură (Bistrița, Casa de
Editură Max Blecher, 2023, 86 p.), adeverește cum intelectualul de anvergură
trebuie să fie un eminent al eticii, în vremurile de acum intelectualul
veritabil fiind un mărturisitor. În această ritmică febrilă, structurarea
cărții are o flexibilitate a ei, Tatăl și Fiul exonerează un „succesor” sonor
dar sunt oponenții suprarealului, eul sceptic-ironic excedează o hermeneutică
psihanalitică. Volumul, par exemple, poate fi contrapus unui posibil dialog
polemic eu-realitate, însă natura funestă a umanului nu poate disloca
rigiditatea cotidiană („scrisul nu ajută la nimic, ai avut încă o dată
dreptate, mamă//gloria nu ajută la nimic, cu atât mai puțin ție,
zbârcitule/care nu-ți mai încapi în piele de atâtea premii și de
tumori//anchetele nu ajută la nimic, inocentelor ce n-ați bănuit/nimic până în
clipa fatală despre care scriu bocind/de trei săptămâni încoace toate curvele
unei națiuni eșuate//lanternele nu ajută la nimic, întunericul e deplin//ceea
ce credeai că știi nu ajută la nimic, sforile au fost tăiate/și acum plutești în
derivă, așteptând ca totul să devină/în sfârșit limpede și definitiv//militantismul
nu ajută la nimic, ocupanți ai cafenelor/de pe malul stâng al
autodistrugerii//pagaia ruptă a lui Pațaichin nu e decât încă o dovadă
că/pagaia se poate rupe când îți e lumea mai dragă//drogurile nu ajută la
nimic, decât dacă le iei de la cine trebuie//„obținerea universalului prin
idiomatic” e o idioțenie/pentru bătrâni intelectuali libidinoși!//spitalele nu
sunt decât o ruletă rusească pe care o joci/legat la ochi ca nenorocitul de
Feodor în fața unui/pluton de execuție sarcastic și mult prea
precis//încrederea în tine nu ajută la nimic, decât în filmele cu
ilegaliști//înotăm livizi și cu mintea vraiște-n secularul crah,/ în Valahia se
alege praful până și de praf.”), astfel că același eu se dedică fervorii
detectivistice ca să „afle” interpretarea unui soi de spiritualism apocaliptic
(„Ultima industrie de succes rămâne cea producătoare de/spaimă”) și limbajul
acestei poezii nu este deloc narcisist/narcisiac și deloc extingibil unor
rezonanțe presupus ermetice. Mai degrabă „presupunerile” trebuie să determine o
cauză a prudențelor cititorului, dincolo de alte „cauze” de a insinua imagine
simbolică poeticității eufoniilor cuvânt-semn-re-ferent ontologic.
Claudiu Komartin își complinește voința unor metamorfozări
în de-semnificări brutale, eul poemelor sale este unul care „vizionează” realul
în sens repulsiv (propedeutica așa-zicând spirituală a promoției douămiiste,
care nu-l „fascinează” altminteri); dar este poetul un autor de texte
hermetice? Cum edificiul poematic nu este verbal ci pliere de cuvinte-cheie,
ocultare de voie a câmpului semantic, rod al gândirii endofasice, viața și omul
dobândesc număr (intuiție pitagoreică?) așezare într-o serie de reordonări,
ambiția unui edificiu interior, densitatea informațională a discursului liric
având un rol mereu refondant: „A venit frigul și lumina supurează/la ziuă pe
trunchiuri în disprețul rapsozilor./S-a făcut coajă, dar parcă tot mai doare
-/dedesubt zvâcnește cumpătat, în timp ce/pe trotuare e zbenguială de frunze/amestecate
cu gunoaie, ăsta-i orașul și știm/că nu e altfel nici la sat.//O să treacă și
echinocțiul de toamnă: iar suntem/buni de plată. Emanuel începe să distingă/în
silueta aplecată deasupra căruțului/o ființă înaltă și tehuie, căreia-i/intră
vântul pe sub cămașă,/care îl mângâie răcoros și-i trage pătura/până sub bărbie.//Apoi
anul va fi tot mai mult în scădere,/și ziua va descrește și ea,
înăcrindu-ne/gesturile ca pe lapte – râvnite de nori răpănoși,/toate-ale
noastre mai dragi se vor trage-n/spatele draperiilor, unde
așteaptă/balansoarul, tigrul cu mustăți de focă,/ florile uscate din glastre.”
(Strofe, p. 63).
Retorta unui alchimist sadea pare mai cu seamă a aduna
sunete și foneme, un ludic combinatoriu evită enunțuri aleatorii, sentimentul
artei este aici întrebuințare fortuită. Un singur imbold manierist depistăm:
excentricul decide unicitatea experienței interioare, din efluviile atâtor
elanuri emană un duh pernicios, sinteza contrariilor poate isca „obiecte
ireale” dar nu perceptivul întreține imaginarul ca reprezentare a realului
sedimentată în memoria ființărilor foculare. Mai ales de-ritmarea aceasta pune limite
inițiaticului într-o lume (nouă!) care duhnește a decadență, a deconstrucție
(„nu/am/vrut/să/fac/din/viața/mea/o/operă/de/artă//eu/am/vrut/să/fac/din/viața/mea/un/joc/pe/calculator”)
și un fel de dispariție elocutorie cristalizează rigorile unei prozodii de-canoniza(n)te
dar nimic nu împiedică această coerență estetică, alt specific axiologic
definind poezia lui Claudiu Komartin, lumea, așadar, nefiind decât mithos-ul
primitiv reiterat incontinuu ca sens plural de spiritual și profan. Experiența
imaginativă integrează, astfel, un exultum de metafizică și metafore în conexiune
cu orizontul lucrurilor: „în timp ce îi spun cu accentul meu de estic
perfid/Hier bei euch ist Frühling geworden,/însă ochelarii de soare al
Brunhildei/de pe banca din fața mea/nu le divulgau nici forma, nici culoarea
irisului,/nici scânteia pe care i-o ghiceam în privire/ și despre care un
medieval susținea că e/ semn cert al fărâmei de divinitate/din noi,/la fel de
personală și de inconfundabilă ca/amprenta/sau ca furtuna de linii din palmă,/iar
lumina îi încâlcea părul,/ îi ronțăia lobii urechilor,/ prelingându-se pe fâșia
gaza a culoarului dintre noi -/ metroul a intrat în tunel/ și un curent i-a
ridicat în aer o șuviță blonzie,/ gulerul paltonului,/ viața de iubită secretă
a unui spion rus -/ metroul a intrat în tunel /și mi-am ținut respirația câteva
zeci de secunde/știind că mereu intrăm/și ieșim de acolo.” (Aș fi vrut să o
privesc în ochi/, p. 13).
Poezie a spațiilor simbolice și nu a gesturilor
simbolice, lirica lui Claudiu Komartin are mereu tendința de a blura efectul magic.
Eul auctorial extirpă din fluxul reprezentărilor nuanțările unui posibil rictus
arhetipal, spațializarea se referă la maxima cuprindere spirituală. Cenzurarea
spontaneității (universul, armonia numerică) indică asertiv o dinamică de
efect, lirismul limbajului anagogic dublează sintaxa elocinței („pe ei cine îi va
ține minte?/cine va adeveri înfiriparea de gesturi mărunte,/ drumul fiecăruia
către casă, noapte de noapte,/pașii nesiguri, mestecenii costelivi/lângă care
au alunecat/fără zgomot, obosiți să mai lupte, să cheme,/să prelungească o
viață de om/învelită spre ziuă în giulgiu de rouă? - și mâinile lor/au
tremurat, cum termură mâinile/mele acum, amândouă.”), realul străveziu dar pur
în redare, în reprezentare, e supus exhortațiilor. Fragment cu fragment realul
evidențiază un hieratism asociat „heraldicii” poematice. În secțiunea de final,
poemul regăsit, Claudiu Komartin evocă degringolada din intermundii, denunță
„monstruozitatea” convenționalului, insinuează transmutări interioare câtă
vreme nici metafizica obiectului ideal nu mai postulează succesivități și nici
frenezia deconstructivistă nu mai îngăduire nici măcar „un ultim reproș
obosit”: „Mi-ați adus o tristețe”, a spus înclinând capul/cerșetorul mărunțel
ce căuta printre hainele tatălui meu mort./Ultimii saci erau plini de mirosul
cămășilor lui,/dintr-unul atârna o mânecă,/din altul un chipiu vechi, de sub
care/privirea lui albastră și luminoasă îmi făcea/un ultim reproș obosit.//
„Mi-ați adus o tristețe” - /și a continuat să-și facă de lucru/în jurul tomberonului,
încurcat./Mă ocolea. Se uita undeva departe./Și am rămas acolo un timp,
participând la o-ntâmplare/la care nici unul din noi nu voia să ia parte,/la
ceva ce nu eram încă pregătit să accepe.//I-am căutat în ochi licărul viu.//Am
amețit, m-am sprijinit de un ciob de faianță./Soarele cobora lent, ștergând orice
distanță,/și am compătimit în tăcere, os lângă os./El. Eu. Al nimănui fiu.”
(Ultimii saci, p. 79).
Volumul întreține mitul unui poet neînregimentat, cu o
pasiune inertă pentru melancolii liricoidale dar devotat ritualului tragic al
poeziei în marea dramă a timpului istoric. Un rebel al rafinamentului artistic
total în literatura română contemporană, un poet...
Ionel BOTA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu