Mircea Dorin Istrate - POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

 

POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

               Motto:

Sufletul să vă-nfioare,

Mângâindu-l ca o boare,

Din cea vară ce-i plecată

Cu cocorii laolaltă,

Într-o vreme, azi visată.

                

 

ARĂMITE FRUNZE-N TOAMNE

 

În zi de zi, din pomi se scutur frunze,

Îngâlbenindu-mi crânguri și alei,

Se țes pe câmpuri brumele în pânze,

Foșnind prin ele-n șoapte pași mei.

 

Apoi, sub ploi mi se topesc în humă

Și-acol’vor veșnici la nesfârșit,

Se învechesc în toamnele cu brumă,

Și-n primăveri noiesc înmugurit.

*

Mai toate-așa-s întâile iubiri

Ce stau în gându-ți încă neuitate,

Înmuguresc mereu în amintiri,

Și veștejesc în vremuri îmbrumate.

 

Cu ele tăinuite-n al meu gând

Înfiorezi clipite îndulcite,

Mi le trezesc așa, din când în când,

Din amintiri rămase nepierite,

 

Să-mi facă zile dulci, îmbucurate,

Când visuri se întoarc în vremi pierdute,

Ce mi-s rămase vii și-adevărate,

Din raiul unor timpuri azi trecute.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SOMNUL NOPȚILOR DE TOAMNĂ

 

În zile reci se nimg din ramuri frunze,

Se reaprind în vetre stinse spuze,

Spre cer îmi urcă fumuri către nori

Ce le săgeată cârduri de cocori.

 

Ce-a zi din ce în ce mi se micește,

Aicea-i seara,frigul mi-o răcește,

Pe Vale ceața-ncet mi se se prelinge,

Când larma celor ulițe se stinge,

Că noi copiii, fala ăstui sat

Înzgribuliți spre case am plecat.

 

Ne cheamă cina, caldul din odaie

Și patul cu stăjacul plin cu paie,

Și somnul cu visarea-i mincinoasă,

Îmbietoare, dulce, lunecoasă.

*

Feștila lămpi-abia mai pâlpâiește,

În umbra nopții totul se topește,

Jăraticul se stinge-ncet în vatră,

Iar raza lunii întră pe fereastră

Să ne mângâie somnul nostru lin,

Ca-n raiul unei clipe, de divin.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TOAMNA  ÎN  ARDEAL

 

Miroase-a toamnă lăfăită, pe dealuri, prin livezi, prin lunci,

De suflet dânsa se lipește să nu poți încă s-o alungi,

S-a învățat și-acum îi place al nostru câmp întins și dealul,

Că rai e-aici în timp de pace, c-așa mereu a fost Ardealul.

 

Pe huma lui, împărăție făcut-au moșii din străbuni,

Să veșnicim pe astă glie, ne fie anii lungi și buni,

Iar când hulpavii de pe lături ne cer bucăți din ea să dăm,

Cu viața noastră pusă vamă, Ardealu-n veci îl apărăm.

 

Așa va ști viitorimea că suntem neam de luptători

Și că Ardealului smerelnic, noi nu-i vom fi nicicând datori,

Mai bine-n carne de Columne și-n monumente presărați,

Decât să ne robească alții, și-n cartea lumii-n veci uitați.

 

Căt iarbă și cât frunze-n codri, pe-aici vremelnic mi-au trecut

Străini cu gânduri să îmi prade, averi ce noi ni le-am făcut,

Cum au venit, așa se duse puhoi la rând după puhoi,

Dar noi mereu aici rămas-am, să trecem munte de nevoi.

*

Când plugul scurmă cea țărână, ori urma carului cu boi

Se-afundă-n frământata tină, ajungem încă pân’ la voi,

Ca să mai știți că încă suntem aici, să ne-apărăm Ardealul,

Cu-a sa câmpie roditoare, cu vii și pruni ce-mbracă dealul,

 

Cu codrii sunători din frunză, cu crânguri verzi ca-n paradis,

Cu râuri unduindu-și valul ce scaldă câmpuri ca de vis,

Cu stâne-n dealuri cu frăguțe, însemn de lungă veșnicie,

Cu țintirime vechi, bătrâne, înveșmântate-n colilie.

 

Și ca însemne de credință sub crucea Ta, Mărite Doamne,

Bisericuțele bătrâne își uscă lemnu-n calde toamne,

Lăsându-și sfinții cei smerelnici de pe pereții zugrăviți,

În paza candelei să-mi steie, că mi-s de-acuma scorojiți.

**

Așa că-n tihna ta de miere, ne lasă toamno mulțumiți,

Să viețuim cât dat ne este, de-a tale zile ocrotiți,

Și-apoi mai vino și la anul  să-mi ruginești via din deal,

Să-ndestulezi cu toate cele, trăirea bunului Ardeal.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DESPRE  TOAMNĂ

 

A căzut o nucă din bătrânul nuc,

Semn de toamnă lungă, bună și-mbuibată,

Lasă-mi Doamne încă multe să apuc,

Treacă de la Tine, încă de-astă dată.

 

A căzut o frunză din bătrâna vie

Cu ciorchini de miere galbeni-aurii,

Lasă-mi Doamne încă din a Ta vecie

Toamne după toamne, treacă-mi printre vii.

 

A trecut o clipă din a mea trăire

Într-o toamnă dulce mirosind a sfânt,

Ducă-se de-acuma gând de rătăcire

Prin trecute timpuri, care nu mai sunt.

 

Lăcrimatu-mi suflet iar se întristează

Că din timp ce fost-a a rămas puțin,

Iarna care vine zilele-mi scurtează

Și-n clipita vieții, e de-acum pelin.

 

Tu, smerită toamnă, încă m-oblojește

Și a mea simțire fă să se-nfioare,

Cu aramă codrul tu mi-l zugrănește

Și pe cer îmi pune, stoluri de cocoare.

 

Ele chiar de pleacă înapoi veni-vor,

Să îmi pună-n suflet via cea speranță,

Și cu ea de-acuma, clipele-mi hrăni-vor,

Toamne după toamne, cât voi fi în viață.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTOMNATUL MEU ARDEAL

 

Foșnesc pe dealuri cucuruze

Când vântul toamnei le-nfioară,

În croncănit aduce-acuze,

Din vârf de plop, bătrăna cioară.

 

Că prea devreme vara-mi pleacă

Luând cu dânsa cea căldură,

Că n-ar strica mai steie-o  leacă

Să-mi îndulcească neagra mură.

 

Că prea puțin îmi fost-a soare

Și mult, prea mult înnourat,

Că anul ăst a fost răcoare

Și-n pene a cam tremurat.

 

Că până vine iar e anul,

Că-n drum se-ntinde la povești,

Că niciodat’ nu-și face planul

Și nu-mi mai stă nici de-o plătești.

*

-Doar vorbe, clămpănește-o barză

Din cuibul ei, pe-un vârf de șură,

Ce vrei, un an să ne tot arză

Și s-o-njurăm peste măsură?

 

E bine-așa, cu frig, cu soare,

Cu uscăciune și cu ploi,

Cu îndulcita cea răcoare

Și colb fierbinte vara-n toi.

 

Cu primăvara-nnoitoare,

Cu vara care ne topește,

Cu toamna plină de culoare,

Cu iarna, când mi se răcește,

 

Avem bogăt de unde-alege

Să-și ia pe voie, fiecare,

Cu tine nu-i a te-nțelege

Bătrână cioară, bârfitoare.

*

Eu plec că-mi place caldul verii

Și după ea mă duc acum,

Mai vin când înfloresc iar merii,

Așa că vezi-ți tu, de drum.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CĂRAREA  ÎNTOMNATĂ

 

E-o ziuă stâmpărată, de toamnă obosită

Cu mângâieri de soare pe Coasta petecită,

Cu ruginiu pe frunze, cu galben arămiu

Pe trista mea pădure ce de copil o ştiu.

 

De-abia ghicesc cărarea ce merge spre departe,

Pe care-odinioară, frăguţe-nmiresmate

Mă îmbiau cu dulce, şi-n roşul sângeriu

Îşi revărsau arome, chemându-mă să viu.

 

Acum,  doar colilia mai tremură în vânt

C-o nalbă lângă dânsa ce-i ţine de urât,

Nu sar din iarbă greieri, nu se umbresc de soare

Şopârle sperioase, când văd pe cer cocoare.

 

Eu trec pe ea cu grijă, cătându-mi din priviri

Să îmi trezesc din vremuri trecutele-amintiri

Şi clipa adormită din cea copilărie

Când prăduiam cu alţii, în râs şi-n bucurie

 

Pomiştea popii toată şi nucii întomnaţi

Şi via-mbătrânită cu struguri îmbrumaţi,

C-a noastre erau toate ce nici visam în gând,

Stăpâni eram pe lume, pe ape şi pământ.

*

E-o toamnă întristată, la fel ca altădată,

Veni-vor ploi şi vânturi ce Coasta o să-mi bată,

Dar pân-atunci, cu gândul, pe-un braţ de colilie

Mă rog doar vară fie de-acum până-n vecie.

 

Şi-aici cu mine fie, toţi care-am fost odată

Prădalnici hoţi de raiuri, ce noaptea înstelată

Vindeam un pumn de stele pe-o dulce sărutare

Şi-apoi cerşeam la ceruri, ne ierte cu-ndurare.

**

Cărarea şerpuită şi toamna cu cocori

S-or tot lungi o vreme, noi, veşnic trecători

Ne-om rândui cu toţii în pururea uitare

În ţintirim sub cruce,  acol’, pe Coasta Mare.

 

Rămân-or alţi-n urmă s-o ia de la-nceput,

S-o ducă-n trudnicie cât s-o putea de mult,

Dar şi de ei râmâne-o-n vecie Coasta Mare

Şi colilii în tremur, sub cârduri de cocoare.

 

 

 

 

CULORILE  TOAMNEI

 

Motto:  ,, Toamnă! pentr-un strugure,

 cu aripi de fluture

Arămit-ai cele vii

 şi livezile târzii’’

 

Se-ngălbeneşte toamna-n cucuruze,

În perele şi merele creţeşti,

În rotofei dovleci şi-n ploi de  frunze

Se-acoperă grădinile domneşti.

 

Se arămeşte toamna-n cea pădure

Şi-n lăstărişul tânăr din ponoare,

Un strop de negru pune-n rug de mure

Să strălucească-n razele de soare.

 

Se îndulceşte toamna-n deal la vie

În strugurii ce-n iarnă fi-vor vin,

În pruna-mbietoare, vineţie,

În boabele din tufa de afin.

 

Şi-apoi, cum noi o ştim, pe negândite

Lăptoasă pâclă varsă peste humă,

Şi din răcori, în dimineţi grăbite

Pe toate  pune  grabnic, cuib de brumă.

 

***

Eu întristat spun vorbe de ocară,

Ea-mi picură pe suflet nostalgii,

Şi-n glas mieros încearcă să îmi ceară

Să îi mai scriu vre-o două poezii.

 

MirceaDorin Istrate

 

 

 

ÎN  VISUL UNEI NOPŢI  DE TOAMNĂ

 

E-o noapte rece şi din ceruri cad fulgi de stele peste case,

Din vatră flăcări jucăuşe îşi lasă umbra pe pereţi,

În grindă cariul roade-n voie  nimic în urma să nu lase

Cât trăitor va fi pe-aicea, în preascurtimea sale-i vieţi.

 

Luceafăru-şi trimite-o rază prin geamul rece şi-ngeţat

Străluminând în scânteiere odaia mea cu grindă joasă,

Eu dus cu gându-n ’nalte sfere  mă las de visul meu furat

Şi trec prin lumi de ne-nţelesuri, făcându-mi clipa norocoasă.

 

Şi-atunci, privind  la nesfârşituri îmi vine-n gând o întrebare

Ce poate pusu-şi-au şi alţii mai breji ca mine mai deştepţi,

Suntem prea mici în astă lume? ori universul e prea mare

Ca mintea noastră să-l cuprindă, oricât am fi de înţelepţi?

 

De el ar fi un pumn de humă, noi ce-am mai fi la măsurat?

Nimicuri fără de măsură ce nici în gând n-am exista,

Dar chiar şi-aşa visăm la vremea  când vom pleca în preumblat

În afunzimi de infinituri, şi-n timpuri care ne-or uita.

 

Lactee Căi vom trece-n grabă  gonind pe-ntinsele cărări

Şi colb de stele ridica-vor în urma noastră-n galaxie,

Vom pierde drumul către casă tot pribegind spre alte zări

Prin lumi ce din genuni s-or naşte, să se prefacă-n veşnicie.

 

Vom face clipa cât vecia şi-n paşi săltaţi de ani lumină

Ne-om adâncii în necuprinsuri lăsând în urmă depărtare,

Nu ne-or ajunge niciodată nici timpuri care vor să vină

Să numărăm la universuri şi lumi aflate în mişcare.

 

N-apoi de-om vrea să ne întoarcem pe-aici va fi pustietate,

Deşert fierbinte şi-ntuneric, o galaxie-n zvârcolit,

Ce s-o lăţi sau mi s-o strânge între hotare destrămate

Ce şi-or începe iarăşi viaţa, spre nesfârşitul infinit.

***

Stă noaptea încă-ncumpănire sub frigul iernii de afară,

Jăraticul se domoleşte străluminând în pâlpâiri,

A adormit şi cariu-n grindă sub greaua timpului povară

Lăsându-mi mie timp de vise, ca să mă plimb prin galaxii.

 

Şi iar mă-ntreb, şi n-am răspunsuri, de ce lăsatu-ne-ai Mărite

Pe noi ce nu-nsemnăm nimica, să adunăm în al nost’ gând,

Cât nu încape-n aste ceruri, şi-apoi, acolo-n strâmta minte

Să hoinărim prin necuprinsuri, luând veciille la rând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TOAMNA GRI

 

Motto: Mi-e plină călimara mea cu toamne,

Cu ploi, cu vânturi reci, cu cețuri sure,

Cu greu mai poate omul să îndure

Atâtea-nnevoiri, Mărite Doamne.

 

Îmi umblă vântul toamnei pe ulița pustie

Stârnindu-mi iarăși câini de frig încovrigați,

Iar plopii de pe vale și nucul sus în vie

De vânt fără de milă de frunze-s despuiați.

 

Din crângul plin de păsări, un stol de ciori grăbite

Se pregătesc să prade ogoarele din jur,

Și-n croncănit de ceartă se-avântă înainte

În fâlfâit de aripi, pe cerul toamnei sur.

 

Pădurea arămită se lapădă de frunze

În timp ce eu de-acuma aștept mă cate muze,

Să-mi îndulcească clipa în lungul unui vers,

Cutreierând cu visu-mi, postăți de univers.

 

Așa că vină-mi toamna, eu n-an s-o bag în seamă,

Văzând-o mă-ntristează că iar îmi cere vamă,

Un timp ce El, Măritul, mi-l dat-a ca avere,

Să-l cheltuiescu cu grijă, că-i aur care piere.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TOAMNO!

 

Tu îmi vii cu vânt și ploi

Și-mi lași iarăși pomii goi,

Și pe văi pui deasă ceață

Și-aduci frig de dimineață,

Iar din ziuă-mi furi mereu

Câte-un pic, să nu văd eu,

Și-mi lungești mereu cea noapte

Să-mi faci vrăji vorbind în șoapte.

 

Supăratu-mi-ai cocorii,

Păsăretul, cântătorii,

De s-au dus în largul zării.

Arămitu-mi-ai pădurea,

Iară zmeurul și murea

Și frăguța parfumată

Din cel crâng unde odată

Erau cete de copii,

Astăzi, toate-mi sunt pustii.

 

Ce-mi dai tu la schimb? o prună,

Și-o gutuie prinsă-n brumă,

Mere, pere, parfumate,

Câmpul cela cu bucate,

Mustul dulce din cea vie

Și un braț de colilie,

Să mă-mbuni, să mă momești,

Să nu-ți iasă iar povești.

 

Așa-mi ești de la-nceput

Când pe lume-ai apărut,

Și așa vei fi mereu

Veci de veci cum te știu eu,

Doamnă acră, mofturoasă,

Tot cu fumuri, sândăcoasă,

Ce din când în când ne-mbuni

Cu vre-un dulce, să fim buni.

 

Tu, dece nu-mi lași cea vară

Să se-ntindă până-n iarnă?

Vii și strice tot ce-i frumos

Și-mi întorci totul pe dos,

Îmi dai frig în loc de soare

Și ce-a ploaie să ne-nmoaie,

Mi te bagi ca musca-n lapte

Și îmi vii cu mere coapte

Nu de tine, ci de vară,

Și ne faci viața amară.

 

Iar acum dac-ai venit

Să ne ții în necăjit,

Fă-ți menirea repejor

Și te du apoi ușor

Lăsând iarna, bat-o vina

Să-mi albească iar grădina,

Să dau jos din pod slănina.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NUCUL MEU

 

Brumărit îmi este nucul, ce cândva, în tinerețe,

De din dealul de la vie mă privea măreț și-atunci,

Eu, copilul cel cuminte, toamna îi dădeam binețe,

El mă-ndestula drăguțul, cu vre-o trei grămezi de nuci.

 

Eu eram pe vremea ceea, al clipitei împărat,

El punea în punga vremii an cu an, la anii săi.

Străjuind din Coasta Mare satul meu cel răsfirat

De când lumea și pământul, sus pe dealuri, jos pe văi.

 

Astăzi eu, îmbătrânitul, am trecut prin viața asta,

Și cu bine și cu răul ce se ține scai de mine,

El, de-un secol stă acolo și îmi ține-n spate Coasta,

Așteptând să vină-n vreme alți-n șir, la fel ca mine.

 

L-a știut poate pe moșu și pe tata și pe mine,

Îl va ști și pe nepotul și pe alți-n rând cu el,

Priveghea-va satul încă, de-o fi rău, de fi-va bine

Și-o umbri-n a lui coroană, păsăretul cântăcel.

*

Înlemnit în locul cela, el s-a înfrățit cu cerul,

Iar cu lutul în piciore e pe locul său stăpân,

Nu la-nfrânt arșița verii, nu l-a înghețat nici gerul,

Și acolo-n vârful viei, va muri cândva, bătrân.

**

Eu, și-acum mă văd copilul, ce în toamne îmbrumate

Căutam la nuci sub nucul desfrunzit de vântul rece,

Mulțumind în gând că dânsul, m-i le-a dat pe săturate

Să nu uit că și pe Coastă, vreme vine, vreme trece.

 

Mircea Dorin Istrate

 

&&&