Poetul
filosof Lucian Blaga - 130 de ani de la naşterea sa
Mihai
Caba
11
Mai 2025
„Destinul omului este creaţia. Poetul este nu atât un
mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor
naturală şi le aduce în starea de
graţie” (Lucian Blaga)
Recunoscut de către istoriografia românească de a fi
fost poet, dramaturg, filozof, eseist, jurnalist, traducător, profesor
universitar, academician şi diplomat român, Lucian Blaga este considerat fără
rezerve cea mai importantă personalitate românească a primei jumătăţi a
secolului al XX-lea, în care s-a impus cu o operă de mare întindere şi de largă
cuprindere în cele peste 10.000 titluri de poezie, teatru, proză, eseistică,
filosofie, memorialistică, aforisme şi traduceri, reuşind să reflecteze într-un
limbaj propriu inconfundabil epoca în care a trăit şi a creat, cum şi
tendinţele acesteia de a raporta omul
trăitor la universul înconjurător.
Este suficient să facem cunoscute, fie şi doar câteva
dintre acestea, aprecierile exprimate de ilustre personalităţi ale culturii
noastre, care s-au aplecat cu profundă înţelegere şi minuţiozitate critică
asupra valoroasei sale opere, pentru a-i
sublinia personalitatea de primă mărirâme a celui ce a fost, Lucian Blaga.
Iată, cum l-a „văzut”eruditul Nicolae Iorga, în
1919, pe tânărul poet Lucian Blaga:
„Poeziile lui
Blaga sunt bucãţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipã si redate de o
superioarã muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlãdie împreunã cu
mişcãrile sufleteşti înseşi. Aceastã formã elasticã permite a se reda si cele
mai delicate nuanţe ale cugetãrii si cele mai fine acte ale simţirii. E şi
filosofie înãuntru, o melancolicã, dar nu deprimantã filosofie, care leagã
împreunã toate aspectele dinafarã ale naturii şi, înlãuntru, toate mişcãrile
prin care şi noi îi rãspundem.”
Trei ani mai târziu, în 1922, tânărul poet Lucian
Blaga a intrat şi în atenţia apreciatului critic literar al timpului şi
faimosului director al revistei „Sburătorul”, Eugen Lovinescu, care a notat cu
un acelaşi impecabil discernământ critic:
„Lucian Blaga este poate cel mai original creator de
imagini pe care l-a cunoscut literatura românã pânã acum: imagini neaşteptate
şi profund poetice. Pentru a reda impresia liniştei, el cel dintâi a auzit
zgomotul razelor de lunã bãtând în geamuri. Imaginea nu este unul din
elementele poeziei lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui însãşi. Din poezia lui
Blaga reiese o bucurie de a trãi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial;
senzaţia proaspãtã întreţine mulţumirea vieţii. Gãsim deci în poet şi o unitate
sufleteascã şi o oarecare atitudine."
Însă, pentru o mai adâncă edificare asupra
personalităţii şi operei lui Lucian Blaga se impune , desigur, să „dăm cuvântul” şi lui George Călinescu,
considerat indubitabil „părintele criticii literare româneşti”, autorul
monumentalei sale „Istorii a literaturii române de la origini şi până în
prezent”, Ed. Fundaţiilor regale, 1941. Răsfoind-o cu interes, vom avea
surpriza „aşezării” analizei critice a operei lui Lucian Blaga în două capitole distincte ale Istoriei, fiind separate în
cronologia lor.
Primul este – „Ortodoxiștii”. Momentul 1926 - ,
destinat poeziei şi dramaturgiei blagiene, cuprinzând nu mai puţin de cinci
pagini (792-797) de aprecieri critice
ale poeziei sale, cu exemplificări versificate din volumele de poezie, Poemele
Luminii, Paşii profetulu, Lauda somnuluii, cum şi replici din piesele de
teatru. Zamolxe, Tulburarea apelor, Meşterul Manole, din care extragem
concluzii critice definitorii:
„De la început poetul se revela un pateist bucolic,
indiscutabil mai realizat în momentele în care spiritul stabileşte printr´un
simţ legătura cu Universul şi trăieşte în umbra lui. El pune ureche pe sol ca
să audă inima pământului.”
„Valoarea poetică a misterului (Zamolxe) stă în
aceeaşi ascuţime a contactului cu în evocarea a tot ce e voluptate la suprafaţa
pământului.”
„Meşterul Manole este e o dramă de idei în atmosferă
mitică, în care se repetă dar pirandelismul din Zamolxe, conflictul între
adevăr şi ficţiune.”
Al doilea este – „Noua generație”. Momentul 1933 -
destinat filosofiei şi filosofilor, pornit de la ideea că „între filosofie şi
literatură este o strânsă legătură, evidenţiată în primele două decenii ale
secolului al XX-lea, când apar întâile adevărate sisteme”. În cuprinsul acestui
capitol George Călinescu îşi plasează analiza critică a lucrărilor filosofice
blagiene, întinsă de-a lungul celor două pagini (864-866 ) , din care
desprindem „esenţa” câtorva dintre aprecierile
exigentului autor:
„Lucian Blaga este cel dintâiu care a încercat să
ridice un sistem filosofic integral, cu ziduri, cu o cupolă şi să dea acestei
filosofii o aplicare la realităţile naţionale, […] E adevărat că orice sistem
impune în definitiv prin imaginaţie, însă, poezia metafizicianului (L.Blaga
n.n.) aparţine sentimentului logic. […] Mai sunt la filosof şi aspecte care
depăşesc încadraea etnicului. Astfel, estetica sa e o curată metafizică şi
metafora, în loc să fie un accident ornamental, e o modalitate substanţială de a
percepe Universul.”
În privinţa scrierilor filosofice ale lui Lucian Blaga
se va pronunţa maii târziu şi Mircea Eliade, ilustrul gânditor român, filosof
şi istoric al religiilor, afirmând cu destulă tărie: „Lucian Blaga rămâne
singurul filosof român având desăvărşit un foarte complex filosofic incluzând o
înaltă personalitate metafizică, o nouă teorie a cunoaşterii şi o detaliată
morfologie a culturii. În această ambiţioasă construcţie Blaga a utilizat
mituri, simboluri şi tradiţii populare româneşti, religioase şi laice. Pentru
prima dată moştenirea autohtonă a României a găsit fericite expresii
filosofice”.
Asupra conceperii şi structurii sistemului său filozofic, însuşi Lucian Blaga se va
confesa în cadrul unui interviu acordat ăn 1935: „Sistemul meu de gândire l-am
conceput pe trilogii. Prima trilogie (Trilogia Cunoașterii) a și apărut. O a
doua trilogie va cuprinde problemele culturii. O alta va fi consacrată
fenomenelor de filozofie biologică, alta de etică și sociologie,iar ultima va
fi o încoronare metafizică a sistemului”:
- într-adevăr,
după părerile autorizate ale biografilor, exegeţilor şi criticilor săi, prin
Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor şi Trilogia
cosmologică, „Lucian Blaga a creat un sistem filosofic monumental, de o
inimitabilă arhitectură, ce îşi păstrează nealterată uimitoarea lui autonomie”.
Pentru a înţelege, însă, mai bine şi mai edificator,
modalitatea formării distinctei sale personalităţi, una dintre cele mai
interesante, complexe şi originale ale culturii şi literaturii interbelice
româneşti, a sosit momentul unei introspecţii în biografia lui Lucian Blaga, pe
care o putem întreprinde lesne, punând „cap la cap” iscoditoarele eseuri ale
numeroşilor săi biografi şi exegeţi.
Potrivit acestora, aflăm că Lucian Blaga s-a născut la
9 mai 1895, în localitatea Lancrăm din apropierea Sebeşlui, aferentă
comitatului Sibiu, fiind al 9-lea copil, mezinul familiei preotului ortodox Isidor Blaga – tatăl
şi al Anei (n. Moga) – mama; familie aflată sub semnul tradiţiei ecleziastice,
din partea tatălui, împărtăşită şi de obârşia macedoromână a mamei sale.
Prenumele de Lucian, primit la botez, s-a datorat ideii tatălui său de a-şi
numii copiii săi „cu nume care să înceapă cu litera L”
Despre Lancrăm, satul său natal, rămas definitiv în
sufletul său, viitorul poett, Lucian Blaga îl va prinde metaforic într-o
poezie, intitulată semnificativ, „9 mai 1895”: „Sat al meu, ce porţi în nume/
sunetele lacrimei […] Spre tine, bine m-a-ndrumat/ din străfund de veac, / în
tine cine m-a chemat / fie
binecuvântat,/ sat de lacrimi fără leac”.
„Tăcut ca o lebădă” în primii patru ani ai copilăriei
, după cum va mărturisi în poezia „Autoportret”, absenţa cuvântului din această
primă perioadă a vieţii va fi compensată, la vârsta matură, de forţa cuvântului
scris, după cum se destăinuie în poezia „Biografie”: „Cu cuvinte stinse în
gură/ am cântat și mai cânt marea trecere,/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De
pe-un umăr pe altul/ tăcând îmi trec steaua ca o povară.”
La vremea învăţăturii, în 1902, este înscris în clasa
I-a primară la şcoala germană din Sebeş. La absolvire, în 1906, devine elev al
Şcoalelor Centrale Române greco-ortodoxe din Braşov, acolo unde era profesor
unchiul său, Iosif Blaga, doctor în filosofie. Ca licean, până la absolvirea
din 1914, pe lângă obiectele aferente, este atras îndeosebi de poezie, dar şi
de teme filosofice, studiind filozofii indieni şi europeni. Drept urmare, în
1910, debutează cu poezia „Pe ţărm”, apărută în ziarul arădean Tribuna, pe care
a semnat-o cu Ion Albu, iar în 1914 debutează şi în filosofie cu studiul
„Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson”(apreciat scriitor şi filosof francez),
publicat tot la Arad în ziarul Românul, semnând cu acelaşi pseudonim, Ion Albu.
În consecinţă, este ales preşedinte al Societăţii literare din liceu. Din
nefericire, în 1908, tatăl său, preotul Isidor Blaga, a trecut la cele veşnice,
iar mama sa s-a mutat, în 1909, la Sebeş.
Ca absolvent de liceu, aflat în preajma Primului
Război, în 1914, cu intenţia de „a scăpa de chemarea în armata austro-ungară”,
se înscrie la Institutul Pedagogic-Teologic
de la Sibiu, pe care îl va absolvi, cu licenţă în teologie, în 1917.
Rămas impresionat de cultura capitalei imperiale, în urma unei vizite făcute în
vara lui 1916 la Viena, decide să-şi continuie aici studiile, devenind din 1917
student al Facultăţii de Filosofie a Universităţii vieneze, fiind interesat de
prelegerile profesorului Daussen despre filosofia indiană, dar şi de lucrările
filosofice ale lui Conta, Schopenhauer, Bergson ş.a.
Student la Viena, Lucian Blaga ţine şi o strânsă
legătură cu ziarele şi revistele culturale româneşti, unde continuă să publice
poezii şi eseuri filosofice, fapt concretizat în 1919 cu debutul său editorial,
mai întâi la Sibiu, cu placheta de versuri Poemele luminii, reeditată imediat
la Bucureşti, la Cartea Româneasă, urmat apoi de culegerea de aforisme Pietre
pentru templul meu, ambele fiind primite elogios de critica literară. În 1920,
în urma susţinerii tezei: Kultur und Erchenntins (Cultură şi cunoaştere),
obţine titlul de doctor în filosofie Pe timpul studenţiei vieneze o cunoaşte pe
Cornelia Brediceanu, „fiica politicianului bănăţean Coriolan Brediceanu”, cu
care se va căsători, pe 16 decembrie 1920, la Cluj, acolo unde se stabileşte şi
are „o prolifică activitate literară, îndeosebi la revista Gîndirea”, dar şi
publicistică, prin editarea volumului de poezie: Paşii profetului (1921), a
piesei de teatru: Zamolxe şi a studiului de filosofie a culturii: Cultură şi
cunoştinţă (1922), cum şi a dramei: Tulburarea apelor (1923). Tot pe atunci îi
apar în revista „Die Bruke” de la Cernăuţi primele traduceri de poezie în limba
germană.
Prima sa lucrare dramatică „Zamolxe” a primit Premiul
Adamachi al Academiei Române, pentru debut, fiind premiată în acelaşi timp şi
de către Universitatea din Cluj.
Între anii 1924-1926, se mută la Lugoj şi locuieşte în
casa părinţilor soţiei, având aici condiţii excelente de trai şi de creaţie,
reuşind în acest răstimp să scrie şi să publice volumele: În marea trecere,
Filosofia stilului, Fenomenul originar, Feţele unui veac şi piesele de teatru:
Daria şi Fapta, ce îî vor aduce o
binemeritată consacrare literară. Tot o
dată, îndeplineşte şi postul de redactor al ziarelor Voinţa şi Patria, dar şi
pe cel al numirii sale ca membru al comitetului de redacţie al prestigioasei
reviste „Cultura”.
Consacrarea sa literar-filosofică avea să se
constituie curând şi într-o vizată
„trambulină” spre diplomaţie, începută la 1 noiembrie 1926, când este
numit ataşat de presă la Legaţia Română de la Varşovia. În această nouă postură
editează volumul Ferestre colorate. Peste un an, la 1 noiembrie 1927, este
transferat la Legaţia Română de la Praga. Este anul când concepe şi editează
drama în 5 acte, Meşterul Manole”, piesă în care, Lucian Blaga, pornind de la
mitul şi balada Meşterului Manole, relevă
„condiţia tragică a creatorului de valori durabile, aflat în luptă cu
propriul său destin”. Drama va vedea în premieră „luminile rampei” în 1929, la
Teatrul Naţional din Bucureşti, a cărei direcţie Lucian.Blaga o va refuza (!) în 1930.
Prodigioasa sa activitate diplomatică va continua ca
ataşat şi consilier de presă în Elveţia, la Berna (1926-1936) şi la Viena
(1936-1937). În Guvernul lui Octavian Goga va fi numit subsecretar de stat la
Ministerul de Externe (1937-38), iar în Guvernul lui Nicolae Iorga va fi numit
ministru plenipotenţiar de stat în Portugalia (1938-39). Îşi încheie misiunea
diplomatică „după instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea”,
fiindu-i respinsă filosofia sa germanofilă şi mistică, „inacceptabilă regimului
carlist”.
Este perioada în care au fost editate volumele: Lauda
somnului - poezii (1929), Daimonion şi piesa Cruciada copiilor (1930), Eomul
dogmatic - eseuri filosofice (1931), La cumpăna apelor - poezii şi Cunoaşterea
luciferică - eseuri filosofice (1933), piesa Avram Iancu şi Cenzura
transcedentă - eseuri (1934), Spaţiul mioritic şi Orizont şi stil - eseuri
filosofice (1936). La curţile dorului – poezii (1938).
Aferente acestei perioade diplomatice sunt şi
importantele momente biografice, precum: naşterea fiicei sale Dorli, la 2 mai
1930, în Elveţia, cu prenumele derivat de la simbolul „dor” al poeziei
poetului, decesul mamei sale, Ana
Blaga,la Sibiu (1933), devine membru al Societăţii Astra şi i se decernează
Marele Premiu Hamangiu al Academiei Române (1935), primirea în Academia Română,
la numai 42 de ani, ca membru titular, în urma discursului de recepţie Elogiu
satului românesc (5 iunie 1937), din care extragem eşantionul esenţial, de
înaltă simţire sufletească: „A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică
şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie”.
Revenit definitiv în ţară la 1 aprilie 1939, Lucian
Blaga devine profesor de filosofie a culturii la Universitatea din Cluj,
refugiată temporar la Sibiu şi Timişoara din cauza războiului. Adâncindu-se în
fundamentarea concepţiei sale filosofice, în 1940, editează Diferenţialele
divine, primul volum din Trilogia cosmologică, netermonată. În anii următori
lucrează intens la definitivarea conceptului său filosofic, structurat şi
editat în „Trilogia cunoaşterii” (1943), „Trilogia culturii” (1944), „Trilogia
valorilor” (1945).
În paralel, se preocupă de editarea integrală a
Poeziilor şi a Operei dramatice. Între anii 1943-1944, înfiinţează la Sibiu
revista de filozofie Saecullum, iar în 1944 termină şi editează piesa „Arca lui
Noe”. După sfârşitul războiului, în 1946, Universitatea se reîntoarce la Cluj,
iar Lucian Blaga revine la catedra universitară, unde va funcţiona ca profesor
până la reforma învăţământului din 1948, intronată de noul regim politic al
României. Ca urmare a „reformării” este îndepărtat „cu brutalitate” de la catedră,
împreună cu alţi universitari, deveniţi „indezirabili”, în viziunea
politică a timpului..
De aici încep pentru Lucian Blaga „ani lungi de
persecuţie din partea regimului comunist instalat după război în România”.
Exclus din Academie şi fără drept de a mai publica, în răstimpul celor zece ani
până la pensionarea din 1959, aflat permanent în „vizorul” vigilentei
Securităţii, Lucian Blaga este trecut pe linie „moartă”,, îndeplinind diverse
posturi pentru a-şi câştiga existenţa, între care: cercetător la Institutul de
Istorie, bibliotecar-şef şi director adjunct la Biblioteca Academiei, filiala Cluj,
cercetător (cu jumătate de normă) la
secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj.
Deprimat şi zdruncinat sufleteşte, se dedică cu totul
traducerilor, reuşind în această perioadă nefastă să finalizeze excelent
traducerea piesei Faust de Goethe, Poeziile multor poeţi germani, cum şi primul
volum din Opere ale iluministului german G.E. Lessing. Scrie şi multe poezii
personale, care îi vor apare postum. Lasă în manuscris romanul „Luntrea lui
Caron”, conceput a fi o frescă a vieţii sale, în cuprinsul căruia „îşi
imaginează propria înmormântare”. După pensionare, în 1960, se preocupă „cu grăbire”
să-şi reorganizeze poeziile pe criteriul Nebănuitelor trepte, grupându-le în
patru mari cicluri: Vărsta de fier, Corăbii cu cenuşă, Cântecul focului, Ce
aude unicornul. La fel şi cu restul operei sale, pe care, simţindu-şi sfârşitul
aproape, ar fi dorit „s-o lase într-o ordine deplină”. Din păcate, dezgustat de viaţă şi umilit până
şi de noua conducere a Uniunii Scriitorilor, o boală nemilosă avea să-l
cuprindă curând, astfel că pe 30 noiembrie 1960 Lucian Blaga este internat la
Clinica Medicală din Cluj pentru îngrijire şi tratament. După trei luni de repetate investigaţii medicale diagnosticul
bolii sale este unul definitiv şi nemilos: „neoplasm vertebral”. Ultimile zile
ale vieţii sale de spital, petrecute sub efectul morfinei şi penicilinei greu
de procurat, dar şi cu „supravegherea îndelungată şi desnădăjduită la căpătâi a soţiei sale
Cornelia”, au fost cumplite, fără ca „miracolul” aşteptat asupra vieţii
poetului luminii şi iubirii să-şi facă simţită apariţia...
Atras de „luntraşul Caron”, Lucian Blaga a trecut
Styx-ul la orele 4:30 ale dimineţii de 6 mai 1961, „sub privirile înrourate de
lacrimi ale Corneliei”, aşa cum a notat ulterior poetul Teohar Mihadaş.
Respectându-i-se dorinţa, a fost înmormântat în cimitirul bisericii din Lancrăm-ul natal, în ziua de 9
mai, când ar fi împlinit 66 de ani...
Precum a şi meditat-o profund în poezia sa, aşa s-a şi
petrecut „marea trecere” a poetului Lucian Blaga la cele veşnice ale Împărăţiei
Luminii Cereşti: „încă un an, o zi, un ceas/ şi drumuri toate s-au retras/ de
sub picioare, de sub pas,/ încă un an, şi-un vis, şi-un somn / şi-oi fi pe sub
pământuri domn / al oaselor ce drepte dorm.” (De profundis).
Ne-a lăsat, în schimb, nouă, celor ce vom fi rămas, o
operă literară de mare înălţare sufletească, din care desprindem generosul său
îndemn de a trăi intens în aspiraţii nelimitate spre absolutul luminii solare,
exponentul primordial al vitalităţii noastre: „şi-n pieptu-mi larg credinţa mea
o sorb puternică din soare.” (Dar munţii - unde-s?).
Citindu-i şi recitindu-i poezia poetului luminii, al
iubirii, al pământului, al corolei de minuni a lumii, cum mai este denumit
metaforic Lucian Blaga, nu ne rămâne decât să fim părtaşi aprecierii de esenţă
exprimate de prestigiosul critic literar, Tudor Vianu: „Şi dacã poezia sa nu
cucereşte prin senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţã fãcutã
din cele mai înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc”.
Şi cât adevăr,
şi câtă profunzime, incubă această afirmaţie definitorie...! Îmbinând miraculos
şi spectaculos poeziai cu filozofia,, Lucian Blaga îşi deszvăluie, în
integrabilitatea monumentalei sale opere, individualizatul său crez artistic;
„Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci
să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” Acesta transpare chiar la debutul său
editorial, din 1919, cu „Poemele
luminii”, în prima poezie din cuprins, reprezentând o meditaţie filosofică
asupra cunoaşterii misterelor lumii, străbătută de un lirism „ce potenţează
misterul, relevându-l prin trăiri interioare, imaginaţie şi poetică”: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le
întâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte […] eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină /.../ şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n
neînţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei/ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi
buze şi morminte”.
Fără exagerare, potrivit sublinierii numeroşilor
critici literari şi exegeţi blagieni, „fiecare cuvănt al fiecărui vers din
poezie, luat separat, reflectă ideea cunoaşterii paradisiace şi luciferice a
misterelor universului - corola de minuni a lumii - numai prin iubire, singura
modalitate a ocrotirii - nu strivesc, nu ucid - şi păstrării pe mai departe a
echilibrului spiritual existenţial, pornind de la - eul poetic - lumina mea,
sporind a lumii taină - şi până la - lumina altora”.
Se adevereşte, dară, fără o altă argumentaţie, că
Lucian Blaga şi-a dobândit destinul de a fi fost „un poet, mântuitor al
cuvintelor, aduse în starea de graţie”.
După sfârşitul său, în perioada de „tristă amintire”, posteritatea poetului –
filosof Lucian Blaga a fost una înttunecată,
pe considerentul „scriitorului interzis”, scos din manualele şcolare şi
cursurile universitare, din bibliotecile publice. Cu foarte mare greutate, în
1962, fiica sa Dorli reuşeşte să-i publice poeziile postume şi volumul Hronicul
şi cântecul vârstelor, rămas în manuscris.
Izbăvirea a venit după ´89. o dată cu sfârşitul
„epocii luminoase” a vechiului regim „inchizitorial”, când posteritatea lui
Lucian Blaga şi-a recăpâtat adevărata sa strălucire: reprimirea în Academia
Română, editarea romanului autobiografic Luntrea lui Caron şi a celor 12 volume
ale Operei integrale, îngrijite de Dorli Blaga, În semn de adâncă preţuire
numele de Lucian Blaga a devenit strălucitoare efigie a unor prestigioase
instituţii, precum Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca, Universitatea
din Sibiu, Liceul teoretic din Constanţa, dar şi singurul liceu românesc de la
Tiraspol, din Transnistria. Numeroase oraşe ale României au adoptat în
denumirea unor străzi prestigiosul său nume. De asemenea, Banca Naţională a
României a emis două bancnote, prima în 1998, cu valoarea de 5000 lei, având
portretul poetului „la bătrâeţe” şi a doua, în 2006, cu valoarea de 200 lei,
având portertul poetului „din tinereţe”.
Numele lui Lucian Blaga este cinstit şi în Republica
Moldova: bustul său în bronz aflându-se,
din 1992, pe Aleea Clasicilor din Parcul Ştefan cel Mare de la Chişinău, iar
Poşta moldovenească a emis, în 1998, o marcă poştală cu portretul său.
De semnalat este şi faptul dezvăluit abia după ´89,
cel al nominalizării poetului-filosof, Lucian Blaga, în vederea acordării
Premiului Nobel pentru literatură în 1956, la iniţiativa lui Mircea Eliade şi
la propunerea făcută de Rosa del Conte, filologă italiană şi de Basil Munteanu,
critic literar român, aflaţi cu toţii în exil. Înştiinţate la acea vreme,
autorităţile comuniste româneşti au tăinuit „faptul” cum nu se poate mai bine.
În 1995, la Centenarul Lucian Blaga şi la insistenţa
fiicei poetului, Dorli Blaga, s-a hotărât transformarea casei natale în muzeu
memorial. După trei ani de renovări, adaptări şi înzestrări, în 1998, a fost
inaugurată Casa memorială Lucian Blaga de la Lancrăm. Cuprinzând o bogată
colecţie muzeală de: manuscrise, vechi documente, corespondenţă, volume cu
semnătură personală, fotografii, mobilier ţărănesc de epocă, obiecte personale
şi tablouri achiziţionate în perioada activităţii diplomatice, Muzeul Lucian
Blaga de la Lancrăm a devenit de
Casa memorială de la Lancrăm atunci
pentro orice vizitator ,un loc de sfinţenie şi închinăciune”, asemeni
Ipoteştiului, Hermeziului, Mirceştiului, Humuleştiului, Hordoului şi al altor
altare culturale ale neamului românesc.
În perioada liceeană, fiind un subiect „tabu”, cu
poezia lui Lucian Blaga m-am „întâlnit” destul de târziu, dar o dată aflată, ca
iubitor de poezie, mi s-a lipit de suflet, îmbogăţindu-mi repertoriul
„recitativ”, şi de acolo o scot uneori ca un balsam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu