Despre
crimele omului în veșnicul război cu el însuși
Dr.
Nicolae Balaşa
18
Octombrie 2023
Încheiam articolul anterior cu un oarecare pesimism, ale cărui rădăcini nu se
află în sugestiile mele, din partea finală a celor spuse, ci în lume, o lume un
fel de curgere spre nicăieri. Cum aș fi putut să cred că, citind articolul doar
câteva sute, fie chiar și mii de oameni, voi răspândi ideea conform căreia
este mai eficient, și de bun simț,
reintroducerea moralei în școli. Nu ca un obiect de sine stătător, precizam
atunci, deși nu ar fi rău, (nu sunt bani!) ci, pentru început, ca un ritual în
care oricare dascăl, la oricare materie predată, împreună cu părinții, să spună
măcar o dată pe săptămână copilului: „să nu furi”, „să nu ucizi”, „să nu
minți” și „să îți prețuiești aproapele”, pentru că el, aproapele ești „tu”
căruia i-ai dat la o parte ceea ce are el specific.
Într-o stare de normalitate, spuneam tot atunci, viața
însăși s-ar rostogoli fără prea mari asperități, iar relația om-om, la nivel de
comunicare, ar fi la fel. Mă rog, mă
regăsesc și eu constatările altora! Se vede cu ochiul liber că, cel puțin în
Occident , dincolo de Ocean, în partea mea de lume, ca de altfel în multe, în
foarte multe părți de pe suprafața pământului, am câștigat față de secolele
anterioare. Omul, în general, nu mai poate fi comparabil cu cel din
Antichitate, cu cel din Evul Mediu sau Evul Mediu Târziu. El este cu totil, în
toate, un altul și are, evident, cu eforturile de rigoare, cam tot ce îi
trebuie. Accesul la educație, la descoperirile științifice i-au stat la
îndemână, iar mintea sa a creeat și pus în funcțiune tehnologia necesară
confortului. Regretabil este faptul că, pe parcursul veacurilor, concomitent cu
efortul făcut, cum s-ar zice, cu trecerea prin sită suficient de
dureroasă, omul s-a îndepărtat
de substanța s-a spirituală, substanță ce ar putea fi concentrată în
câteva expresii, inclusiv cele menționate anterior. Prin urmare, pesimismul meu
este legat de ștergerea acestor principii, legi sau reguli preexistente, reguli
ce ne-au premers asemenea limbii pe care o vorbim. De ce șterse? Greu de spus!
În încercarea de găsi măcar capătul firului urzitor al
vieții concrete, așa cum o vede fiecare din noi, revenim la ideea de crimă și
de război al omului cu el însuși. În volumul anterior, „Cu moartea la
dărac”, constatam faptul că, din varii
forme ale frustrării, omul este într-un permanent război cu el însuși.
Considerăm, oarecum, suficiente precizările făcute, însă adăugăm lor,
frustrărilor, primul fraticid din istoria omului, Cain își ucide fratele, pe
Abel, fraticid menționat în cartea Genezei din Biblie. De atunci și până
astăzi, crime și iar crime. În aceste condiții, este firesc să ne întrebăm dacă
a existat fie și măcar o zi din istoria omenirii, în care să nu fi fost
omorât, premeditat sau nu, vreun om?
Includem aici și crimele din neglijență etc., pentru că tot crime sunt.
Într-o altă carte anterioară, „Dincolo de normalitate”
vorbeam despre războaiele omenirii, un continuum pe fața pământului, războaie
ce par a da substanță și măreție popoarelor, apoi, implicit, dimensiuni
cetățenilor, mai ales celor declarați eroi adhoc, eroi doar pentru faptul că au
făcut tot una cu pământul, viața ce nu le apaține. „Suntem prea mulți!” – se
rostește din ce în ce mai des, la fel și fel de întâlniri „științifice”, în
diverse locuri pe fața pământului. În aceste condiții, după sociologi,
războaiele sunt necesare. Am mai spus-o și o repet cu profundă indignare:
istoria omenirii este o istorie a vărsărilor de sânge, este istoria imperiilor
ce apar și dispar tot în sângele vărsat, este istoria omului care decade OMUL de
la dimesiunea cosmică de OM, la grohăitul sforăitor din cocina pocilor, locul în care, unii, contextual, unii nici măcar porci nu mai pot fi. Fac
acestă afirmație chiar în condițiile în care, de exemplu, cei amintiți
anterior, găsesc în războaie, ciclicitatea vieții, cu civilizația și progresul
omenirii. În condițiile războiului premeditat, în care te trezești, tam-nesam,
amestecat, care civilizație, care progres? Apoi cine îmi dă dreptul mie să
decid moartea ta? Reformulând, în astfel de situații, la fel de firească mi se
pare întrebarea: când, în ce condiții și din ce motive omul acesta, ce
pretindem a fi, trup-și-suflet, cu conștiință de sine (la purtător), devine
criminal împotriva omului, depășind cu prisosință dimensiunea omului lup pentru
om (Homo homini lupus est), creionată de către Thomas Hobbes (05.04.1588
-04.12. 1679, Anglia).
Pentru a înțelege, sau, mai de grabă, pentru a ne
apropia de o posibilă ce tinde spre adevăr, trebuie să privim omenirea ca și
când nu am face parte din ea. În aceste condiții, este imposibil să nu observăm
cum, pe dorința și interesul firesc al fiecăruia de a trăi, în interiorul
societății, se altoiește egoismul, ce-l face, în primul rând, pe el, pe om,
meschin. De aici, din meschinărie și ipocrizia! În ipocrizie, minciună
îndoctrinată, cât cuprinde! Odată îndoctrinați, vrem să fim cu totul altceva
decât suntem, dacă se poate, oriunde și oricând. Din cameleonism, fie nebunia,
(vrei să fii nefiind, fără a face nimic? Vrei și atât, și musai să ți se dea!),
fie dorința oarbă de putere (vrei să fii nefiind, însă nu oricum, ci cu
recunoaștere ta, ca fiind stăpân),
desigur, în ambele situații, fără a introduce în ecuațiea eu-lume, educația
(familie-școală), performanța intelectuală, capacitatea de a înțelege lumea,
puterea creativă a ta în interiorul ei și în același ritm cu ea (nu este atât
de ușor să fii la pas, în ritm, cu omenirea!), pregătirea efectivă pentru viață
și forța interioară necesară de te dărui societății, poporului din care fac
parte, și nu de a aștepta para mălăiață. Dacă înlocuim luatul cu hoția, cu
furtul de tip patologic, „furt în neștire” chiar se alege praful! Furi tu,
rabdă alții... „Ei, și” – îți zici la tot pasul, cu obloanele trase și dopuri
în urechi.
Dacă structurăm cumva ideile anteriore, se pune de la
sine în scenă dilema conform căreia, „una este să vrei să fii și alta e să
ființezi pentru a fi!”
În condițiile descrise
mai sus, observăm că nu este nevoie să pui mâna pe cuțit, pe pistol sau
să încaleci cine mai știe ce avion sau rachetă, pentru a comite o crimă, ci
este suficient să fii meschin pentru a ucide în semenul tău, în primul rând,
sufletul, prin chestiuni ce ție îți par a fi banale: răbdatul de sete, de
foame, tremuratul de frig, sau, și mai grav, tremuratul de frică etc. într-un
cuvânt, anularea a onoarei, a demnității, și, ca o ultimă formă de a exista,
anularea identității. În acel moment, omul de ieri, sau de alalteri, trecător
prin lume, oricum nemulțumit, atât de el, cât și de ea, de viață, fie moare
îngenuncheat în sine însuși, moare de inimă rea, cum spun bătrânii, fie devine
criminal ca și tine. La rândul său, prinde gustul meschinului, fără
conștiință, anulează identități apoi
ucide suflete în cei din juru-i, pe principiul: „dacă ei pot, eu de ce nu?!”
După cum se poate observa, în conformitate cu logica
anterioară, fără a exagera, odată cu primul plesnit de meschinărie, și primul
criminal, sau, după caz, războinic, în ultima situație, criminal autorizat, cu
șanse evidente de a deveni erou, mai nou,, în zilele de acum, erou de tip
internațional.
Cine face totuși, ca lucrurile să fie altfel, încât eu
să nu am, în totalitate, dreptate? Normele, adică legile organice,
constituționale și normele morale ce guvernează o comunitate sau un popor. Nu
voi intra în detalii, însă vrem sau nu, trebuie să acceptăm faptul că viața
noastră, ca oameni, trebuie să se desfășoare sub imperiul lor, repet, a
normelor. Pin respectarea lor omul, chiar dacă se simte uneori îngrădit, rămâne
om. În caz contrar, când legile nu sunt funcționale, când morala e ștearsă de
palavragii vremurilor, deghizați în propagandiști, sfârlogeii ciupesc și ei de
ici, de colo, de unde mai pot, instituțiile statului funcționează la
dimensiunea de hodoronca-tronca, prin mocirla timpurilor, politicul duhnește a
bodegă , puterea juridică, evident, de dugheană nefuncțională, râcezește, omul
cade pradă nelegiuirilor iar societatea se clatină de-aiurea. Abia acum,
anarhia bate la ușă iar sfârlogeii-mârțogari cu ștaif, meschini din fire, își mai fură căciula unul
altuia, frământând când și când, doar buci ieftine. Asta e, „unde nu este lege, nu este nici libertate!”
(Jhon Locke).
Reformulând ideiile de mai sus, cu gândul la spusele
lui Moliere: „când în palat a intrat clovnul, nu înseamnă că el este înscăunat
împărat, ci că în cetate începe circul”, ne dăm mai bine seama în ce mizerie
poate ajunge lumea.
Tot ce am spus mai sus, aproape că ține de firesc. Am
mai spus-o însă repet: paradoxal, omul se zidește pe sine în istorie,
demolându-se. Prin urmare, logica expusă în paginile anterioare, țâșnește din
carențele umane, la vedere. Periodic omul se prăbușește în el fie și din
indolență sau prostie la propiu. Într-o
zi, vă voi povesti din „pățaniile mele” pățanii care au fost, desigur, fapte, cu
acte în regulă și la vedre, însă deocamdată voi amâna această etapă, pentru o
altă dată, dintr-un motiv pe care încerc să-l reduc la întrebarea: ce se întâmplă cu omul contingent, în matca
sa, când meschinăria îi este preparată de către semenii săi, împinși spre
vârful puterii, în laboratoare obscure? Desigur, chiar și în aceste situații,
ucide, la fel cum a făcut-o tot timpul de-a lungul istoriei.
Pentru a vă contura, în această șituație, o anume
imagine, trebuie să vă spun că, prin 2012, publicam volumul „Sub semnul
întrebării” volum în care un anume capitol „Lucru dracu în casa popii” încă mai stăruie în memoria personală și nu
îmi dă pace cât să vegetez. Iată despre ce este vorba: „Circula pe internet,
atunci, încă liber (cred eu, totuşi suficient de controlat), un articol preluat
din revista «Lumea», nr. 7/2010, articol în care s-a retranscris discursul
ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, în 1961,
la Hotelul Willard din Washington DC, articol publicat, la vremea aceea, de
«Commori Sense». Desigur textul m-a luat de ochi, m-a uimit, m-a pus pe gânduri
şi mai ales m-a facut să mă întreb, fără prea multă retorică, ce este istoria,
ce ştim despre noi, ce ştim despre trecut (chiar dacă, el, trecutul, ar trebui
să fie oglinda şi locul din care să-mi ţâşnească viitorul), ce este lumea şi
mai ales încotro, acum când, aproape la vedere, mai marii lumii stabilesc
soarta popoarelor, a omului, în genere, om ce contează (am mai spus-o !), doar
ca productivitate, societate de consumat surogate modificate genetic, fără gust,
fără…Ce mai contează, cap de lemn să ai, că, în rest, are grijă cine trebuie !
Despre binele comun, ce să mai vorbim ?! De altfel, cine să mai zică ceva, câtă
vreme aleşii popoarelor, radiografii multiplicate ale grupurilor de interese,
sunt agăţaţi vremelnic la putere, un fel de ţevi (ca la cazanul de ţuică), pe
care musai să curgă profitul. De unde ? E, vedeţi şi singuri că doar cotizaţi
clipă de clipă, ca şi mine, la raiul unora.
Dar să revenim şi să precizăm că :
- textul, pe care îl voi reda mai jos, este un
fragment de la sfârşitul articolului ;
- Benjamin H. Freedman (născut în 1890) a fost una
dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului
trecut. Acţionar al companiei Woodbury Soap, din New York City, un evreu de
succes în lumea afacerilor, realizează, la vremea aceea, o avere evaluată la
cel puţin 2,5 milioane dolari. După cel de-Al Doilea Război Mondial, a
întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii
cheltuind o mare parte sumele deţinute pentru a prezenta opiniei publice
structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. Din acest motiv,
mărturiile sale par a fi extrem de valoroase, câtă vreme provin chiar din
interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti. Trebuie
amintit şi faptul că Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel
Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy
şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane, şi orice
afirmaţie a sa are cel puţin trimiteri în lumi posibile greu, chiar foarte greu
accesibile. Despre actualitatea discursului pe care îl redăm mai jos, despre
actualitatea mesajului, a conotaţiilor sale nu este cazul să vă convingem. E suficient
să-l parcurgeţi cu atenţie să priviți cu atenție la tot ce se în lumea contemporană și să meditat asupra
a tot, holistic și comprehensiv.
- fragmentul este parte din textul ce se găseşte în
revista precizată mai sus („Lumea“, nr 7/2010). De asemenea, el se găseşte şi
ca discurs (magistral !) al lui Benjamin H. Freedman, pe internet ;
- reluarea acestei teme nu se vrea o critică, nici
măcar un punct de vedere, ci doar o aducere aminte, o (re)conştientizare a
celor spuse şi a faptelor petrecute în contextul comunicat;
- în măsura în care înţelepciunea mai reprezintă
ceva, nu ar strica măcar un gram, în mintea oricui, şi mai ales acolo unde
gândirea este, la unison, un fel de software prost gândit şi direcţionat doar
spre un singur scop ;
Revenim la spusele lui Benjamin H. Freedman: „Aici, în
Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra
guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru
a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite,
precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera
că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut
în timp ce noi dormeam”.
Ce s-a petrecut ? Întâi s-a petrecut Primul Război
Mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi
amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către
Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania,
Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel
război : nu doar de iure, ci chiar de facto. Submarinele germane, care au fost
o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic.
Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar
pentru o săptămână, după care a urmat foametea. În aceeaşi perioadă, armata
franceză era zguduită de rebeliuni.
Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în
timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive,
oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă ; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata
italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe
teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în
Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei
condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o
numesc status quo ante basis. Aceasta înseamnă «să dăm războiul deoparte şi să
considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă». Deci Anglia,
în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios.
Nici nu prea avea de ales. Era una din două : să accepte o pace negociabilă, pe
care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până
la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din
Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la
Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea
este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus
: «Uitaţi cum stau lucrurile : încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie
să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni
aliaţii voştri».
La vremea respectivă, Statele Unite nu erau implicate
în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii
au spus Angliei : «Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca
aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi
Palestina pentru după victorie». Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg :
«Vom aduce SUA in război, ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l
plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia».
Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut
dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare.
Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură
sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să
folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru
serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea, Marea Britanie a
făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916. Şi, la puţin timp
după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc –
Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război
împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii.
Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate
pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii
americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor ;
iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi
dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va
distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând
războiul. Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre
americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei
au stat deoparte spunând : «Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia -
nici un cent !». În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând
în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenuncheată şi
Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a
obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea
respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor
care trece de pe roşu pe verde. După ce toate ziarele americane fuseseră
pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în
războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai
erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni“. Germanii
executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor.
La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a
declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului
Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i : «Du-te acum şi
fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim.
Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în
război Statele Unite». Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii.
America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult
interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această
seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu
a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război. După ce noi,
americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus
: «Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva
scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după
război». Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa
că s-au gândit să conceapă «o chitanţă». Iar «chitanţa» a luat forma unei scrisori,
care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să
nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită
Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea
Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce S.U.A. în
război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim
vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că
aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am făcut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat
în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi
germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei :
era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo : e normal deci
că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi ? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în
timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care
aveau şi ele pretenţii, au spus : «Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina ?» După
care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia
Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi
obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza
faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin
orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct
interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost
evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a
lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo
domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria
Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două
mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era
domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de
evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii
trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot
dreptul să gândească : «Iată, într-adevăr, trădare !». A fost o trădare care
poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că S.U.A. ar
fi în război cu U.R.S.S.. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor : «Ştiţi
ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă». Şi deodată
China comunistă ar intra în război, ca aliată a U.R.S.S.. Iar implicarea Chinei
ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de
reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă
că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au
trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin
ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi
atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine
chineză ? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii.
Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei.
Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi.
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei.
Fuseseră aşa de drăguţi cu ei : din 1905 încoace, după ce prima revoluţie
comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră
calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu
respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau
Palestina, pentru a crea acolo «un stat evreu». Nahum Sokolov, precum şi toate
marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919,
1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină
de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai
după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în
război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul
german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu
sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în
plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic.
Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă,
trage storurile şi spune «Shema’Israel» în loc de «Tatăl Nostru».
Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au
datorat decât unui lucru : germanii îi considerau pe evrei răspunzători de
înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar Primul Război Mondial a fost
pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie
responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una : vina de a avea succes.
Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial. Nu
trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită
din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi
politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au
fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să
devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a
Marii Britanii ; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială ;
Germania surclasa pe oricine ;
Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a
fost rezultatul acestor lucruri ? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia,
pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să
găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă
Germania de pe hartă, din punct de vedere politic. Să revenim la situaţia de
după Primul Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina
înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar
niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins.
Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care
a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport
semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în
Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de
sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar
aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii
Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi
masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale. Acum, nişte rapeluri
istorice necesare : în 1918–1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria,
pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit
să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a
încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua
puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise
Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda. Apoi însă, după ce ameninţarea
comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în
vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate
modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german.
Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră
împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu
pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90
milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia
Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau
presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în
momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru : trădarea poporului german şi
adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni
împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost
îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am
îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care
s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat, inamicului nostru aducându-ne în
faţa unei înfrângeri umilitoare. După o vreme, evreii lumii au organizat o
conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s‑au
reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei : «Îl concediaţi pe
Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist
sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum
împotriva voastră !» Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii. Ce au făcut în
această situaţie evreii ? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului
evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi
Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a
revenit în SUA ! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS,
de unde a rostit următoarele cuvinte : «Evreii lumii declară azi război sfânt
împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru
împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un
boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de
comerţul mondial în cadrul afacerilor de export». Era o realitate : două treimi
din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce
Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi
pierit de foame. În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august
1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală : «Acest boicot va fi autoapărarea
noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul
lui National Recovery Administration».
Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de
programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a
fi boicotat economic. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al
Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii
nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat »Made in Germany». Un membru
al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au
trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de
dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor boicotate şi cetăţenii
pichetau cu pancarte pe care scria «Hitleriştii» sau «Asasinii !» – aşa cum se
face uneori în Sud. Într‑un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia
evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu
eticheta «Made in Germany». Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de
sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se petreceau
în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui
evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau
crime. Nimic.
Evident, germanii au spus : «Cine sunt aceste persoane
care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să
ne îngheţe industria ? ! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva ? !» Erau evident
indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru
normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin
din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru
a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie
premierul sau cancelarul ? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva
timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat
german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri
cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă
şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul (pe care-l
consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în
continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat
antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor
pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei.
Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial,
pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca
germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă
odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri. În acea perioadă,
trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau
creştină sau comunistă ; nu exista cale de mijloc.. Şi germanii se deciseseră :
aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început
reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea
Sovietică. U.R.S.S. devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că,
«dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru». Aşa cum azi, în
America, spunem «dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru». Iar
guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare
împotriva cui ? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea
la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale
lumii. Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al doilea război mondial ?
Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor
noştri. Fiii dvs ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu
ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un
târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să
moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în
S.U.A., la vremea respectivă ? Nimeni.
Nimănui în S.U.A. nu i se permitea să ştie asta. Dar
cine a ştiut sigur ? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi
oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut ? Ceva idei aveam,
pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul
campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la
vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele
Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells,
trezorierul. Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul
mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu
chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi
auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste.
Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum,
aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele
Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de
neştiutor ca un nou-născut. Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul
război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa,
pentru a fi măcelăriţi ! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării,
care credeţi că este aşa de sacră pentru ei ? Eu ştiu, pentru că am fost unul
din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua
Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te
obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori : ea se
numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu
Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ
pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu
va fi jurământ ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio
valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori
face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol
Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea
evreilor ? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat
germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom
avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive”.
Benjamin H Freedman
Nu pot crede că textul v-a lăsat reci şi nu v-a făcut,
măcar, să vă întrebaţi : „oare aşa să fost ?“. Indiferent de răspuns, nu
trebuie să punem sub semnul întrebării pe careva, cu atât mai mult nu trebuie
să urâm pe nimeni acum, după ani de zile, pentru toate cele întâmplate,
într-un moment în care rănile sunt
reinfectate! În plus, sincer, nici nu-i putem pune pe toţi evreii în aceeaşi
oală (în oricare naţie, în oricare popor de pe faţa pământului, chiar şi la
noi, vedem bine, oameni şi oameni !), însă nu trebuie nici să uităm şi că, în
timpul lui Solomon, cetăţile care erau sub robia lui Israel, plăteau (că
altfel...) o taxă de 666 de galbeni.
Dragii mei, câtă inspiraţie, revelaţie, ştiinţă de
carte şi multe altele, să fii avut când am scris meditând asupra omului, asupra
lumii?: „Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a
aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La
ţărmul clipei, misterul ! …Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul !
Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcuşul, destinul, ruleta,
cifra 6. Repetată, punere pe gânduri ! …Apoi, moartea, cortină a zădărniciei !
Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ? ! Să rămâi, aşa, stană de
piatră şi să te îngropi singur, perpendicular pe axa vremurilor ! Să fii un fel
de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul ! În realitate,
noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te
zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă iţele ! Păcat de oasele frânte şi de
alergatul pe te miri unde ! Asta e ! Una e să vrei şi alta e să fii!…” ? (Viaţa
ca iluzie şi clipa ca destin, Nicolae Balaşa p. 139, Tg. Jiu, Ed. Măiastra,
2011).
Ca totuși să închei, vă întreb şi eu pe voi, că pe
altcineva... pe cine? : în astfel de amalgam al vieții, al națiilor, al
popoarelor, în acest clocot pervers al doctrinelor, peste tot, tropăind, parcă,
în pas de defilare, „omul mai poate fi om?”. Când vor înceta crimele în
veșnicul război, urzit te miri cum, cu el însuși?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu