ADEVĂRUL
DESPRE LEGIONARI
ION
COJA
8
septembrie 2025|
Un bun român, bun cunoscător al fenomenului românesc,
este interesat cu precădere de momentele de excelență ale neamului românesc. Nu
fac partizanat legionar stupid, de partid sau pe simpatii personale, moștenite
din familie sau pe altă cale, ci fac partizanat pur românesc „și punctum!”
atunci când afirm că nu cunosc în istoria neamului românesc o ispravă mai de
soi, mai deosebită, mai înălțătoare în absolut ca Mișcarea Legionară. Pe cei
scandalizați sau dezamăgiți de această afirmație îi compătimesc sincer și îi
sfătuiesc să-și reconsidere cu luciditate atitudinea față de legionari,
consultând atât argumentele care îi încriminează pe legionari, cât și cele
invocate în apărarea legionarilor. Altminteri riscăm sau suntem deja în
situația tristă de a nu percepe unul din fenomenele esențialmente definitorii
pentru justificarea existenței noastre ca neam. Când, la Judecata de Apoi, care
va fi o judecată și a popoarelor, a neamurilor, Dumnezeu ne va cere nouă,
românilor, să spunem cu ce folos am făcut umbră pământului, răspunsul nostru va
fi cu siguranță plăcut Domnului: la noi, Doamne, pe plaiuri românești şi din
inimi româneşti a început legionarismul…
A început zic, căci până atunci, până la Judecata cea
Mare, fenomenul legionar se va extinde mult în afara granițelor românești. Sunt
convins că legionarismul are o forță de contagiune care se va vădi limpede şi
spectaculos, la scară planetară, atunci când omenirea va lua cunoștință cu
adevărul despre legionari, despre ideile şi faptele legionarilor. Este forța de
contagiune pe care o are și Binele, nu numai Răul! Și nu m-aș mira ca vreodată,
cum le e obiceiul, unii să conteste paternitatea românească asupra
legionarismului. Îi vor găsi, probabil, rădăcini iudaice sau ungurești ori
rusești…
Avem datoria, ca români, să instaurăm o judecată
dreaptă asupra legionarilor, să eliminăm orice partizanat în aprecierea
fenomenului legionar și să nu ne sfiim să afirmăm adevărul, oricât de mult
acest adevăr ar contrazice tezele aflate în circulație. Pun la bătaie întreaga
mea credibilitate, ca persoană publică, pentru a-i asigura pe compatrioții mei
mai tineri că în mass media oficială circulă numai calomnii și neadevăruri,
veritabile minciuni, despre legionari… Destul cu atâta minciună, cu răul imens
pe care această minciună îl face Neamului nostru! E momentul să proclamăm ora
adevărului pentru legionari! Cu adevărul despre legionari putem şi trebuie să
mergem în lume cu capul sus! Nu cunosc motiv mai mare de mândrie pentru români!
Căci nu intră în discuție (numai) personalitatea
excepțională a lui Corneliu Zelea Codreanu. S-a spus că unul ca el se naște o
singură dată în istoria unui popor. În realitate, majoritatea popoarelor, în
istoria lor, nu au avut norocul sau tăria să nască asemenea om!… Cu toate
acestea eu nu pun accentul pe Căpitan, pe personailtatea sa fără pereche!
Ci extraordinar este faptul că un promotor, un profet
al unei doctrine morale și social-politice atât de spiritualizată, atât de
idealistă, de „visătoare”, cum a fost legionarismul, nu a proorocit în pustiu.
Nu apariția unui ins atât de excepțional cum a fost Corneliu Zelea Codreanu
este lucrul cel mai neașteptat, mai neobișnuit, ci teribil a fost succesul
mesajului său la un public atât de larg. Succes tradus prin adeziune totală.
Împinsă, am putea spune, până dincolo de sacrificiul suprem! Vechiul adagiu „nimeni
nu este profet în Țara lui” a primit o infirmare categorică în cazul
legionarilor. În ciuda mesajului său, atât de radical spiritual și de utopic,
care visa la transformarea interioară, la primenirea spirituală a Omului, a
Neamului, „romanian dream” formulat de Corneliu Zelea Codreanu a găsit o
audiență fără egal atât la nivelul cel mai popular, cât și printre elitele
intelectuale ale Țării.
Știu bine cât de gravă şi de riscantă este afirmația
pe care o fac, dar o fac din toată inima, bine edificat asupra subiectului și o
spun spre știința tuturor: de la Iisus Hristos nu a mai existat un mesaj
adresat percepției profunde a ființei umane, adresat disponibilități omului de
a se dedica „fără rest” Binelui, adresat capacității și disponibilității
ființei umane de a se desăvîrși, de a se depăși pe sine în planul existenței
morale, spirituale, civice, mesaj care să penetreze atât de repede și de adânc
în sufletul unui număr atât de mare aderenți: în zece ani (1927-1937), sute de
mii de oameni – peste un milion!, s-au alăturat Căpitanului, s-au alăturat unui
program politic de comportament creștin, cavaleresc, în toate împrejurările
vieții și cu precădere în postura de om politic, de om al cetății. Și acest
atașament năvalnic şi sincer s-a produs în condițiile unei prigoane împotriva
legionarilor fără precedent în istoria României şi nu numai. O prigoană din
partea guvernanţilor, a tuturor partidelor politice, a establishmentului
internaţional..
Cei ce îmbrăcau cămașa verde știau că îmbracă cămașa
morții, dar nu au ezitat să-l mărturisească pe Iisus și modelul legionar de
comportament civic. Cu precădere în epoca modernă, nu a mai existat personaj
politic purtător atât de limpede al mesajului cristic, care să adune în jurul
său atâtea valori umane și care să insufle camarazilor săi atâta încredere și
speranță în forțele Binelui din această lume.
Legionarii au făcut mai mult decât să-și dea viața
pentru crezul lor: legionarii și-au dedicat viața acestui crez. Au trăit zi de
zi gândind și făptuind în spirit legionar. Ca români, trebuie să consemnăm cu
satisfacție deplină faptul că, practic, nu a existat familie de români care să
nu aibă pe cineva, pe cel mai bun dintre ei, înscris în Mișcare și pătimind
apoi din greu pentru această dăruire de sine… Într-atât de mult se poate spune
că Mișcarea Legionară, mai mult decât orice altă idee politică, îi reprezintă
pe români. Parafrazându-l pe poet, „cine român zice, legionar zice!”…
Invoc în sensul celor de mai sus un „detaliu” uluitor:
la nunta sa, Corneliu Zelea Codreanu a avut 100.000 (o sută de mii) de
participanţi. Nu era un om bogat, nu deţinea nicio funcţie în stat, era doar un
student sărac, căruia însă i se dusesea vestea pentru ardoarea patriotismului
său, pentru curajul şi intransigenţa arătate faţă de adversarii Neamului, ai
Patriei. Alaiul de nuntă, plecat din Focşani spre Crângul din apropiere, a
măsurat zece kilometri. Amploarea efectiv naţională a acestui moment de solidarizare
a poporului român în jurul Căpitanului a speriat autorităţile în asemenea
măsură încât au confiscat filmul făcut la această nuntă şi l-au distrus,
inclusiv copiile filmului. Întreb: ce semnificaţie putem da acestor cifre:
100.000 de participanţi, din toată Ţara, pe care toţi locuitorii Focşanilor au
sărit să-i găzduiască, mândri că Corneliu Zelea Codreanu se căsătorea cu o fată
din urbea lor?… Nu cumva aceste cifre impun şi pentru Guiness Book, adică
pentru istoria planetei?! Dar mai ales ele trebuie să impună în sufletul
oricărui român! Ce s-a întâmplat atunci, ca şi alte isprăvi legionare, deci
româneşti, sunt momente unice în istoria planetei noastre!
Repet, la acea nuntă nimeni nu a venit din obligaţie
protocolară sau de alt soi. Ci numai din bucuria de a demonstra şi de a
constata că flacăra românismului curat, autentic, nu s-a stins, ci dimpotrivă,
arde mai vie ca oricând!
Legionarii au apărut în istorie (1) ca replică la
politicianismul vid de orice răspundere pentru soarta neamului, pentru destinul
individului cetățean într-o țară guvernată prin sperjur și crimă, prin minciună
și fărădelegi. (Nota bene: situaţia social-politică a României din vremea
apariţiei şi creşterii Mişcării Legionare semăna în datele ei esenţiale cu
situaţia dezastruoasă în care a ajuns azi România. De aceea sunt tot mai mulţi
românii care, pentru depăşirea impasului actual, se gândesc la soluţia legionară,
întemeiată pe dragostea de Neam şi de Dumnezeu, cultul muncii şi al
profesianismului, corectitudine în toate momentele existenţei tale, respectul
legii şi al valorilor umane, severitatea cea mai aspră faţă de trădătorii
Neamului.)
Legionarismul a apărut (2) şi ca reacție la
amenințarea bolșevică dinspre Uniunea Sovietică. Românii au fost primii din
Europa care au resimțit și înțeles pericolul comunist, reacţionând cu toată
vigoarea! Într-o epocă în care intelighenția europeană se lăsa păcălită sau
cumpărată de samsarii Internaționalei Comuniste, românii, prin Vasile Părvan,
Constantin Stere, Ionel Brătianu, Panait Istrati, Vasile Marin și alții, dar
mai ales prin Corneliu Codreanu, au cântărit cu luciditate și au diagnosticat
impecabil răul mortal pe care Lenin și tovarășii săi îl reprezentau pentru
Europa creștină. Legionarii au fost, pe plan politic european, prima mișcare
coerentă și eficient anti-bolșevică, primul partid cu program anti-comunist!
Lor, legionarilor, le datorăm conceptul antidot la
multe din primejdiile lumii de azi şi viitoare. Este vorba de proiectul
internaţionala naţionaliştilor! O internaţională care să-i solidarizeze pe
voitorii de bine de pe această planetă, în replică la binecunoscuta
internaţională comunistă, care azi, sub numele de globalizare sau de noua
ordine mondială păşeşte triumfală, călcând în picioare tot ce are fiinţa umană
mai sfînt: familie, Patrie, credinţă. Îndrăznesc să dau acest pronostic:
solidaritatea mondială a naţionaliştilor, a „rasiştilor” de toate rasele şi
etniile, este cea care ne va mântui de nebunia şi ticăloşia actualilor
guvernanţi regionali sau planetari, punând capăt degringoladei mondiale şi
dezmăţului general.
Legionarii nu au apărut sub influența unor ideologii
și partide politice din afara țării, cum susțin, fără probe, detractorii
legionarilor, invocându-i pe fasciștii italieni sau pe naziștii germani ca
modele copiate de legionari. Anumite asemănări în doctrină, inerente în viața
politică, nu au valoare probatorie, căci mult mai impozantă este dimensiunea
interioară, morală și religioasă, specifică legionarismului, dar care lipsește
cu desăvârșire și la fasciști, și la naziști. Or, această dimensiune spirituală
este esențială pentru legionari, deosebindu-i și de comuniștii atei cu care
unii au identificat oarecari asemănări! Deosebindu-i de toate partidele
politice cunoscute.
Caracterul spiritual al proiectului legionar este
prezent la tot pasul în opera legionară. Ca dovadă spectaculoasă şi
convingătoare pentru ochiul critic, chiar sceptic al unui tînăr de azi aleg un
detaliu: fiecare şedinţă de cuib legionar începea printr-un exerciţiu de
…tăcere. Da! Un exerciţiu de tăcere! Pe durata a 30 de minute se tăcea,
legionarii tăceau împreună, în comuniunea numai a gândurilor, a credinţei şi a
speranţelor negrăite, într-o rugăciune mută, ceea ce asigura un anumit nivel de
profunzime şi seriozitate pentru discuţiile ce urmau. Evident, e de domeniul
comicului grotesc să-ţi imginezi cum ar funcţiona această regulă la oricare din
partidele politice de azi…
Fiecare român stăpân pe propria sa putere de judecată
trebuie să se lepede de stereotipiile induse în mintea noastră de propaganda
anti-legionară, să examineze la sursă doctrina și făptuirea legionară în
întregul ei, să se străduiască să deosebească între sensul major, definitoriu,
al legionarismului, şi accidentele inerente. Într-o organizaţie cu peste un
milion de membri, era cu neputinţă să nu se strecoare intruşii neaveniţi, mulţi
dintre ei acţionând ca agenţi ai unor „instituţii” din Ţară sau străinătate
interesate să compromită şi să slăbească Mişcarea legionară. Asasinarea lui
Nicolae Iorga, bunăoară, se ştie azi cu certitudine că este opera unei
diversiuni criminale anti-legionare. Diversiune bine gândită, care a adus
legionarilor o grea lovitură de imagine, nici azi vindecată!
Tînărul cinstit şi de bună credinţă care vrea să afle
adevărul despre legionari mai trebuie să țină seama de un paradox: legionarii,
în ciuda faptului că au atras elitele epocii, un Nae Ionescu, un Mircea Eliade,
un Emil Cioran, un Constantin Noica, Sextil Puşcariu, Radu Gyr, nu au știut
niciodată să se apere de calomniile și acuzațiile ticăloase, cu rea credință
formulate, care s-au adunat noian pe capul lor. Încrezători până la habotnicie
(stupidă) în justiția divină, dar şi dintr-un soi de eleganţă care a fost în
istorie numai a lor, legionarii prea au lăsat „în plata Domnului” netrebnicia
împinsă până la crimă a propagandei anti-legionare. Este de datoria noastră, a
urmaşilor, îndeosebi a tinerilor istorici să se aplece ei cu obiectivitate și
speranţă asupra Mișcării Legionare și să dezvălue adevărul și numai adevărul
despre românii care au lansat „cel mai spiritualizat proiect politic din
secolul al XX-lea” – am citat din memorie aprecierea făcută de Goebbels în 1943
în fața delegației de ziariști de la Clubul Presei din Paris – informație
căpătată de la Alexandru Frâncu, martor al momentului.
Dar cel mai grozav este că prin faptele lor
legionarii, adică noi, românii, am dovedit că acel proiect, atât de utopic la
prima şi la a doua ori la a treia vedere, era realist și realizabil. Avem tot
dreptul, după cunoaşterea corectă a făptuirii legionare, să ne întrebăm la ce
standard ar fi urcat societatea românească, iar după modelul românesc însăşi
societatea omenească, dacă proiectului legionar nu i se opuneau cu îndârjire
criminală forțele disproporționat de mari ale unor entităţi publice sau secrete,
ori numai discrete, aflate sub obediența marii finanțe mondiale, a Răului?!
Aceste forţe care lucrează fără odihnă de cel puţin două sute de ani la cel mai
ticălos proiect din Istorie, au înţeles cel mai bine pericolul legionar, au
înţeles că legionarii aflaseră Leacul, soluţia problemelor pe care le ridică
existenţa acestor forţe al Răului! Demascate de Căpitan cu luciditate şi
înfruntate de un popor întreg, aceste forţe diavoleşti au reacţionat fără
scrupule, fără ruşine, fără niciun simţ al onoarei sau măcar al legitimităţii.
Atributul diavolesc li se potriveşte în sensul său cel
mai propriu. Prin minciună, prin crimă, prin diversiune şi calomnie, prin tot
ce putea convoca în sprijinul său netrebnicia umană, aceste făpturi infernale
au lovit în Mişcarea legionară, în oamenii şi ideile acesteia, în faptele
acestora, încercând să denatureze ori să ascundă adevărul despre legionari. În
ideal – căci există un ideal şi la acest nivel infim al umanităţii, ei au
încercat să facă uitată existenţa legionarilor, să şteargă din istorie şi din
memoria oamenilor, a poporului român, amintirea legionarilor.
Nevrednicii, nu au fost departe de reuşită! Dar încă o
dată s-a vădit că nu mor Făt Frumoşii atunci când vor estropiaţii istoriei! Iar
în momentul de faţă se poate spune că minciuna despre legionari, diabolica
făcătură prin care s-a încercat eliminarea lor din conştiinţa publică, a eşuat
glorios, şi timpul trece de acum în favoarea adevărului despre Mişcarea
legionară. Încă o dată Iisus iese biruitor, de data aceasta prin cei de dragul
cărora „poporul român a îmbrăcat pentru o zi cămaşa verde!” (Petre Ţuţea)
Invoc un singur argument pentru a-i pune pe gânduri pe
cei încă neclintiţi din convingerea lor că legionarii au fost niște criminali
odioşi: în România post-belică, în perioada cominternistă, 1945-64, majoritatea
deținuților politici au fost legionari. Zeci, poate sute de mii, au făcut în
medie 10-15 ani de pușcărie în condițiile cele mai inumane. A fi legionar te
expunea după 1945 tuturor pericolelor sociale și politice. Mulți au dedus din
acest regim de exterminare la care au fost supuși legionarii că ar fi vorba de
pedeapsa binemeritată pentru cei 120 de evrei ucişi de legionari în cadrul
„pogromului din ianuarie 1941”, pedeapsă pe care în mod logic o primeau
legionarii din partea unui regim politic controlat de evreii comuniști. Eu,
subsemnatul, am susținut în mai multe rânduri, cu argumente la care nici până
azi nu mi s-a răspuns și nimeni nu le-a infirmat, că „legionarii nu au ucis
nici un evreu”. Nu reiau aceste argumente şi nu cer nimănui să mă creadă pe
cuvînt, dar îi întreb pe sceptici cum comentează următoarea situație, de nimeni
tăgăduită: în ianuarie 1941, câteva sute de legionari, majoritatea lideri, în
frunte cu Horia Sima, comandantul Mișcării, s-au refugiat în Germania, pentru a
evita represaliile comandate de Ion Antonescu. În Germania legionarii au fost
internați în lagărele de concentrare de la Buchenwald, Dakhau, Rostock etc.,
alături de deținuții politici germani: comuniști, mai ales, majoritatea evrei.
După război, toți legionarii din aceste lagăre au fost
eliberați și și-au refăcut viața în Europa Occidentală, iar lor li s-au
alăturat alți legionari refugiați din Țară. Cei mai mulți dintre legionari au
ajuns la o situație socială și materială frumoasă, unii excelând de-a dreptul,
inclusiv în lumea academică. Deși în Occident s-a declanșat imediat după război
cunoscuta vânătoare de naziști, prin care evreii i-au căutat spre a-i pedepsi
pe toți cei care săvârșiseră crime împotriva evreilor în timpul războiului,
nimeni nu i-a acuzat pe legionari pentru cei 120 de evrei uciși, chipurile, în
ianuarie 1941, la București. Legionarii nu și-au schimbat numele, s-au afirmat
public prin nenumărate publicații anti-comuniste, au continuat să activeze
politic sub titulatura de Mișcare Legionară, cu sediul central în Spania,
cunoscut de toată lumea etc. Nu era nici o problemă pentru un Simon Wiesenthal
să-i găsească și să-i ia la întrebări pe legionari.
De ce nu au fost „deranjați” de nimeni legionarii
refugiați în Occident? Simplu de răspuns: pentru că serviciile de informații,
în frunte cu cele evreiești, știau bine că legionarii nu uciseseră nici un
evreu în ianuarie 1941. Dacă cineva i-ar fi acuzat și cercetat juridic pe
legionari pentru crimele petrecute în ianuarie 1941, cercetarea penală risca să
ducă la dezvăluirea faptului că „rebeliunea legionară” fusese de fapt o
diversiune menită să discrediteze Mișcarea Legionară și s-o scoată de la guvernarea
României. Risca să descopere că printre strategii şi organizatorii rebeliunii
legionare se aflau mulţi evrei comunişti. Așa se face că ancheta judiciară
asupra crimelor legionare din ianuarie 1941 nu a fost niciodată pornită, nici
în România, nici în Occident, deși evreii, perfect îndreptățiți să-i identifice
pe criminalii anti-semiți, aveau toate instrumentele juridice și politice
pentru a deschide și duce până la capăt o asemenea anchetă. Aveau instrumentele
necesare, dar nu aveau și interesul s-o facă… Nu aveau interesul să se
descopere cumva adevărul cel adevărat despre cei 120 de evrei pe care, în
ianuarie 1941, dacă chiar i-a ucis cineva, nu legionarii au fost aceia…
À bon entendeur, salut!
b. Predica de pe Munte a Căpitanului
– analiză de text –
Textul care ne interesează este al unei „circulări”
legionare, text rostit de Corneliu Zelea Codreanu în ziua de 24 octombrie 1937.
Data trebuie ţinută minte, căci este ziua în care gândirea românească a marcat
un record de altitudine, un record cel puţin naţional, dacă nu cumva mondial!…
Ca şi alte mari isprăvi ale spiritului românesc, nici aceasta nu a fost
preţuită la „justa ei valoare”. A fost trecută cu vederea într-un mod cu totul
…explicabil: evenimentul s-a produs cu ocazia inaugurării unui restaurant, a
unei cârciumi aşadar. Câte vorbe mari nu se spun într-o cârciumă?! O cârciumă
românească! Risipa la români de inteligenţă şi har prilejuită de deşertarea
paharelor este cotidiană şi nu este egalată de nicio sesiune academică!… De
data aceasta ne aflăm însă în lumea legionară, lume în care deşertatul
paharelor se făcea cu o cumpătare oareşicât ne-românească. Drept care mă văd
obligat să schimb tonul şi să îndepărtez de la mine ispita frivolă a invocării
lui Bachus. Ci despre altceva este vorba, despre inaugurarea la Predeal a unei
pensiuni, a unei cabane, pusă la dispoziţia montagnarzilor. Predealul
interbelic arăta mult diferit de cel cunoscut azi. Nu era o aglomerare haotică
de vile imense şi discoteci zgomotoase. Ici colo câte o cabană, peisajul era
încă funcţional, dându-ţi de veste cât de sus te aflai, la cumpăna dintre două
urcuşuri, astfel că de oriunde veneai, ajuns pre deal, simţeai nevoia să-ţi
tragi oleacă sufletul. Pentru aşa ceva fusese gândit şi popasul legionar,
pensiunea la care drumeţul putea să tragă cu tot dragul.
Căpitanul a avut o relaţie specială cu muntele, iar de
aici, foarte probabil, o anumită comuniune sufletească mai aparte cu cei care
urcă spre vîrful muntelui ca pe un drum iniţiatic, accesibil numai celor care
îi simt nevoia. La cabană se putea ajunge după ore de urcuş pe jos, fără altă
răsplată sau chemare decât a priveliştii măreţe şi a primenirii sufleteşti.
Cititorul acestor rânduri trebuie să reconstituie decorul alpin de odinioară,
azi înecat în emisii de eşapament şi de manele, pentru a înţelege şi trăi
cuvîntul rostit de Căpitan. Îl transcriu întocmai, cu titlul pe care îl poartă
în publicaţiile legionare:
Predeal, 24 Octombrie 1937
LA INAUGURAREA PENSIUNEI LEGIONARE DIN PREDEAL
Camarazi şi prieteni ai mişcării noastre.
Am deschis acest restaurant la Predeal pentru ca
tinerii din Mişcarea Legionară să aibă în a lor stăpânire un picior de pod la
cel mai bun aer al României.
Vor şti deci că ceea ce mai înainte pentru ei era o
imposibilitate, de azi nu mai este. Vor putea urca aici şi sta cu un preţ redus
sau în schimbul serviciilor pe care le vor face.
Îşi vor reface sănătatea sau îşi vor dubla puterile,
pentru ca să le pună pe toate în serviciul patriei şi al biruinţei legionare.
Aceste capete de pod se întreţin întotdeauna cu jertfe
materiale, de organizaţii, guverne, sau state. Dacă noi însă prin comerţ vom
putea realiza şi un cât de mic beneficiu, întreprinderea noastră de astăzi îşi
va fi atins şi chiar întrecut scopul propus.
Camarazi şi prieteni.
În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel,
aceleaşi feluri de mâncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum şi un
maximum fixat de noi cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai
mult, după cum sunt retribuiţi, după greutăţile familiare etc.
Dacă unul va zice: Eu n’am nici un ban – nu va plăti
nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, ne vom interesa de ce
n’are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă.
Cine va judeca cât trebuie să plătească un client? El
singur, clientul. Atât am judecat că pot, atât cred eu că e drept să plătesc.
Judecata lui este fără apel.
Iubiţi camarazi,
Un principiu al Justiţiei spune:
„Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”.
Răspund: Principiul înjoseşte omenirea, pentru că îl
consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e omul. Dar eu nu vorbesc de cum este
omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într’o omenire înălţată, omul nu numai
că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece
singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecărui ceea ce este al său,
adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine
însuşi.
La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept şi e
bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu acestea zise,
Restaurantul de la Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi aici, săraci sau
bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă.
La ceea ce avem şi cât avem.
C. Z. C.
Un text extraordinar, faţă de care exegeţii şi
partizanii
legionarilor s-au arătat la fel de nereceptivi ca şi
adversarii. Puţine sunt documentele legionare care vin atât de convingător în
sprijinul cunoscutului text al lui Mircea Eliade privitor la profunda revoluţie
spirituală pe care a iniţiat-o şi a dus-o până nesperat de departe Corneliu
Zelea Codreanu şi camarazii săi. Textul nu-şi propune să fie doctrinar şi de
aceea, probabil, a fost trecut cu vederea chiar şi de legionarii preocupaţi să
fixeze, pentru posteritate, reperele şi “cotele” moştenirii legionare.
„În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel,
acelaşi
fel de mâncare, dar veţi plăti după puteri “. . .
Sublinierea îi aparţine autorului, celui care semnează la finele textului:
C.Z.C., ceea ce dovedeşte că era perfect conştient de însemnătatea precizării,
a regulii pe care o instituia. Cred că rar mai apar alte cuvinte ale
Căpitanului subliniate, în celelalte circulare.
Valoarea acestui text, a cuvintelor subliniate,
rezultă din
realitatea, din faptele petrecute întocmai, pe care le
consemnează ca atare. În texte doctrinare, utopice, când până deunăzi ne jucam
imaginând societatea perfectă, se ajunsese la formula de maximă moralitate: “de
la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, a cărei realizare o
vedeam, cu totul iluzoriu, într-un viitor îndepărtat şi nesigur.
Iată însă că în toamna lui 1937 această utopie
devenise fapt împlinit, la Predeal, la pensiunea legionară deschisă nu de nişte
bogătaşi filantropi, ci de membrii celui mai sărac partid din România. „Veţi
plăti fiecare după puteri !” Chiar şi cel care nu are cu ce plăti va fi omenit,
îngăduindu-i-se să mănânce alături de ceilalţi. Şi asta „pentru că nu e drept
ca cineva să moară de foame”. Iar cine are cu ce plăti va plăti cât crede el că
merită să plătească ! „Judecata lui este fără apel”.
Cer îngăduinţa onor cititorilor acestor rânduri,
îndemnându-i acum, lăsând o clipă textul din mână, să mediteze asupra a ceea ce
se petrecea la pensiunea legionară din Predeal . . . Acest răgaz, pentru
adunarea gândurilor, îl oferă şi Căpitanul cititorilor săi, cititori ai
circularei. În acest punct el face o pauză, marcată prin adresarea directă din
mijlocul textului : Iubiţi camarazi. . . După care urmează un moment de culme
al gândirii legionare : contestaţia adusă unui bine cunoscut principiu de drept
roman, unanim acceptat de toată planeta, de toată suflarea omenească şi
niciodată pus în discuţie : Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză.
Răspunsul, tună vocea Căpitanului : Principiul acesta
înjoseşte omenirea ! Este un principiu care se naşte dintr-o părere foarte
proastă despre om, din prezumţia de vinovăţie: omul este laş şi hrăpăreţ! Numai
neîncrederea în om poate întemeia acest principiu. Principiu valabil numai în
măsura în care omul este prin natura sa sperjur, mincinos, vicios, egoist,
dispus la impostură şi hoţie, poate chiar şi la crimă dacă ar avea garanţia că
nu va putea fi dovedit ca hoţ sau criminal ori impostor !
Parcă niciodată nu a fost Căpitanul atât de profetic,
rostindu-se în cel mai pur elan cristic : “eu nu vorbesc de cum este omul, ci
de cum poate şi trebuie să fie!”. Şi iată viziunea la care se ridică Codrenu,
nu în singurătatea unei meditaţii, ci în banalul discurs inaugural al unei
„unităţi comerciale” : „Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar
trebuie să fie propriul judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă
curajul şi loialitatea de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept
şi sever cu sine însuşi”.
Să negi valabilitatea vestitelor principii de drept
roman este un semn că legionarii, prin ceea ce şi-au propus, dar şi prin ceea
ce au reuşit să facă, au revoluţionat gândirea socială, conştiinţa umană.
Revoluţia naţională, pe care, în acel veac al 20-lea, numai legionarii au
conceput-o în spirit, în inimile lor, ale oamenilor, a fost reală, petrecută,
întâmplată. Repet : titlul de mare glorie românească nu este atât faptul că
legionarii au fost români şi au imaginat şi realizat revoluţia legionară fără
inspiraţie sau susţinere din străinătate, cât mai ales împrejurarea că aceşti
vizionari idealişti au găsit înţelegerea şi adeziunea a câtorva milioane de
români, a poporului român este cu totul extraordinar şi de a se mândri tot
românul în veacul veacurilor!
Oriunde în lume să se fi născut, Căpitanul nu ar fi
fost urmat de atâta lume, lume de cea mai bună calitate! Revoluţia legionară se
poate spune că a reuşit peste aşteptări! Ţara toată l-a urmat pe Căpitan, i-a
dat crezare şi ascultare! Asasinarea Căpitanului şi a căpeteniilor legionare nu
înseamnă eşecul legionarismului! E ca şi cum un chirurg efectuează o operaţie
dificilă, pacientul rezistă operaţiei, se simte bine, pleacă acasă pe
picioarele sale, dar este călcat pe trecerea de pietoni de un şofer beat şi
iresponsabil. Faptul că pacientul a murit şi n-a mai ajuns acasă nu înseamnă că
operaţia nu a reuşit! . . .
În 1937 Ţara a votat, practic, cu legionarii,
consemnând astfel biruinţa legionară! Faptul că regele poltron şi criminal a
anulat alegerile nu înseamnă nimic în absolut, în ordinea morală a lumii,
dinaintea lui Dumnezeu. Da, pe plan istoric, al mizeriei trăite, instaurând
regele dictatura, unii ar putea spune că legionarii au pierdut, iar meciul
politic a fost câştigat de Carol al II-lea.
În numai 10 ani, cei cinci întemeietori ai Legiunii
Arhanghelul Mihail se făcuseră un milion de români gata să jertfească pentru
Iisus şi Neam! Pentru tot ce are omul mai bun, mai frumos şi mai drept!…
Cu alte cuvinte, poporul român a fost în stare să vadă
ceea ce era de văzut şi să priceapă ceea ce era de priceput, în ceasul cel mai
înalt al istoriei sale, al celei mai teribile încercări. Poporul român a fost
demn de propriii săi copii, a fost la înălţimea norocului pe care Dumnezeu i
l-a dat ca din sămânţa sa să răsară oameni ca Moţa şi Marin, Nae Ionescu şi
Mircea Eliade, Ţuţea şi Ghinea, Gyr şi Noica, infirmând vechiul şi tristul
adevăr că nimeni nu e profet în ţara lui. Corneliu Zelea Codreanu a fost
recunoscut de români ca profet şi ca purtător al Cuvîntului întemeietor, al
Logosului. Şi românii l-au urmat şi s-au jertfit alături de Căpitan şi întru
Căpitan.
Principiul sub a cărui tutelă Căpitanul inaugurează
comerţul legionar ne obligă să facem şi alte conexiuni, deloc forţate.
Principiul afirmat de Corneliu Zelea Codreanu aminteşte, repet, de predica de
pe Munte, de care se apropie mai mult decât orice alt text rostit în limba
română. M-aş bucura să fiu contrazis cu îndreptăţire şi să mi se arate alte
texte…
În mod sigur principiul enunţat la Predeal se
înrudeşte cu unul dintre cele mai importante precepte pitagoreice: „Faptele de
care te-ai putea ruşina să nu le săvârşeşti nici în prezenţa altora, nici când
eşti singur şi nimeni nu te vede. Şi, mai presus de orice, respectă-te pe tine
însuţi!” (s.n.) Citise oare Căpitanul Versurile de aur pitagoreice? Sau pe alţi
autori antici sau moderni care au glosat pe marginea celebrului text? Ori se
exprima aşa sub imperiul unei moşteniri spirituale pe care mentalul popular
românesc, ca descendent al celui arian, a dus-o mai departe, mai sus, atunci
când a imaginat ciudata reacţie de solidaritate umană tipic românească: să-ţi
fie ruşine de ruşinea altuia… Mai curând am vedea în comportamentul „cristic”
al Căpitanului împlinirea unui model moral românesc curent întruchipat de Făt
Frumos… Nu erudiţia îl duce pe C.Z.C. la aceste performanţe sufleteşti(sic!),
ci capacitatea sa de a fi „suflet din sufletul Neamului” său.
Să apelăm, concluziv, şi la comentariul din
introducerea la tratatul de etică al gânditorului stoic Hierocles, trăitor pe
vremea împăratului Hadrian, potrivit căruia respectul faţă de tine însuţi este
„singura raţiune care ne poate depărta de faptele urîte, de rău”. Şi continuă:
„Dacă înveţi să te respecţi pe tine însuţi, tu vei avea mereu alături de tine
un paznic intim şi prietenos de care te vei feri şi pe care nu-l vei putea
evita.(…) Fii, aşadar, pentru tine însuţi paznicul cel mai intim şi, cu ochii mereu
la acest paznic credincios, vei începe să te depărtezi de rău. Respectul faţă
de tine însuţi te va depărta de tot ce este ruşinos şi nedemn pentru o fiinţă
care gândeşte”…
Ion Coja
Buriaş, 21-22 iunie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu