luni, 11 decembrie 2017

Fericire atinsă…







Fericire atinsă…

~o~

Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieții,
la chemarea umbrelor adormite,
poemele scrijelite pe trupul ei
încremenesc timpul.

Un vis inspirat din repetare, fragmente de inserții,
gesturi pictate
în aerul care vibrează,
o mână cuprinde pe alta,
un vis în care te pierzi, renăscandu-te.
Un strigăt de disperare.
Aștepți clipa în care îngerii îți vor vorbi.

Dincolo de ape, în tărâmul în care limitele dispar,
suntem călători prin contururi de vis,
prin contururi de realitate.

Cuvintele solare, proaspete, exuberanțe,
nedespărțite de trup, frenetice,
își poartă aroma trupului.
Din miezul lor fierbinte freamată,
de sub ruinile gândului țâșnesc,
își întâlnesc dublura,
cetăți de vis scot la lumină.
Totul este viu, strălucitor, palpabil, carnal.

Nu știi cum și nu știi când
o poartă de lumină ti s-a deschis în suflet,
lăsându-te să vezi
ceva ce nu mai credeai că există.

Zâmbea și te-a atins cu o curiozitate atât de dulce
s-a uitat la tine a mirare, dar și a bucurie
că te-a văzut și te simțea.
Când te-a atins,
o conexiune ai simțit,
ca o comuniune de nedesprins,
de parcă erați legați și născuți odată.

Între două puncte se ascunde totul.
Un nume de alint din lumină, două diamante negre
responsabile cu cea mai luminoasă invitație
- de a păși pe o cale nicicând găsită,
cuvinte ce-ți exprimă sufletul, așa cum este dat,
un zâmbet și un râs despre care
nu știai că
mai poate exista în lumea
de care tocmai ai hotărât să te despărți.

Când nu mai credeai că există
cineva care să poarte veșmântul croit de visul tău,
ai luat o decizie - să nu mai cauți
și să pleci încet-încet,
dar, uite, dintr-odată, o vezi înveșmântată cu el
și-i vine perfect!

Nu ți s-a mai întâmplat
și încă stai și te freci la ochii sufletului și-ai inimii,
întrebându-te de-i adevărat
și nu o nălucire sau o încercare.
Îți acordezi simțurile
la trăirile și vibrațiile trimise,
atât de dramatic simțite uneori,
o recunoști pe cea pe care-ai căutat-o o viață,
și te  întrebi mereu: De ce? Și-abia acum?

Da, o iubești... așa, cu toți fiorii de iubire neîncrezătoare, câteodată,
și-ți trece teama când este lângă tine, cu tine,
și-i vezi zâmbetul și ochii strălucind
mai mult decât orice poate fi pus în comparație,
și râsul de copil fără de prihană...
și nu te  mai saturi,
și visezi din nou anesteziat
de aroma opiului iubirii ce i-o porți,
și-i mulțumești,
și nu mai poți să-ți dorești altceva
decât veșnicia iubirii.

Fericire atinsă cu vârful degetelor...

~*~

IRINA LUCIA MIHALCA
23.06.2017











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu