Teribilism
„second hand”
Grid
Modorcea, Dr. în arte
29
Octombrie 2023
Majoritatea pieselor expuse în expoziția „Freak Show”
de la Galeria Kulterra, au ca subtitlu expresia populară „second hand”.
Artistul care expune, Cristian Moldovan, este un om cultivat, a terminat
pedagogia artei la Universitatea Națională de Arte și știe ce face și spune. E
corect, nu minte privitorul, fiindcă piesele sale sunt confecționate din
rebuturi, din jucării de „mâna a doua” față de originale, cele mai multe fiind
producții americane, cum este personajul laitmotiv Vader, creat de George Lucas
în „Star Wars”, dar Cristian îi dă o nouă viață, îl confecționează din tot
felul de piese second hand, adunate din ceea ce lumea aruncă. El merge pe
urmele marelui artist mexican Gabriel Orozco, căruia i-am văzut o expoziție la
„Guggenheim Museum”, din lucrări create din nimicuri, de pildă, se duce pe
țărmul oceanului și adună resturi de la navele naufragiate, apoi, cu ele, le
combină și le dă o nouă viață, artistică.
În America, arta second hand sau arta kitsch este
dominantă și spectacolele freak (trăsnite, năstrușnice sau ciudate) sunt la ele acasă. Ba există și un târg de artă
care le patronează. Se numește „Outsider Art Fair”, și are loc în fiecare an în
zona Chelsea a New York-ului. Și mari artiști ca Claes Oldenburg sau Jim Dine
au trecut pe acolo. La acest târg, triumfă artistul neînregimentat, liber,
neconstrâns de nici o regulă, care face o artă trăsnită, plină de fantezie, cum
n-ai să găsești în galeriile faimoase de pe 57 St. Tendința kitsch a artei
americane a devenit deja o realitate. Sursa ei este pot-art, patronată de
liderul ei, Andy Warhol.
Trebuie să precizez că ceea ce la noi termenul kitsch
are o conotație negativă, când zici artă kitsch este ceva depreciativ, e cotat
la nivelul cel mai de jos al artei, la americani este un curent artistic
temeinic, o realitate expresă și foarte convingătoare. De ce? Fiindcă kitsch-ul
se apropie de natura ludică a artei, de ceea ce este esența ei, care este
jocul. Și el poate fi creat de toată lumea. Viitorul este al artei kitsch,
fiindcă toată lumea poate face o asemenea artă. Iar suprema confirmare a acestei
realități este, Museum of Arts and Design (M.A.D.), care adună numai opere
kitsch, perisabile, care nu au loc în marile muzee, ca M.E.T. sau M.o.M.A.
Numai în Manhattan sunt 50 de mii de artiști plastici și pentru fiecare om care
mâzgălește o hârtie există o galerie care să o expună. Din 3 milioane de
oameni, cât are această insulă newyorkeză, 1, 5 milioane fac artă și cealaltă
jumătate o admiră. De aceea se și spune că Manhattan este este Planeta, nu
America.
Multe piese expuse de Cristian Moldovan au acestă
precizare „second hand toys”, fiindcă ele sunt confecționate din jucării la
mâna a doua. Jucăria a devenit regele plăcerii și al bucuriei. Jocurile pe
computer (video games) cu super eroi sunt practica de zi cu zi a copiilor. Și
Cristian se folosește de jucării second hand, adică de jucării reciclate, de
jucării aruncate prin tomberoane, realizate din fel de fel de materiale, din metal, plastic, cauciuc,
sticlă, ceramică, plută, capace, stickere, reprezentând tot felul de personaje
cunoscute, foarte populare, inspirate în special din cinematografie, îndeosebi
din seriale S.F. Personajele sunt expresia unei atitudini. Toate au figuri de
războinici. Cu cine se luptă ei sau sunt gata să se lupte? Cu strâmbătatea
lumii. Pentru o piesă, cum e simbolicul „I’m the Goat”, aflat în central sălii
mari a galeriei, artistul se folosește de toate aceste sute de jucării pentru a
crea personaje care au o altă semnificație decât jucăriile din care sunt
alcătuite. Era de așteptat ca alături să fie și „Scapegoat”, adică Țapul
Ispășitor, care mereu este căutat când nu se găsește o soluție de ieșire din
criză sau se petrece o boroboață politică!
Un personaj războinic este alcătuit din circa 200 de
jucării, de piese mici, care sunt lipite cu migală, pe o formă spațială, având
dimensiuni în jur de 17x13x28 cm, inspirată inițial din forma numită piggy bank
(pușculiță). E o muncă de ceasornicar ce a făcut aici Cristian Moldovan. Iar
acestui efort sisific, el îi adaugă umor, așa cum o arată și titlurile
lucrărilor, multe având ancorări în realitatea imediată, deși ni se anunță
sfârșitul lumii, ca în piesa „Last fight before the end of the world”. Cristian
are o plăcerea nativă de a se juca, un entuziasm de a face freak-uri, trăsnăi
ingenioase, precum un „Bookmobil”, o replică, desigur, la Papamobil. Sau o
replică la Cărturești cu „Books, Music&Tea”. I-am găsit pe Internet și o
linogravură numită „Flămânzilă”. Care rimează cu Fastman.
Într-adevăr, îl văd un ilustrator ideal al
povestirilor fantastice ale lui Ion Creangă. El lansează niște personaje
combinate, ca Reptilla, un crocodil buclucaș, sau auzi țipătul unei personaj
care strigă: I am screamer! (Eu țip!) Aș mai cita, dar expoziția nu are nici
catalog, nici pliant, nici măcar o listă cu titlul lucrărilor. Dacă cronica mea
stârnește interesul unui colecționar din Cluj, să spunem, el nu găsește
imaginea lucrărilor nicăieri – nici pe internet, nici adresa artistului! Asta
dovedește ce „slăbiciune” are artistul român pentru critică. La noi, Spiritul
critic nu există. O țară fără spirit critic orbecăiește, este moartă. Numai
Spiritul Critic îi dă orientare, deschide porțile orizontului. Artiștii nu sunt
conștienți că locul lor în istorie este fixat de critici. De aceea mă simt bine
în America, fiindcă acolo criticul este rege, este respectat, fiindcă i se
cunoaște rolul în istoria artei. La noi nu există nici critici, fiindcă nici
artiștii, nici galeriile nu-i încurajează, dimpotrivă. E de înțeles, fiindcă
aici bătălia este pentru supraviețuire. Există artiști care nu au bani să-și
cumpere culori, rame sau pânză. Rar găsești o galerie în care artistul care
expune are și un catalog. Să-l scuzăm pe Moldovan care este la prima lui
expoziție solo, sunt sigur că, așa cum l-am văzut muncind la aranjarea
expoziției, a doua sa expoziție va câștiga enorm, pe toate fronturile.
Oricum, expoziția lui de la „Kulterra Gallery” este
unică în România. Vizitatorii obișnuiți nu au mai văzut așa ceva. Încă o dată se verifică faptul că România
este plină de talente, care, din păcate, ca să fie în rând cu lumea, imită în
draci arta și experiențele occidentale sau americane. Pentru mine însă, care am
văzut Outsider Art încă din anii 2000, nu este o noutate.
Noutate ar fi fost dacă în loc de Darth Vader am fi
avut Harap Alb. Dacă intram în expoziție și mă priveau din toate părțile
personaje pozitive care aveau titlurile Zamolxis, Bendis, Deceneu, Dochia sau
Decebal. Ba undeva, când am văzut o imitație după Godzila, am zis aici era
minunat să văd lupta lui Iovan Iorgovan cu fiorosul balaur cu șapte capete,
care a răpit-o pe Ana Ghirdănel, fecioara Cernei.
Deocamdată, acesta este un vis. Această boală a
artiștilor români de a imita ceea ce văd în expozițiile americane, să fie la
modă? În cap cu Adrian Ghenie, pe care l-am susținut la Pace Gallery, dar care
a considerat că nu are succes decât repictând în chip „freak” autoportretele
lui Van Gogh sau împroșcându-l pe Hitler cu frișcă. El și-a făcut vad
imitându-i pe Francis Bacon și Georg Baselitz, care pictează oameni răsturnați,
cu capul în jos. Nu are nimic românesc.
Numai Brâncuși a reușit să impună în lumea plasticii
mondiale modele românești. „Pasărea Măiastră” a cucerit lumea. Și ce lucrare a
lui nu este reper universal? Și numai din prietenia sa cu Matisse s-au născut
faimoasele „blouse roumaine”. După el, e un hiatus total. Nimeni nu mai impune
ceva național, deși sursele românești sunt nesecate. A demonstrat-o și Gopo, cu
Omulețul său planetar, cu care a obținut Palme d’Or la Cannes, a demonstrat-o
și Gheorghe Zamfir, cucerind cu muzica populară românească zeci de discuri de
aur și platină. A demonstrat-o mai recent și trupa Indiggo Twins, care a luat
un premiu Grammy, uluind piața americană cu o piesă inspirată de dansul „Fetele
de la Căpâlna”, după care au urmat hit-uri în stil Belly Dance, dar cu ritmuri
de Ciuleandra, Călușarii sau Învârtita. Nu poți concura cu ceea ce fac negri,
de pildă, dar românii au alte surse, originale, unice, pe care ar trebui să le
valorifice și să le impună. Sergiu Nicolaescu l-a impus pe „Mihai Viteazul”,
cotat de IMDb ca al treilea film istoric din lume, care se studiază la școlile
de film americane. Și nu spun la ce nivel l-ar fi putut aduce Geo Saizescu pe
Păcală, un super erou fără de asemănare.
Dacă expoziția lui Cristian Moldovan are în
exclusivitate titluri eglezești, aș dori să văd în America o expoziție a lui în
care titlurile lucrărilor să fie românești. Și noi avem modele de super eroi,
dar nu știm să le fructificăm. Și calea cea mai directă este arta plastică. Ea
este Imagine, la care se adaugă Cuvântul, fiindcă o lucrare nu e terminată dacă
nu are titlu, chiar și când se scrie „fără titlu”, cum a făcut-o primul
Kandinski. Să punem în fața lumii oglinda super eroilor de acasă, să nu-i mai imităm
noi pe occidentali, ci să ne imite ei pe noi. Așa cum se întâmplă în cazul lui
Brâncuși, după cum mi-au mărturisit mari artiști plastici, precum Santiago
Calatrava și Jaume Plensa, care l-au avut model în creația lor pe artistul
român.
Operele lui Brâncuși au devenit atât de penetrante
încât i-au obligat pe iubitorii lor să învețe limba română.
Aranjament grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu