„Fulguraţii tihnite” de Vasilica Grigoraș (cronică de carte)
Experiment
liric
„Fulguraţii tihnite”, publicată recent la editura Pim, Iași, cu o prefață semnată de
Florin Grigoriu și coperta creată de Luminița Ludmila Zuran este a
douăsprezecea carte de versuri semnată de Vasilica Grigoraș.
Titlul volumului, pare la prima vedere un
paradox, dar cum poeta excelează în lirica niponă, unde paradoxul este
instrumentul redutabil al haiku-ului, mi-am explicat că fulgurațiile sunt erupțiile
care vin din mintea vulcanică a poetei, iar inima ei încărcată de sentimente
pozitive, le percepe cu calm și acceptare și le tihnește.
După prima lectură, m-am gândit că acest
volum este un experiment liric, mai ales prin forma de prezentare a poemelor,
absolut toate având aceeași structură: patru strofe, fiecare strofă de câte
cinci versuri. Altfel spus, fiecare poezie încorporează patru poeme Gogyohka.
Dorința de originalitate este evidență și în
crearea figurilor de stil, unele trecute de autoare prin filtrul armonios al
sentimentelor și inspirației. Altele, curajos construite, mi-au dat impresia că
au fost create de autoare cu intenția de a epata, „potrivind” cuvinte care,
semantic, par să se respingă. Dar această ultimă afirmație nu trebuie receptată
ca ceva negativ. Recitind cartea „99 Ways into New Zealand Poetry”,
Random House/Vintage, Auckland, New Zealand, 2010, scrisă de Harry Ricketts în
colaborare cu Paula Green, ideea importanței diversității și a valorii literare
pe care o pot avea diferitele voci a ieșit și mai mult la suprafață.
Pentru poetă,
inspirația este pretutindeni, în jurul nostru, dacă avem sufletul și mintea deschise
să-i vedem ferestrele iluminate de noi idei și perspective când: „Literele
învârtejite/ asemenea păsărilor cântătoare/ se-nșiră pe brâul cuvintelor/
depunând ouă/ în cuiburile unor noi poeme.” (Cuiburi de poeme)
Câteva exemple din tematica extrem de variată a
poeziilor acestui volum sunt: provocările lumii în care trăim, bucuria vieții,
căutările și regăsirea de sine, reflecții asupra existenței și a lecțiilor
primite, nostalgia trecerii noastre prin această călătorie
pământească, natura cu anotimpurile ei, actul creației, credința și
dragostea pentru Dumnezeu, elogiu adus mamei, bunicii, copilăriei și vieții în
general.
În universul poetic al Vasilicăi Grigoraș,
natura are puteri miraculoase, doar viziunea ei poate potoli arderea unui „dor
năpraznic” care „îneacă pentru
totdeauna/ plânsul în surdină/ eliberându-și lutul firii de durere.” (Nu,
plânsului în surdină). Dragostea și natura par să aibă o relație intrinsecă: „Pe cerul senin/ al rostirii emoției/ uneori se ciocnesc nori trecători/
însă textura iubirii-i/ tot mai trainică.” (Trăinicia alintului). La depăşirea stării de melancolie contribuie atât natura, jucăuşul „coltuc de lună”,
cât şi voința de
înălţare a poetei „îmi rostuiesc abil cugetul/ și m-avânt
într-un zbor vivace.” (Rostuirea cugetului)
Puterea magică a iubirii inspiră şi stimulează creația : „Cu un singur
declic/ palpitațiile iubirii/ împrospătează muza/ unui poem înfloritor/ cu
însemn de neuitare.” (Fiorii unui poem)
Acceptând cu seninătate că
în cursul vieții pot fi și inerente dezamăgiri și privaţiuni în dragoste, poeta
afirmă „râvnesc la o viață-n iubire.” (Râvna iubirii)
Florin Grigoriu, autorul prefeței „Povățuire
de cetire”, propune: „Fie ca iubirea cuprinsă în această carte să învingă
vremurile, iar dragostea noastră, față de ființele cerești, invizibile și
vizibile, printre care și porumbeii, dar și de cele pământene, tot vizibile și
invizibile, să învingă.”
Natura și credința sunt aliații care ajută poeta
să se autodescopere, să se definească și să-și atingă idealurile: „În dogoarea
pojarului/ din sprinceana pădurii/ buştenii noduroși/ sprijină cerul/ ca semn
al dăinuirii// Dacă braţele/ arborelui genealogic/ sunt lipsite de roade/ să
îmbrăţişăm tainic/ rădăcina rugăciunii.” (Cuminţenie)
În spiritul autoarei, poezia este sfântă și e o
reflectare a credinței și dragostei pentru Dumnezeu: „Poezia/ cea dintâi
catedrală/ în care îngerii/ ne-adapă/ la izvorul luminii.” (Catedrala îngerilor). Sau: „Într-un pumn/ de
cuvinte şlefuite/ Lacrima Maicii Domnului/ confirmă fără tăgadă/ sfinţenia
poeziei.” (Sfinţenia poeziei).
Pentru
depășirea provocărilor vieții, soluțiile găsite relevă gradul înalt al
inteligenței emoționale a Vasilicăi Grigoraș: „Pentru a traversa/ un viscol neanunţat/ avem nevoie/ de-o cârjă străjuită/
de un licăr de empatie.” (Lumina din umbră)
Nostalgia
trecerii noastre prin această viață pământească este luminată de conștiința
realizărilor pe plan literar și a acceptării:
„Mi-e dor de mine/ cea de ieri, de
azi, de mâine/ scrisă în paginile tomului/ cu mai multe volume/
așteptând cuminte ultimul gong.”
(Mi-e dor de mine) cât și de înțelepciunea
de a trăi în clipa prezentă bucuria vieții: „Să ne bucurăm de viaţă!/ Ea este tot ce nu putem lua cu noi.” (Pași spre evoluție)
Actul creației este o preocupare majoră a poetei
care freamătă de „azurul liric”. În poezia „Împrimăvărare”,
Vasilica Grigoraş se descrie metaforic: „Răsaduri de
versuri/ torţe purtate de vânt/ eu doar/ un licăr de opaiţ/ iţit
prin timp.”
Născută să slujească cuvântul scris, Vasilica Grigoraș
este conștientă de harul său, de rolul pe care îl are pe scena poeziei și de
toată munca din culise: „îmbrac redignota poeziei/ şi hrănesc pana
scrisului/ cu lapte de pasăre.” (Redignota poeziei)
Un vibrant elogiu este adus limbii române. În poezia
„Feeria metaforelor”, poeta mărturisește: „Însorită peste poate/ de
licența și licoarea limbii/ care ne-nfrățește/ dansez pe slove de poem/ cu
sâmburi românești.”
Vasilica
Grigoraș sărbătorește cuvintele fără discriminare prin bogăția vocabularului
folosit. În versurile ei sunt prezente: cuvinte livrești (mirobolant),
cuvinte rare (trevzie), cuvinte din alte limbi (dandy, femme fatale), arhaisme, cuvinte învechite (ţânc), regionalisme (îmbucura).
Figurile de stil abundă în experimentul liric al
Vasilicăi Grigoraş. Câteva exemple ar fi: arhiva neuronilor, arheologia emoției, gânduri colțuroase,
umblet meșteșugit, zbor vivace, autostrada neuronilor, o strașnică înălțare.
pontonul poeziei, opaițului personal, timpul stufos, stavilă hidoasă, suflului oximoronic, amurg
precoce, sfielnica miroznă, giulgiu creponat, ifose pestriţe, paraclisul luminii, stele noctambule, constelaţia senectuții, chiote bitonale, viscolul șchiopătărilor,
tomniul prag, imaşul senectuțiii, lebădă
valsătoare, iederă slăbănoagă.
Discursul
liric poartă amprentele mediului în care Vasilica Grigoraș s-a format, ale
educației și culturii acumulate în timp, ale experienţelor trăițe, ale
personalității sale înclinate spre introspecţie, filosofare, acceptare și iubire.
Influenţa credinței, a culturii nipone, a valorilor ce-i definesc caracterul și
calitățile ei de scrib neobosit alcătuiesc o puternică temelie care-i permite
să experimenteze noi căi de exprimare și să deschidă noi orizonturi în
universul poeziei. Limbajul poemelor este sofisticat,
surprinzător și în acelaşi timp clar, articulat, cu mesaje pline de
sensibilitate și înțelepciune. Talent, disciplină și tenacitate, calități
care s-au manifestat în acest volum de versuri și care vor genera noi apariții
editoriale, pe care le aștept cu drag și interes.
Valentina
Teclici,
Membră
a Uniunii Scriitorilor din România
Napier,
Noua Zeelandă,
Octombrie
2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu