O
carte de căpătâi
(Nicolae
Mătcaș- Hai cântă-mă, mă daină...
-
sonete, Editura PIM, Iași)
Am primit cu bucurie nedisimulată recenta carte
(publicată la Editura PIM, Iași) a distinsului prof. univ. dr. docent Nicolae
Mătcaș, eminent lingvist, filolog, publicist, poet, om de stat. Cartea
surprinde plăcut, în primul rând, printr-un titlu deosebit de inspirat, extrem
de jucăuș și mult atractiv: „Hai, cântă-mă, mă daină...”, însă ne-ar trebui
oarece timp să înțelegem de la început despre ce este vorba între cele două
coperte realizate atât de frumos și adecvat de neobosita bibliotecară Luminița
Ludmila Zuran.
Cred că și autorul, conștient de acest lucru, atașează
titlului cărții informația „Sonete de dragoste”, care ne dă prilejul de a
înțelege repede și limpede că este vorba de un volum de poeme cu formă
prozodică fixă, alcătuită din paisprezece versuri, care respectă o schemă de
rimă foarte precisă și o structură logică.
Sonetul ca specie literară are o vechime considerabilă.
A apărut în secolul al XIII-lea, în scrierile lui Guittone d’Arezzo, Dante
Alighieri și Francesco Petrarca, însă de-a lungul timpului au intervenit anumite
schimbări. Să ne amintim de iluștrii sonetiști: Charles Baudelaire, Arthur
Rimbaud, Stéphane Malarmé, Rainer Maria Rilke, William Shakespeare ș.a., ale
căror poeme sunt scrise într-o formă poetică strictă, foarte populară în timpul
vieții lor. În literatura română sonetul a fost introdus de Gheorghe Asachi,
renumit pentru interesul său arătat culturii și
literaturii italiene, însă criticii și istoricii literari români
consideră că cele mai reușite sonete au fost scrise de poetul universal Mihai
Eminescu, folosind forma sonetului italian, petrarchist.
Am pomenit aceste nume celebre ale literaturii
universale și române pentru a argumenta ideea că sonetul, având o structură
lirică pe cât de frumoasă, pe atât de pretențioasă, nu mulți poeți îndrăznesc
să acceadă. De aceea voi apela la o mărturie a prozatorului, poetului,
publicistului, profesorului Tudor Opriș despre autorul volumului „Hai, cântă-mă,
mă daină...”: „Erudit filolog, cunoscător de adâncime al limbii române din
vechime, căreia reușește să-i pună în valoare și să-i sporească potențialul
semantic și suculența plastică și chiar să desprăfuiască arhaisme și
regionalisme specifice graiului moldovenesc, conservativ din cauza grelelor condiții
istorice, care cereau păstrarea lor în forme genuine [...]. Bogățía
surprinzătoare a lexicului, variația temelor înlătură monotonia fac să parcurgi
cu voluptate lungul șirag de sonete.”
Sonetistul Nicolae Mătcaș glăsuiește cu o voce
originală în creațiile sale, reușind să se definească a fi o prezență distinctă
și indubitabil deosebit de merituoasă în contextul literaturii la confluența celor
două secole și milenii într-un context istoric destul de complicat. Citind și
recitind poemele, aș afirma, fără teama de a exagera cu ceva, că această carte
este unicat în literatura română. Este un manual de lingvistică și filologie,
cu pertinente lecții de lirică, de cum se scrie un sonet autentic și cu vlagă eminesciană.
Prin abordări subtile în construcția sonetului sădește ingenios bobi de
înțelepciune, cuvintele primesc accentul necesar și util prozodiei și organizează
un sistem de rime coerente, reușind în mod exemplar cadențele și metrii poemelor.
Lirica erotică, de inspirație peisagistică și patriotică
sunt împregnate de grațioase caligrafii sentimentale, delicate arpegii
intimiste și tandre contemplări, denotând fiecare în parte și toate la un loc un
temperament sensibil și o fire introvertită; totuși, întâlnim și confesiuni
elaborate, sugestive prin imaginile diafane conturate. Volumul are nuanțe
romantice interpretate, prezentate cu aceeași ușurință cu diapazonul clasic,
cât și cu cel romantic. Ca temă de inspirație, iubirea este „mană cerească”
pentru poeți. Omul este o ființă visătoare, cu speranță și voință în trăirea
iubirii dincolo de timp și spațiu, uneori cu urme de melancolie, dar nu cu
disperare:
„Fiecare om e-un visător:/ Zice-un ins că i-a-nflorit
iubita,/ Altul - cum că Dumnezeu vestit-a/ Că suprimă iadu-n viitor.// Sunt și
eu prin stele călător./ Mân comete, stele cern cu sita,/ Urc spre nori, spre
Lună iar cobor,/ Unde-mi caut ani de ani ursita.// Cum norocsorócul nu mă
paște/ S-o găsesc la margini de ecou/ Inocentă, ca un miel de Paște,/ Domnului
ofrandă pe platou,/ În amurg m-oi stinge spre-a renaște/ Ca s-o cat, prin
pulbere, din nou.” (Să-mi cat cu zel, prin pulbere, iubirea). În lectura sa,
cititorul descoperă o dragoste sublimă, infinită, dincolo de orice opreliști și
piedici: „Iubeşte-mă de parcă nici n-aş fi,/ De parc-aş coborî dintr-o poveste/
Pe-o rază-n somn din înălţimi celeste/ Şi-un pup - al inocenţei - ţi-aş răpi.//
Un veac de veci iubeşte-mă şi peste./ Alchímic nu-ncerca a-l terezí,/ Căci în
neant s-a dus cât ai clipi,/ Ca dracul alb în snoavele agreste.// Iubirea
noastră, dragă, fără réste./ S-o ardem toată, chiar de ne-om topi,/ Căci anii duşi
lăstuni n-or mai veni,/ Nici calea din poveste nu mai este.// Să curgem lavă-n
minele deşarte,/ Să ne iubim şi dincolo de moarte.” (S-o ardem toată, chiar de
ne-om topi). Și acolo unde este iubire, cu certitudine ființează și dorul
regăsit cu prisosință în sonetele mătcășene. Este dorul care, odată născut,
devine veșnic, sporește în intensitate cu vrednicie de invidiat.
Autorul încearcă în sonetele sale să dea de capăt dorului,
însă mărturisește că e greu acest lucru. Dorul este neobosit, nu „pune capul pe
căpătâi” să se odihnească, să-și ostoiască felul de a fi. Este mereu viu,
treaz, vivace și arde, pârjolește și doare. Și totuși dorul are o calitate:
aceea că aduce și păstrează în inima celui ce-l poartă persoana, iubita, locul,
timpul..., de care îi este dor. Subiectul dorului este acolo, prezent cu
amintirile și cu bucuriile trăite împreună.
Poate și cu unele amărăciuni, suferințe, regrete... , însă
toate-s de la Dumnezeu și ce vine de Sus trebuie trăit.
Nu este singurul poem dedicat dorului aprins, ci acest
sentiment candid este omniprezent în ample imagini și ipostaze în multe din
sonetele sale: „Iubește-mă cu patima Juliétei,/ Cu debordantul muget de ocean./
Aline-mi suflul sânii-ți de mărgean,/ Iar ochii mei privirea ta îmbete-i// Cu
focu-ncins al ploii de pe lan,/ Cu, în pustiu, nepotolirea setei,/ Cu-n
duelare, chiotul vendetei/ Și-n bătălii, al celui de titan.// Iubește-mă cu
hachițele mele:/ Cu-ndemn șiret, cu zâmbet langurós,/ Cu calm de lună, cu
zvâcniri de stele,// Cu lavă-n spanii înghițind castele,/ Cu iad și rai, cu
crezul lui Hristos./ Dacă-i să minți, măcar să minți frumos. (Iubește-mă cu
patima Julietei).
Cu modestie și distincție, poetul ne spune: „Nu sunt
Shakespeare, arcaș de pasiuni,/ Și nici Balzac, păstor de sentimente”, însă cu
certitudine este trăitorul patimei iubirii sincere, exprimată cu acuratețea limbii
poetice într-o gamă literară coerentă. Sonetele scrise de Nicolae Mătcaș includ
în sine suavul, delicatețea, vigoarea, muzicalitatea, plasticitatea, solemnitatea,
rugăciunea, sfiiciunea, iubirea ca plângere și bucurie: „De-ar fi leoaice,
irbise, pantere,/ Feline mândre dintr-un neam anume/ Să-mi țină calea după
vechi cutume,/ Să-mi răvășească sângele-n artere;// De-ar fi să am tot aurul
din lume,/ Să nu știu de aman sau miserere,/ Să fac de-ar fi să curgă râuri miere,/
Un rege pe-un regat iudaic cum e;// De-ar fi să-mi steie-o lume la picioare,/
Pământul, viu, pe axă răstignit,/ Să mi se-ncline, smernic, mândrul Soare// Ori
Luna să se-nchine, din zenit,/ Tot sclav ți-aș fi, iubirea mea cea mare,/ Eu,
leul tău, de tine îmblânzit.”
(De-ar fi să-mi steie-o lume la picioare). Dobândind
bogate cunoștințe din cultura și literatura universală, înțelege și susține că
singura soluție ca să fie bine în lume este să ne îndrăgostim și să tot iubim.
Susține această idee dând exemplu iubirile celebre ale unor mari personalități
ale lumii, creatori de literatură și artă, și pe eroii operelor acestora: „Ai
cap, dar parcă, spune-o vorbă, nu-l mai ai./ Erai în duşi de peste treizeci de
caráte./ Nu tu-mbulzeală, feţe-nnourate,/ Nici pe pământ călcai, o, nu. Zburai!//
Erai un Mozart, Gershwin, Sarasate./ Esenin, Minulescu. Prinţ sau crai./ Te
îmbătase aerul, ca-n rai,/ Că-ai fi zburat cu-arpile tăiate.//La case-anşlaguşi
ridică ştacheta,/ Te ameţea promoţia la zi:/ La „Nottara” – „Romeo şi
Julieta”,/ Iar la „Bulandra” - „Paul et Virginie”.// O, dacă toţi ar fi
îndrăgostiţi,/ N-am fi, pe scena vieţii, travestiţi!” (O, dacă toţi ar fi îndrăgostiţi).
Fervent cunoscător al mitologiei, reînvie în nenumărate
sonete Partenonul zeilor, pigmentează versurile cu numele zeilor greci și
latini, reușind prin tematica mitologică să deceleze și să pună în evidență profunzimea
și naturalețea reacțiilor și trăirilor sufletului omenesc: „Sunt ca Acale, lui
Dedal nepot./ Un făurar. La toate mă pricep./ Pun morții vrană, vieții îi dau
cep./ Doar un cusur: să fac aport nu pot.// Cum nu pot fi fățarnic, nici otrep/
Și drumu-mi spre Golgota-l rază-un spot,/ Ce-ar mai voí o cutră și-un netot/ Să
mă doboare din al vieții șlep!// Pe unchiul Dedal, foc de mânios,/ Invidia-l va
roade când la os/ Și va cerca din turn să mă arunce,// Vei ști să fii Pallas
Atena tu atunce,/ Să mă prefaci în corb sau în ierunce,/ La cer să zbor, nu
spre pieire, jos?” (Sunt ca Acale, lui Dedal nepot). „Profesorul Nicolae Mătcaș
valorifică ingenios și original mitologia antică, pe care o transformă arena
literară - Anul VIII, nr. 31 / octombrie-decembrie 2023 printr-o raportare la
prezentul istoric, specificitatea peisajului și particularitățile etnologice,
ceea ce conferă actualitate tuturor temelor și durată supra-istorică
simbolurilor” (Tudor Opriș).
A citi sonetele poetului Nicolae Mătcaș înseamnă a
întreprinde o călătorie, mai bine zis – un pelerinaj într-o țară a minunilor
poetice. Vede și simte în creația sa o datorie divină cu dorința sinceră de a
transmite prin perlele-i lirice deosebit de bine șlefuite modalități de
însușire a unei bune conduite.
Apelează la secvențe din Cartea Sfântă și face
referiri la personaje biblice:„Este știut că Moise, în lungul său periplu,/
Voind să-și scoată teafăr poporul din robie,/ L-a mântuit prin lipsuri,
purtându-l prin pustie,/ Ca, la sfârșit, prorocul, să moară pur și simplu.// Și
inima lui Danko o torță arse, vie./ Suprem fu acrificiul, nu îndoit sau
triplu,/ Urmașii și strămoșii unindu-i ca-ntr-un niplu./ Lumina ei și astăzi,
și veacuri o să ție.// Vestală și bacantă, madonă și cocotă,/ Încerc să-ți sprijin
pașii cu râvna mea bigotă,/ Pe drumul spre Golgota, cel sfânt, al
pătimirii,//Căci licărește-n zare credința izbăvirii./ Din tină și din beznă ca
să te scot, zbengoaico, Smulg inima din pieptu-mi și-ți luminez ca Danko.”
(Este știut că Moise, în lungul său periplu).
Ca bun și credincios român, aduce în atenția cititorilor
credința strămoșească a neamului în care s-a născut, slăvindu-l: „Strămoșii
noștri, dacii, la ore echinóxe,/ Își alegeau feciorii cei mai candízi și tari,/
Cinstindu-i, miri serafici, la chefuri, mese mari,/ Și-i aruncau în țeapă,
ofrandă lui Zalmoxe.// La ceas târziu de taină, în gând când îmi apari,/ Când
preoții, la denii, lui Crist i-nalță doxe,/ Oribilele țepe îmi par doar simple
moxe,/ La care m-aș expune, cinstindu-mi bunii lari.// Când voi pleca, de
Paște, să-mi omenești strămoșii/ Cu pască și cu zâmbet, cu vin și ouă roșii./ Osana
lui Zamolxe. Să știi că, la plecare,// M-am contopit cu huma, cu iarba, Ursa
Mare,/ Cu tril de ciocârlie, cu ochi adânc de mare,/ Din care ochi-mi, viii,
te-or străjui, duioșii.” (Când voi pleca, de Paște, să-mi omenești strămoșii).
Atenția deosebită acordată calofiliei textului sonetic
este o permanentă tendință de a da expresiei literare un aspect cizelat,
definit prin meditație, puritate, diafan. Face parte din cinul exilaților în
inefabil, cei care merg pe vârfuri în templul poeziei și a căror vorbire are
cel mult reverberația șoaptei; astfel reușește să inoculeze rostirii lexicale o
anume frumusețe, mireasmă, sonoritate, adăugându-i o expresivitate cu miez. În
această manieră dă o definiție subtilă, dar evocatoare și creionează un
portret, o tușă, o icoană a sonetului: „Gazón în flori din colț semiramidic,/
Lumină din al Domnului eden,/ Un duh aerian agil silfídic,/ Un verde mioritic
indigen...// Dar toate comparațiile pălesc,/ Neprețuit al vieții mele-adevăr,/
În raiul nostru fascinant lumesc,/ Și-atunci cu ce-aș putea să te compar?// C-un
vers de dor din saficul elen?/ Cu un distih-parabolă din Rumi?/ C-o glosă? C-un
gazel? Cu un terțet?// C-un cântec lusitan sau madrilen?/ Tu, din creațiile
toate ale lumii,/ Ești cel mai fin și mai suav sonet!” (Tu, cel mai fin și mai suav
sonet).
Dacă îl descoperim pe autor în sonet ca într-o oglindă,
acesta ne dăruiește într-o structură sentimentală și cu repere de detaliu
propriul autoportret în culori lumești și celeste: „În lumea asta fulger trecătoare,/
Prin aștri călător și pământean,/ M-am imprimat în tot ce mișcă an de an:/ În
pietre, ape, hore de cicoare.// Un cord deschis sunt. Frunză de alean./ De
iarbă sfeșnic. Vișin dat în floare./ Apus de lună. Steauă căzătoare./ Sunt ochi
de scoică. Rază de mărgean.// De-o fi să trec vreodată-n altă lume,/ Din ceruri
sau străfunduri de pământ,/ Te voi veghea mereu: din calde hume,// Din circ
lunar, din cetini, mineral,/ Din ochi de scoică, ciucur de coral./ Nu-s rege.
Nici INRI. Nemoarte sânt.”(De-o fi să trec vreodată-n altă lume...).
Sonetistul Nicolae Mătcaș, un gânditor meditativ
predispus la reflecție, în discursul poetic trăiește sentimentul singurătății
într-o stare respirabilă, liniștitoare, prielnică reveriei. Cultivarea iscusită
a figurilor de stil în universul său imaginar suportă presiunea eului liric
tulburat de întâmplări inconfortabile. Dar și dezagreabilul e prielnic și
inspirator poeziei.
Cu o voce lirică bine structurată și un mod propriu de
constituire a sensului poetic în discurs sonetic, autorul oferă cititorului
adevărate exerciții de virtuozitate și de imaginație lexicală. Sonetele sale,
ca și poemele, sunt ferestre spre inima sa, ticăind în iubire necondiționată de
țară, limbă, neam, familie, soție, iubită... Aceasta este filosofia sa de
viață, dorința smerită de a trăi în adevăr și armonie. Greu de dobândit și
împlinit aceste deziderate ființiale în contextul unei țări vitregite de limba
și alfabetul strămoșilor în anii pribegiei sale, când a fost nevoit să plece
din „țară în țară.” Cu toate acestea, „Scriind sonete, poetul (Nicolae Mătcaș –
n.r.) se află chiar în miezul limbii. Acest stil flamboaiant, definit prin complicarea
și rafinarea expresiei, este una din trăsăturile poeticii sale.” (Elena
Ungureanu).
Cartea „Hai, cântă-mă, mă daină...” este o carte de
căpătâi, fundamentală în lirica românească și nu numai în ceea ce privește
specia literară SONET.
Sunt convinsă că este cartea preferată a multor iubitori
de poezie bună, care transmite și în care ne putem regăsi fiecare dintre noi.
Vasilica GRIGORAȘ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu