La
107 ani de la edificarea statului național unitar,
România
este somată de istorie să-și scrie și să realizeze un narativ strategic
puternic
Corneliu
PIVARIU
1
Dec. 2025
La 107 ani de la edificarea statului național unitar,
România este somată de istorie să-și scrie și să realizeze un narativ strategic
puternic (Corneliu PIVARIU)
- poza 1
Imagine creata cu AI
„După un secol de așteptări și promisiuni, România nu
are nevoie de un nou început, ci de o nouă conștiință. O conștiință care să
transforme identitatea în proiect, patriotismul în strategie și memoria în
viziune. Aceasta este adevărata renaștere.”
– Corneliu PIVARIU
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
La 107 ani de la edificarea statului național unitar,
România este somată de istorie să-și scrie și să realizeze un narativ strategic
puternic (Corneliu PIVARIU)
Preambul
analitic
Aniversarea a 107 ani de la edificarea statului
național unitar surprinde România într-un moment de inflexiune istorică[1].
Într-o lume în care arhitectura puterii se reconfigurează sub presiunea
competiției dintre blocuri geopolitice, a transformărilor tehnologice și a
reechilibrării ordinii internaționale, România este obligată de istorie să își
redescopere rațiunea strategică și să își definească, lucid și coerent,
propriul narativ național, sau să rămână marginală în marile decizii.
După un secol marcat de supraviețuire, adaptare și
dependențe succesive, România nu mai poate rămâne doar un subiect pasiv al
transformărilor regionale sau globale. A venit momentul ca țara noastră să
devină un actor conștient de sine și de potențialul propriu, capabil să-și
exprime interesele fundamentale printr-un limbaj strategic al prezentului și al
viitorului. În lipsa acestui narativ strategic, România riscă să-și dilueze
identitatea într-un context multipolar dominat de competiția percepțiilor și de
confruntarea narațiunilor.
Narativul strategic al unei națiuni nu este o simplă
construcție retorică, ci expresia coerentă a unei viziuni asupra propriei
misiuni istorice. El articulează valori, interese, direcții și priorități —
integrând dimensiunea internă (identitară, culturală și instituțională) cu cea
externă (regională, europeană și globală). În absența unei astfel de sinteze,
politicile publice rămân fragmentare, reacțiile diplomatice conjuncturale, iar
percepția externă a României — ambiguă.
Astăzi, România are de răspuns la o dublă provocare:
aceea de a-și consolida suveranitatea în interiorul marilor alianțe și, în
același timp, de a se afirma ca factor de echilibru și stabilitate la
intersecția celor trei zone de tensiune — euroatlantică, eurasiatică și
mediteraneeană. Într-o epocă a competiției narativelor, o națiune care nu își
spune propria poveste riscă să devină personajul secundar al altora.
Prin urmare, la 107 ani de la momentul 1918, România
are nevoie nu numai de o nouă proclamare a idealului unității, ci de o
renaștere strategică: o conștiință națională modernizată, care să convertească
experiența istoriei în viziune geopolitică, iar aspirația de demnitate în
capacitate de acțiune. Numai printr-un narativ strategic autentic — coerent,
realist și orientat spre viitor — România își poate recâștiga statutul de actor
cu relevanță și vocație în arhitectura regională și globală a secolului XXI[2].
Rămâne de văzut dacă actuala clasa politică românească este preocupată în acest
sens și înțelege momentul istoric și responsabilitatea care îi revin.
I. Contextul global și presiunea
redefinirii naționale
În ultimii ani, lumea a intrat într-o fază accelerată
de reconfigurare strategică. Eșecul paradigmei globaliste de după 1990,
ascensiunea centrelor alternative de putere și fracturarea consensului
occidental în privința ordinii internaționale au generat o competiție fără
precedent între modele de dezvoltare, valori și forme de legitimitate politică.
Multipolarismul emergent nu mai este o ipoteză, ci o realitate care obligă
fiecare stat să-și redefinească poziția și rolul în sistemul global.
Pentru România, această tranziție de la o lume
unipolară la una pluricentrică nu este doar o provocare externă, ci și una
internă. Țara se află la intersecția a trei zone geopolitice majore —frontul
estic al NATO, vecinătatea extinsă a Mării Negre și frontiera estică a Uniunii
Europene —, devenind tot mai mult un spațiu de contact între interese
divergente, dar și un posibil pivot al stabilității regionale.
Crizele succesive ale ultimului deceniu — pandemie,
războiul din Ucraina, instabilitatea din Orientul Mijlociu, fragmentarea
energetică și transformările digitale — au arătat că statele care nu dispun de
o viziune coerentă și de un narativ strategic propriu sunt condamnate la
reacție, nu la proiecție. În același timp, ele au demonstrat că supraviețuirea
politică și prosperitatea economică depind astăzi mai mult ca oricând de
capacitatea unui stat de a genera încredere, sens și direcție.
În acest context, România este constrânsă de realități
obiective să-și regândească modelul de dezvoltare, modul de raportare la
alianțele din care face parte și, mai ales, mecanismele prin care își
proiectează influența în regiune. A rămâne doar în paradigma „parteneriatelor
strategice” fără o articulare internă a unui proiect național strategic
echivalează cu renunțarea la propria voce într-un concert al marilor puteri.
Redefinirea națională nu înseamnă întoarcerea la
izolaționism, ci asumarea lucidă a unei identități strategice proprii — una
care combină apartenența euroatlantică cu specificul civilizațional românesc,
experiența istorică a supraviețuirii între imperii cu potențialul modern al
unei națiuni creatoare. România are șansa unică de a transforma poziția sa
geografică de frontieră într-un avantaj geopolitic, cu condiția să-și formuleze
clar interesele și să-și construiască un narativ capabil să le susțină și să le
legitimeze în spațiul internațional.
II. Identitate, memorie și viziune:
fundamentele unui narativ strategic românesc
Fiecare stat care aspiră la relevanță geopolitică
durabilă își sprijină acțiunea pe trei piloni interdependenți: identitatea,
memoria și viziunea. Identitatea oferă coerența internă, memoria conferă
legitimitatea istorică, iar viziunea proiectează direcția viitorului. În cazul
României, fragilizarea acestor piloni după 1990 a condus la o perioadă de
indecizie strategică, în care apartenența la structuri internaționale a
substituit, temporar, formularea unei doctrine naționale proprii.
Identitatea românească, cu rădăcini în confluența
latină, bizantină și carpatică, este prin însăși natura sa una de sinteză și
echilibru. Această identitate i-a permis României, de-a lungul secolelor, să
supraviețuiască între imperii și să integreze influențe diverse fără a-și
pierde coerența internă. Într-o lume fragmentată, acest tip de identitate poate
deveni o resursă strategică – un model de reziliență culturală și politică,
capabil să inspire stabilitate într-un mediu regional turbulent.
Memoria istorică a României este, însă, ambivalentă.
Pe de o parte, ea alimentează sentimentul continuității și legitimității
statului național. Pe de altă parte, absența unei asumări lucide a propriilor
eșecuri – de la momentele de dependență economică și geopolitică până la
fracturile interne ale societății – a condus la o formă de blocaj mental și
acțional colectiv. În lipsa unei reflecții strategice asupra trecutului,
națiunea riscă să repete erori sub forme noi.
Viziunea, ca dimensiune prospectivă, presupune
capacitatea de a transforma potențialul în proiect. România are nevoie de o
viziune care să coreleze resursele sale reale – geografice, energetice, umane
și culturale – cu o direcție clară în cadrul noii ordini multipolare. Această
viziune nu poate fi impusă din exterior și nici redusă la simple documente
programatice. Ea trebuie să fie expresia unei conștiințe naționale reînnoite,
care să recunoască faptul că puterea nu mai derivă doar din forța militară sau
economică, ci și din capacitatea de a genera sens și de a construi narațiuni
credibile.
Un narativ strategic românesc autentic trebuie,
așadar, să reunească aceste trei dimensiuni într-o formulă coerentă:
identitatea ca fundament moral și simbolic, memoria ca lecție și resursă de
înțelepciune, iar viziunea ca instrument de proiecție geopolitică. Doar prin
această sinteză România poate trece de la simpla reacție la acțiune strategică,
de la imitarea modelelor externe la afirmarea propriei paradigme. Iar fără un
echilibru între aceste dimensiuni — între ceea ce am fost, ceea ce suntem și
ceea ce dorim să devenim — națiunea riscă să-și piardă coerența de sens.
III. România între apartenență și
autonomie: dilema suveranității strategice
În secolul XXI, suveranitatea nu mai poate fi
înțeleasă doar în sens clasic – ca independență absolută a deciziei politice –,
ci ca capacitate de a alege în cunoștință de cauză, de a defini priorități
naționale în interiorul marilor alianțe și de a menține controlul asupra
propriilor procese esențiale: economice, informaționale, energetice și
culturale[3].
România, prin apartenența sa la NATO și Uniunea
Europeană, a făcut o alegere strategică ireversibilă, ancorându-se în spațiul
valoric și instituțional occidental. Însă această apartenență nu exonerează
statul român de responsabilitatea de a-și formula o viziune proprie asupra
interesului național, coerentă și articulată în raport cu realitățile
regionale. În lipsa acestei autonomii de gândire strategică, participarea riscă
să se transforme într-o simplă conformare.
Adevărata suveranitate nu constă în izolarea de
parteneri, ci în gestionarea inteligentă a interdependențelor. Țările care
reușesc să-și impună profilul în cadrul alianțelor nu sunt cele care refuză
cooperarea, ci cele care o condiționează de propriile priorități. Polonia,
Turcia sau Ungaria oferă exemple diferite de exercitare a acestei autonomii
selective, fiecare cu propriile riscuri și beneficii. România, în schimb, a
rămas adesea într-o zonă a ambiguității strategice – prudentă până la
pasivitate, integrată instituțional, dar ezitantă conceptual.
Dilema României este, așadar, una de calibrare a
suveranității. Pe de o parte, contextul regional – războiul din Ucraina,
presiunea energetică, volatilitatea economică și dinamica frontierelor de
influență – impune solidaritate cu aliații occidentali. Pe de altă parte,
interesele naționale de lungă durată – securitatea alimentară, industrială,
demografică[4] și informațională – reclamă o abordare mai nuanțată și o
gestionare strategică autonomă.
Suveranitatea strategică presupune nu doar protejarea
teritoriului și a instituțiilor, ci și proiecția unui sens național în lume. A
fi suveran înseamnă, în esență, a avea o voce distinctă într-un cor al
consensurilor, a contribui la deciziile colective fără a-ți dizolva propria
identitate. România are astăzi toate premisele pentru a-și afirma această
suveranitate inteligentă: poziția geografică, apartenența la structuri de
securitate solide, resursele naturale și capitalul cultural al unei națiuni
care a învățat să supraviețuiască prin adaptare.
Dar timpul simplelor adaptări a trecut. Într-o lume
aflată într-un proces accelerat de reechilibrare, România trebuie să devină
subiect al propriei istorii, nu doar obiect al istoriei altora. Definirea și
afirmarea unui narativ strategic coerent reprezintă primul pas către
recâștigarea acestei suveranități – nu prin izolare, ci prin asumarea lucidă a
rolului de actor responsabil și vizionar într-o ordine mondială în schimbare.
IV. Direcții de acțiune și elemente ale
unui narativ strategic românesc
Un narativ strategic autentic nu se redactează în
laboratoare administrative, ci se construiește prin convergența între gândirea
strategică, voința politică și participarea responsabilă a societății. România
dispune de resurse semnificative – geografice, energetice, umane, culturale și
simbolice – însă acestea trebuie corelate într-un proiect coerent, capabil să
exprime cine suntem, ce vrem și încotro ne îndreptăm.
Dimensiunea politică și instituțională
Primul pas constă în clarificarea intereselor
fundamentale ale statului și în articularea unei doctrine strategice naționale,
care să depășească ciclurile electorale și fragmentarea decizională. Este
nevoie de un consens minimal între principalele forțe politice privind
direcțiile majore de dezvoltare, de la securitate și educație până la energie
și digitalizare. Un asemenea consens nu anulează pluralismul, ci îl transformă
într-o competiție constructivă în jurul unui proiect comun: România viitorului.
Dimensiunea economică și tehnologică
Economia românească trebuie să iasă din paradigma
dependenței de consum și să-și reconstruiască lanțurile de valoare proprii,
ancorate în industrii strategice și în inovare. Dezvoltarea infrastructurii, a
industriei de apărare, a producției energetice și a agriculturii durabile poate
deveni nucleul unui model economic suveran, bazat pe autonomie relativă și
interdependențe controlate. În secolul XXI, competitivitatea economică
echivalează cu securitatea națională.
Dimensiunea culturală și educațională
Fără o cultură strategică solidă, niciun stat nu își
poate proiecta coerența în timp. România are nevoie de o renaștere educațională
care să formeze generații capabile să gândească critic, să creeze și să
inoveze, nu doar să reproducă modele importate. Promovarea culturii, a limbii
române și a valorilor proprii în spațiul internațional trebuie privită ca
instrument de putere (soft power), nu ca domeniu secundar al politicii publice.
Dimensiunea diplomatică și de securitate
România trebuie să-și regăsească rolul de punte între
lumi – între Est și Vest, între Nord și Sud, între Europa și Orientul Mijlociu.
Diplomația românească are vocația echilibrului, dar are nevoie de curajul
clarității. În contextul multipolar actual, țara noastră poate deveni un vector
de stabilitate regională și un promotor al dialogului strategic, cu condiția
să-și formuleze obiective clare și să-și coordoneze instrumentele de influență.
Armata și serviciile de informații reprezintă piloni
ai securității naționale și ai credibilității externe[5]. România este deja un
furnizor activ de securitate în cadrul NATO și al parteneriatelor strategice,
însă acest statut trebuie consolidat prin investiții constante în capacitățile
de apărare, prin modernizarea industriei naționale și prin integrarea mai
eficientă a componentei informative în procesul decizional. Doar printr-o
sinergie reală între diplomație, apărare și intelligence, România își poate
consolida profilul de actor respectat și indispensabil în arhitectura de
securitate a Europei de Sud-Est.
Forța militară și cea diplomatică nu pot substitui
coeziunea internă – ele trebuie să se sprijine pe încrederea cetățenilor și pe
reziliența societății.
Dimensiunea societală și a încrederii publice
Niciun narativ strategic nu poate fi credibil dacă nu
este interiorizat de cetățeni. Restabilirea încrederii între stat și societate
reprezintă fundamentul oricărui proiect național durabil. România are nevoie de
un nou contract social, bazat pe respect reciproc, transparență și participare.
O societate care își înțelege direcția devine, în sine, o forță geopolitică.
În sinteză, un narativ strategic românesc trebuie să
îmbine luciditatea analitică cu inspirația morală, tradiția cu inovația,
apartenența cu autonomia. Nu este vorba de a reinventa o ideologie, ci de a
formula o viziune integratoare, prin care România să își regăsească locul
firesc într-o lume aflată în reechilibrare.
Această viziune poate fi definită prin conceptul de
„Renașterea Carpaților – Narativul Strategic al României”, care exprimă nu doar
redresarea unui stat, ci revitalizarea unui spațiu de civilizație.
„Renașterea Carpaților” simbolizează reconectarea
României la propriile sale surse de forță – geografică, spirituală și morală –
și reconstituirea coerenței interne ca fundament al proiecției externe.
Carpații devin, în această paradigmă, metafora coloanei vertebrale a națiunii,
locul unde identitatea se transformă în strategie, iar memoria în viziune.
Prin acest narativ, România nu se definește prin
raportare la alții, ci prin redescoperirea propriei vocații geopolitice: aceea
de centru de echilibru și de convergență în Europa Centrală și de Est, punte de
stabilitate între marile zone de influență care se întâlnesc la granițele sale.
„Renașterea Carpaților” este, în esență, proiectul
unei Românii conștiente, suverane și vizionare, capabile să transforme
experiența istoriei în strategie națională și poziția geografică în avantaj
geopolitic.
Numai printr-un asemenea narativ, România poate trece
de la simpla adaptare la autodefinire strategică, de la reacție la proiecție,
devenind nu doar un beneficiar al alianțelor sale, ci un contribuitor la
echilibrul regional și european.
„Renașterea Carpaților” exprimă redescoperirea
conștiinței strategice a României – transformarea identității și memoriei
naționale într-un proiect de viziune, acțiune și demnitate, prin care țara își
reafirmă vocația de centru de echilibru, stabilitate și convergență în Europa
Centrală și de Est.
Întrebarea crucială, retorică[6] de altfel, este:
clasa politică la putere dorește, poate și se va preocupa să promoveze un nou
narativ strategic pentru România?
Concluzie
La mai bine de un secol de la Marea Unire, România nu
mai este pusă – în primul rând- în fața unei confruntări teritoriale, ci a
uneia de viziune și coerență strategică. Dacă în 1918 prioritatea era
realizarea unității, astăzi provocarea este redefinirea sensului acestei
unități într-o lume fragmentată, dominată de competiția percepțiilor și de
lupta pentru controlul narativelor.
Istoria nu mai judecă doar curajul de a lupta, ci
înțelepciunea de a construi. România se află într-un moment de decizie între
perpetuarea inerțiilor și asumarea unui destin propriu. Într-o epocă în care
puterea se măsoară prin capacitatea de a modela sensul, o națiune care nu-și
formulează propria poveste riscă să devină o simplă notă de subsol în istoria
altora.
Narativul strategic românesc nu trebuie să fie un
exercițiu de imagine, ci un proiect de regenerare națională. El implică o
reașezare a priorităților, o reprofesionalizare a elitei, o recucerire a
încrederii între stat și cetățean și o redescoperire a misiunii României în
lume. Această misiune nu se reduce la supraviețuire, ci se extinde către
contribuția activă la echilibrul regional și la civilizația europeană.
Renașterea strategică a României presupune o alianță
între memorie și viziune. Memoria – pentru a înțelege de unde venim și ce
sacrificii ne-au adus până aici. Viziunea – pentru a ști încotro mergem și cum
putem transforma potențialul într-o realitate durabilă. Din această sinteză se
poate naște un nou tip de patriotism – lucid, creativ și responsabil –, capabil
să transforme valorile în politici și idealurile în proiecte.
În această ecuație a renașterii, Republica Moldova nu
este doar un subiect de politică externă, ci o parte vie a identității
naționale românești. Viitorul ei este legat organic de cel al României – nu
doar prin limbă, cultură și istorie, ci și prin destin geopolitic. Sprijinirea
parcursului european al Chișinăului, consolidarea legăturilor instituționale,
economice și culturale și continuarea construirii unei comunități strategice
româno-moldovene reprezintă nu o opțiune, ci o datorie istorică.
România se află, așadar, la o răscruce: fie rămâne
captivă într-un rol periferic, dependentă de deciziile altora, fie devine un
actor cu voce proprie, un stat care știe să gândească strategic și să acționeze
consecvent. Alegerea nu este doar a guvernelor, ci a întregii națiuni – a
fiecărei conștiințe care înțelege că viitorul nu se moștenește, ci se
construiește. Așadar, să nu ne uităm doar la clasa politică, ci să devenim
fiecare dintre noi, un cât mai activ contribuitor la construirea viitorului
României. Exemplele trecutului și realitatea prezentului ne obligă la aceasta.
La 107 ani de la edificarea statului național unitar,
România ar trebui să simtă ce este chemată de realitate să-și scrie un nou
capitol, printr-o unire a viziunilor, o reconectare spirituală și strategică
între toate teritoriile românești. Iar această conștiință reînnoită, capabilă
să transforme identitatea în proiect, patriotismul în strategie și memoria în
viziune, este adevărata renaștere a unei națiuni care trebuie să-și recapete
vocea și sensul într-o lume ce nu mai iartă tăcerea.
Aceasta este, în fond, „Renașterea Carpaților” –
momentul în care România își regăsește conștiința strategică și transformă
memoria în viziune, patriotismul în strategie și identitatea în proiect.
NOTĂ: Confirm că acest
articol a fost conceput, structurat și finalizat de autor. Instrumentele bazate
pe inteligență artificială (precum asistenții de redactare) au fost utilizate
exclusiv pentru activități de rutină — inclusiv schițare preliminară, rafinare
lingvistică și organizare a textului — fără a genera conținut original,
interpretări analitice, date sau referințe bibliografice. Toate informațiile
factuale, sursele și analizele au fost verificate și validate independent de
către autor. Responsabilitatea integrală pentru acuratețea, originalitatea și
integritatea versiunii finale revine în totalitate autorului.
[1] “Cei care nu iși cunosc istoria sunt condamnați să
o repete”, a spus George Santayana (în lucrarea The Life of Reason: The Phases
of Human Progress” -1905–1906); expresie citată și parafrazată de-a lungul
timpului de numeroși lideri, inclusiv Winston Churchill. Tocmai de aceea,
într-o perioadă în care guvernanții noștri actuali încearcă să minimalizeze tot
mai mult rolul și locul istoriei în procesul de învățământ, reamintesc pe
scurt: în timpul Primului Război Mondial (1916–1919), România a suferit pierderi
umane estimate la circa 800.000 de persoane, dintre care aproximativ 335.000 de
militari morți. Pagubele materiale au depășit 30 miliarde lei aur (10-11
miliarde dolari la cursul de azi), incluzând distrugerea infrastructurii
industriale, feroviare și agricole din teritoriile ocupate. Tezaurul României,
trimis la Moscova și care nu a fost niciodată returnat are o valoare estimată
la cursul de azi de circa 16 miliarde dolari (din care circa 12 miliarde dolari
valoarea a 93,4 tone aur). Cu toate
acestea, sacrificiul a făcut posibilă realizarea idealului Marii Uniri din
1918, prin care s-a desăvârșit statul național român. După 1918, două momente
esențiale au marcat istoria modernă a României: Al Doilea Război Mondial (în
care România a pierdut circa 800 de mii de oameni, militari și civili), plata
despăgubirilor de război către URSS obligată prin Tratatul de pace de la Paris
– 300 milioane de dolari, care a fost achitată până în 1952 – dar se estimează
ca au fost plătiți 2 miliarde de dolari. Distrugerile materiale sunt estimate
la circa 460-600 miliarde dolari – la cursul de azi. România a pierdut
teritoriile românești, Basarabia și Bucovina. Acesta a făcut ca la încheierea
războiului, România să se prăbușească în zona de influența a USSS de atunci (cu
acceptul, trebuie spus și reiterat – al celorlalți aliați ai Moscovei din
timpul războiului). Al doilea moment îl reprezintă evenimentele din decembrie
1989 – când pe fondul eliminării de la putere a lui Nicolae Ceaușescu și a
Partidului Comunist, s-a revenit la orientarea spre o societate democratică și
economie de piață. În cei circa 50 de ani de dictatură comunistă și-au mai
pierdut viața câteva sute de mii de români (numărul exact este greu
cuantificabil), mare parte a elitei intelectuale, oameni politici de valoare,
generali, care nu au putut supraviețui unui regim de teroare instituit în 41 de
penitenciare, 72 de lagăre de muncă forțate, 63 de centre de deportare și 10
azile psihiatrice cu caracter politic.
[2] În ultimii 35 de ani au fost făcute publice
diferite programe naționale, multe dintre ele cu intenția de a coagula întreaga
societate, însă doar Pactul de la Snagov
(21 iunie 1995) a reprezentat unicul acord politic național semnat de toate
partidele parlamentare din România, sub egida președintelui Ion Iliescu, prin
care s-a consfințit consensul privind obiectivul strategic al integrării
europene. Documentul — Declarația de la Snagov privind Strategia Națională de
Pregătire a Aderării la Uniunea Europeană. Acesta a constituit primul și singurul (deocamdată, sper) exemplu
post-1989 de unitate transpartinică în jurul unui proiect de interes național.
De ce clasa politică românească actuală nu ne demonstrează acum că este
capabilă de un nou consens?
[3] Din păcate tocmai în aceste domenii (economic,
energetic și informațional) România a cedat nepermis de mult controlul în
favoarea unor entități străine. România are o dependență sistemică de Uniunea
Europeană și SUA, cu o vulnerabilitate strategică în energie, tehnologie și
finanțe. În agricultură România nu suferă de lipsă de resurse, ci de lipsă de
control asupra propriului lanț alimentar — de la sămânță până la raft.
Singurele zone unde păstrează autonomie parțială:
resurse naturale (gaz, agricultură) și potențial logistic (Coridorul IV, Marea
Neagră).
[4] Conform datelor Eurostat (2025) și Institutului
Național de Statistică, populația României a scăzut de la 22,8 milioane
locuitori în 1990 la 18,9 milioane în 2025, ceea ce reprezintă o pierdere netă
de peste 4 milioane. Rata fertilității este de 1,6 copii/femeie, mult sub
pragul de înlocuire demografică (2,1), iar peste 22 % din populație are vârsta
de peste 65 de ani. Aproximativ 5 milioane de cetățeni români trăiesc și
lucrează în străinătate, în special în Italia, Spania, Germania și Marea Britanie,
majoritatea în vârstă activă. Estimările ONU (World Population Prospects,
revizia 2024) anticipează că, în lipsa unei inversări a tendinței, populația
României ar putea coborî sub 16 milioane până în 2050, cu efecte structurale
majore asupra pieței muncii, sustenabilității sociale și securității naționale.
[5] Subliniez că noua Strategie Națională de Apărare a
Țării 2025–2030 a fost prezentată public de președinte abia la 12 noiembrie,
aprobată în CSAT la 24 noiembrie și la 26 noiembrie în Parlament. Carta Albă a Apărării se află în fază de
actualizare la Guvern. Până la transpunerea lor în practică, România continuă
să opereze strategic pe baza documentelor elaborate pentru perioada 2020–2024,
deși mediul de securitate s-a modificat profund după 2022. În aceste condiții,
există un decalaj tot mai vizibil între planificarea declarativă și capacitatea
reală de implementare. În pofida creșterii bugetului apărării peste pragul de
2% din PIB, dependența tehnologică externă, vulnerabilitatea industriei
naționale de apărare și fragmentarea instituțională limitează autonomia
strategică a țării. România rămâne, prin urmare, un furnizor de securitate prin
participare, dar încă insuficient prin inițiativă proprie.
[6] Cele mai recente sondaje naționale indică un nivel
extrem de redus al încrederii publice în sistemul politic. În perspectivă
analitică, pe baza datelor INSCOP și IPSOS, se poate aprecia rezonabil că doar
aproximativ un sfert dintre români mai au încredere în instituțiile politice
centrale, iar încrederea în „clasa politică” ca ansamblu este probabil chiar
mai scăzută — în jurul a 15–20%. În paralel, între două treimi și 70% dintre
cetățeni consideră că România se îndreaptă într-o direcție greșită, potrivit
sondajelor INSCOP și CURS din toamna anului 2025. Aceste valori converg spre
imaginea unei crize prelungite de legitimitate democratică și funcționare
instituțională. Conform „Democracy Index 2024”, publicat de Economist
Intelligence Unit, România se situează pe locul 72 la nivel global, fiind
încadrată în categoria „regim hibrid” (singura din UE în această categorie).
Țara este precedată imediat de Republica Moldova (locul 71) și urmată de Papua
Noua Guinee (locul 73). Raportul marchează o deteriorare față de anul 2023,
când România se situa aproximativ pe locul 60. Trecerea în categoria
regimurilor hibride reflectă slăbirea funcționării guvernului, erodarea
culturii politice și un declin vizibil al libertăților civile.
Trimis de:
MD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu